Premiul III - proza cu nr 17 - Bunica - Helene Pflitsch
BUNICA
Casa era construită în 1940. Cel puţin aşa arăta inscripţia de pe zidul exterior. Fusese al bunicului meu, om frumos şi harnic cum îl caracteriza femeia mărunţică şi grasă care ne întreţinea serile cu poveştile ei.
Îi spuneam "Vecina". Numele adevărat l-am aflat foarte târziu, la moartea ei. Oriunde vorbeam despre ea, era suficient să îi spun "Vecina". Parcă era vecina tuturor, nu doar a noastră.
Bunicul murise într-un accident la uzină. Lăsase în urmă o femeie tânără cu patru copiii: doi băieţi şi două fete. Cea mică avea doar 3 luni.
Bunica nu s-a mai recăsătorit, dar:
- A avut o mulţime de bărbaţi. Îşi lăsa copiii în grija soacrei şi dispărea luni întregi. La întoarcere zicea că a fost la muncă. Toţi ştiau că munca ei era neobişnuită. Abia după ce a murit bătrâna, s-a potolit puţin. A vândut o mare parte din ce îi lăsase bărbatul. Când banii s-au terminat şi nu a mai avut ce vinde, s-a angajat. Era perioada în care s-a făcut colectivizarea. A fost prietenă bună cu preşedintele. A intrat în partid şi a ajuns la ferma de pui. I-a plăcut acolo. Doar era şefă de echipă!
Vecină a fost aceea, care seara, pe banca din faţa porţii, mă purta prin viaţa bunicii și a celor pe care îi cunoştea. Şi cunoştea pe toată lumea. Probabil întreaga viaţă a fost la fel de bătrână şi nu a făcut altceva decât să stea pe banca aceea şi să observe.
Bunica era o femeie înaltă, bine făcută şi deşi anii lăsase pe faţa ei riduri, puteai ghici că fusese cândva frumoasă. Frumoasă o arăta și singura fotografie care o avea atârnată deasupra patului: ochi mari încadrați de două cozi împletite dintr-un păr negru de abanos care îi putea face cu succes concurență Albei ca Zăpada.
Nu mi-am iubit bunica aşa cum făceau alţi copiii cu bunicile lor. Nici nu o socoteam bunica mea. Poate pentru faptul că, în mintea mea, o bunică trebuia să locuiască undeva, departe, unde eu puteam să îmi petrec vacanţele.
Bunica locuia în aceeaşi casă cu noi. Adio vacante petrecute la bunici!
Apoi, bunica era motivul certurilor dintre părinţii mei.
Mama o ura.
Nu ştiu de ce o ura mama. Cred că nici ea nu ştia.
Uneori mă lua martoră în faţa tatei. Mă străduiam să fiu de partea mamei, dar nu îi găseam vina bunicii. Atunci ridicam neputincioasă din umeri:” Nu știu.”
Mama îşi revărsa mânia asupra mea. Şi primeam o pedeapsă.
Nu îmi iubeam bunica, dar nici nu o uram. Îmi era indiferentă. Aşa cum îmi erau și alţi oameni ce se aflau în preajma mea.
Totuşi, admiram ceva la bunica. Citea. Nu, nu citea Biblia. Asta a început să o citească mult mai târziu, când eu aproape îmi luasem zborul de acasă. Citea cărţi pe care apoi mi le povestea. Povestea frumos bunica.
În fiecare săptămână o vedeam cum se gătește, își adună cărțile și cu ele subsuoară dispare preț de vreo două ore. Când revenea teancul de cărți era altul.
Nu învățasem încă toate literele când m-a luat cu ea. Ascunsă după un maldăr de cărți, o femeie mărunțică și grasă, cu niște ochi de viezure mi-a întins o coală de hârtie, puțin mai groasă ca cea din caietele mele, îngălbenită de vreme și m-a întrebat:
- Știi să îți scri numele?
Mi-am scris numele, frumos, ca la lecția de caligrafie.
