Eseul nr.1

                                                                       Albinele mele și umorul lui Gogol


            Sunt în prisaca mea de la Negoșina, un cătun de munte și odată cu intrarea ȋn toamnă, zgomotul specific al albinelor care vin și pleacă, ȋn zbor, sunt ca acele zgomote învelite „în mohair”… despre care spune, undeva, poetul Dorin Tudoran. Încerc să-mi imaginez de ce spunea Gogol în „Serile în cătunul de lângă Dikanka”: „Cât de frumoase și pline de farmec sunt zilele de vară în Malorusia!”. Și iată, colac peste pupăză (cum ne scrie din prisaca sa) le-a mai scos la iveală și un prisăcar. Ce bazaconie, dragă cititorule, o mai fi și asta? Ce fel de seri, rogu-vă? Păi, poți să gândești ca Gogol, numai că te afli într-o prisacă? Gândirea n-a adus nimic nou pe lume, decât pe ea însăşi; care este o altă lume.
        Nicolai V. Gogol e cel despre care, urmaşii săi spuneau: „Noi toţi ne tragem din mantaua lui Gogol”. S-a născut în localitatea Sorocinţii Mari, gubernia Poltava, în 1809, iar una din povestirile care m-au fermecat în adolescenţă s-a numit chiar „Iarmarocul din Sorocinţi”. În tinereţe, scriitorul de mai târziu, se întâlneşte cu poetul Puşkin şi vor rămâne prieteni. O prietenie de bun augur literar, ceva cunoscut nouă ca fiind legătura dintre Eminescu şi Creangă. Gogol se va dovedi un maestru al rostirii cuvintelor în frază, aşa cum se aşează pe o pânză şi culorile unui pictor de geniu. „De ce oare, măi frate, e atâta harababură în capul tău?” – mă urmărește o frază de-a sa. Păi ce legătură au albinele mele cu râsul lui Gogol? Între râsul în hohote şi truda scrisului, unde pui suflet, nu-i decât un pas fiindcă tot ce izvorăşte ca „din glasul poporului” nu are cum nu intra în veşnicie. Din glasul poporului său a răsărit „umorul gogolian”. Creionând sugestiv portrete, Gogol a întruchipat prin contrast, adevărate tipologii de personaje şi caractere puternice. Să ne imaginăm că într-un imperiu ţarist persoanele incomode luau drumul ocnelor siberiene şi că alegerea sa de către Dumnezeu a fost făcută cu o misiune pentru poporul său, atunci, avem tabloul întreg al unui martir al creaţiei. Păi boieri dumneavoastră?! Și albinele mele trudesc. Și prisaca mea e o lume, nu chiar ca-n „Iarmarocul de la Sorocinți” dar, o lume a copilăriei mele. Și în orice parte te-ai uita, nu dai decât de un singur Dumnezeu al copilăriei, cum ar fi spus Cioran despre o expunere în oglinzi, a unui copil cu celălalt copil. Păi, bine a făcut Gogol de ne-a scris, în hohote de râs, din prisaca lui! Scriitorii n-au dreptul să tacă. Ei trebuie să comunice şi generaţiilor care vin, ce au pătimit. Şi, astfel, nimeni nu trebuie să uite. Cum au lăsat apostolii, scris, după pătimirea Mântuitorului, la fel trebuie să facă şi scriitorii cu Istoria lor, ei fiind apostolii neamului. Dacă statuile lor, ne lasă să ne punem singuri întrebările de care avem nevoie, scriitorii de azi trebuie să lase prin mărturia lor răspunsurile pe care ni le-am fi pus despre oamenii şi faptele celor despre care scriu. Dar, hai dumneata, cititorule, de așează în locul statuilor, Omul: „căci el e singurul care are îndoieli”, cum îmi sugerează Octavian Paler, aducând gloria cuvenită Omului, când caută a-ţi aduce laude şi lauri imaginari, ori, şi mai insistent, caută să te atragă şi să te pipăie cu degetul să vadă dacă nu eşti o fantomă, o stafie (sau şi mai rău), un moroi. Mărturisirea reginei Carmen Sylva, asemuită și ea unei albine a scrisului, care-i oferise o ceaşcă de ceai lui Eminescu (citez): „Avea vocea răguşită, dar duioasă,ca a turturelelor spre toamnă... Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind din noi ca frunzele moarte din copac” Apoi, continua regina: „Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru ce i-a făcut plăcere – ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare”. Toate astea par acum himere îndepărtate. Dar am toate motivele să cred că oamenii (în general) cred în himere, din dorinţa de a afla că ele au existat cândva, că au fost adevărate şi pe vremea lui Heracle, dar şi-n ziua de azi sunt la fel, ori, că în sfârşit a venit vremea ca omenirea de care vorbea Eminescu să se pregătească tot timpul pentru astfel de încercări ale vieţii. Şi să-şi pună întrebări. Tărâmul fără de Moarte numit literatură, (ca un înger păzitor) îmi spusese, în subconștient: „Tu ţi-ai ales meseria asta. Văd că te chinui, dar tu crezi că eu nu văd cât te chinui?”. E seară. De-acum va înceta şi larma „greierilor” prin copaci, a vietăţilor sub cântecul cărora îmi petrec şi eu gândurile, ca un ecou al decroşării, sfâşierii. Nu cumva visez ca și Gogol în prisaca lui? Și credeți cumva că vă spun niscaiva basme? Păi, îmi suflă Gogol la ureche: „Și se mai spune că basmele mint! Pe dracu mint!” Și mi-am amintit de visul din care s-a trezit Gavrilescu din „La țigănci” a lui Mircea Eliade. „- Hildegard? – exclamase el lăsând să-i cadă pălăria din mână. ” „- De când te aștept, spuse fata apropiindu-se de el. Te-am căutat peste tot!”. În partea a doua a cărții „Serile în cătunul de le Dikanka”, începând cu prima povestire „În noaptea de ajun”, începem să credem că Gogol avea năzăriri. Păi cum așa? Unui prisăcar nu-i este dat a vedea decât albinele sale, nicidecum moroi ori zgubilactici drăcușori. O, sărman copil! Din copilărie ți-a fost dat să ai doar năzăriri, cum mă avertizase tata, cândva, la mormântul fraților mei decedați din pruncie. Tabloul copilului pierdut printre acele morminte, doar cu căpătâiul de lumânare între degete, a fost înlocuit de tabloul celui aplecat peste coala de scris, a omului care scrie. Dar, mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aş vrea să mă întorc. Închid ochii, în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne o vreme suspendată în aer. Oare, ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică, cu care, pe atunci, imaginaţia lucra fără nicio chemare?