Bunica a înlăturat perdeaua pictată cu păuni ce ținea locul unei uși și am intrat dincolo. Rafturi de lemn ce ajungeau la tavan erau ticsite de cărți. Unele erau mari și groase, cu coperți groase de carton, altele mai mici, cu coperți lucitoare sau altele aveau în locul coperților, cartonul acela pe care îl văzusem la școlarii mai mari, între care își păstrau picturile în acuarelă. Erau legate cu ață groasă, pe care tata o folosea la legarea viei. Cineva scrisese pe cartonul îngălbenit cu creionul chimic titlul și autorul. Un miros de praf și șoarece m-a izbit nemilos, dar imaginea din fața mea a fost atât de fascinantă încât nu i-am dat importanță.
- Acolo trebuie să cauți, mi-a arătat bunica un raft, iar ea a dispărut după un altul.
Nu știam ce trebuie să caut, dar mi-am dat seama că de aici se întoarce bunica cu teancurile de cărți ce le ținea cu grijă sub braţ și am fost fericită că pot să fac același lucru. Brațul meu era mai mic, dar tot încăpea vreo trei sau patru cărți.
Bunica a revenit lângă mine:
- Sunt prea multe. Va veni timpul când le vei lua pe toate. Acum e bună doar asta.
Și mi-am început ucenicia la biblioteca comunală.
Nici bunica nu mă iubea. Sau mai bine zis, pe scara ei de valori eram ultima dintre nepoate. Dar cred că la asta a contribuit în mare parte, ura dintre ea şi mama.
Nepoata ei preferată era fiica celei mai mici fete. Locuia la două case de noi. Apoi, urmau în ordine, fetele băiatului cel mare şi a celeilalte fiice.
Pe cei patru nepoţi, printre care se număra şi fratele meu nu prea îi băga în seamă. Poate pentru că erau băieţi.
Pe Rozica, însă, o diviniza.
Rozica era cu un an şi jumătate mai mică decât mine. Uneori trebuia să o ajut la lecţii. Îmi plăcea să fac asta. Rolul mi se potrivea. Doar că, lecţiile mele cu Rozica nu dădeau întotdeauna rezultatele dorite și bunica era nemulțumită. Îmi reproșa că sunt superficială și nu mă străduiesc îndeajuns. Asta mă mâhnea dar în același timp mă provoca. Căutam noi și noi metode pentru ca Rozica să ajungă la rezultatele mult râvnite. Înțelegeam că în mintea bunicii, eu și Rozica eram într-o competiție iar câștigătoare nu puteam fi eu.
Nu mi-am iubit bunica şi nici ea nu m-a iubit aşa cum poate ar fi fost firesc. Ştiam însă amândouă, că dintre toate nepoatele, eu îi semănam cel mai tare. Iar în timp ce Rozica și celelalte primeau bucăți de ciocolată și rochițe înflorate, eu o însoțeam în fiecare săptămână la biblioteca comunală, la filmele western și la ferma de pui.
Într-o dimineață, bunica și-a găsit puii morți. Un timp a așteptat să i se aducă alții. Zilele treceau, iar în locul puilor au apărut tot felul de alte lucruri. Și bunica a zis:
- Gata!
De atunci, bărbatul acela, ce trecea în fiecare zi călare pe bicicleta lui lăsând pe la case ziare groase pe care scria mare” Scânteia”, a început să intre o dată pe lună în curtea noastră.
Bunica știa când face asta și îl aștepta. În timp ce bărbatul se așeza pe scaun și scotea din geanta mare, neagră și roasă la colțuri un chitanțier, își aranja indigoul între două file și scuipă în vârful micului creion, bunica umplea un mic pahar de sticlă verde cu vișinată.
Nea Vasile număra cele câteva hârti albastre, meticulos, cu grijă, apoi altele mai mici și le așeza cu grijă pe masă. Bunica îi înapoia o parte din hârtiile mici:” Să fie pentru osteneală!”, mai întreba de unul de altul în timp ce bărbatul golea paharul și își luau rămas bun.
După plecare lui mă alegeam cu un leu sau doi care luau repede locul în cutia mea de comori ce nu era deschisă decât atunci când, acolo, se făceau cinci și se transformau într-o carte pe care scria mare:” Colecția Biblioteca pentru toți”
Nu mi-am dat seama când s-au schimbat veșmintele bunicii. Nici când a încetat să mai meargă la bibliotecă.
Am văzut-o doar că are mai tot timpul cu ea o mică carte cu o cruce aurie pe copertă și că în fiecare duminică merge la biserică.
În duminica aceea s-a așezat la masă tăcută și a fost așa până ce am terminat cu toții de mâncat. În loc de:” Mulțam de masă!” cum îi era obiceiul să spună, am auzit-o zicând:
- De săptămâna viitoare fac prescuri.
Am privit-o cu toții mirați, iar tata i-a zis:
- Ai schimbat carentul roșu de partid cu Biblia, ferma de pui cu biserica.
- Toate la timpul lor, dragu mamii, toate la timpul lor.
- E bună cartea aia, bunico?
- Citește-o. Dacă o simți, e bună. E o carte ca orișicare. Poate să îți placă, poate să nu îți placă.
Au trecut anii. Am părăsit casa bunicii. Cuptorul bunicii în care făcea prescuri s-a stricat, doar cartea din mâna ei a rămas neschimbată.
- Plec la Ierusalim, bunico!
M-a privit lung și după o lungă tăcere mi-a spus:
- Mi s-a împlinit ruga. Ochii tăi sau ai mei sunt tot una. Să te întorci să îmi spui, ce e poveste, ce e adevăr.
Nu mi-am iubit bunica şi nici ea nu m-a iubit aşa cum poate ar fi fost firesc. Cu toate acestea ochii mei au fost ochii ei și ne-am dăruit multe ore una alteia căutând să aflăm cât din cartea aia, a căror file s-au îngălbenit de vreme, este poveste sau adevăr.
Răspunsuri la Aceste Discuţii
-
Legătură Răspunsul lui Belean Maria Ileana în
-
Helene, multe felicitari si mult succes in tot ceea ce iti propui!
-
-
Legătură Răspunsul lui Vasilisia Lazăr în
-
Felicitări, Helene!
-
-
Legătură Răspunsul lui Sofia Sincă în
-
Mii de felicitări, Helen!
Desigur am contribuit cu un vot la premierea textului.
-
-
Legătură Răspunsul lui Anca Vieru în
-
Felicitări Helene, pentru premiu și pentru emoționanta povestire.
Anca V.
-
-
Legătură Răspunsul lui Bonnie Mihali în
-
Sincere felicitari!
-
-
Legătură Răspunsul lui Ion Lazăr da Coza în
-
Felicitări, Helene!
Aştept, în privat, adresa la care să primeşti premiul.
da Coza
-
-
Legătură Răspunsul lui Dobrica Mariana în
-
Felicitari!
-
-
Legătură Răspunsul lui gina zaharia în
-
Felicitări, Helene!
-
-
Legătură Răspunsul lui Emil Dumitru în
-
Sincere felicitări Helene!
Mulţumesc pentru vot.
Cu prietenie,
-
-
Legătură Răspunsul lui Mihaela Suciu în
-
Felicitări! Zborul imaginaţiei îşi urmează firesc drumul spre înalt. Succes!
-
-
Legătură Răspunsul lui Corina Militaru în
-
Felicitari, Helene! Mi-a placut mult textul tau.
-
-
Legătură Răspunsul lui CABEL ȘTEFAN TEODOR (TEO CABEL) în
-
Felicitări!
-
Despre
conducere site redacție
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
colaboratori
ATENȚIE!
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
link-uri utile
Zile de naştere
Zile de naştere sărbătorite mâine
donații
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
important!
Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.
Activitatea Recentă
Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”
Evenimente
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