           Ce simplu ar fi să înalţ acelor clipe un poem… Un poem gogolian! Aşa cum o făcea Zaharia Stancu când îi spunea ciocârliei să-i cânte un cântec de aur: „Stau lângă soare şi eu, nu ard, nu m-aprind, / Stau lângă soare şi cânt, / Grâul se scutură greu, pe pământ…”. De aceea, mâna stă suspendată în aer. Şovăie… Poemul acesta s-a mai scris. Dacă aş fi cititorul de dincolo de imaginea tabloului prezentat, oare, ce mi-aş dori? Ştiu şi eu, că o lume pe care scriitorul ar vrea să o redea cititorului, trebuie clădită cu toată iubirea, ca să poată privi, liniştit, de acolo, de sus, spre ea. Lumea asta va fi ca via, pe care ai sădit-o cu propriile mâini. Numai rodul viei, pe care ai îngrijit-o cu propriile mâini, poate să fie de aur curat, ca grâul poetului amintit.  

            Măi ce de gânduri mă asediază, odată cu venirea toamnei! Ca ȋn final, aici, ȋn prisaca mea, să mă simt ca un lup hăituit de ambele părţi: scrisul și farmecul gogolian pândind lacătele sufletului, cât și vicleanul gând ascuns pe marginea acestei coli de hârtie, la un loc ȋnger și drac, fiecare, trăgând sforile, precum acest vânt neprielnic întoarcerii albinelor către stup.  

                                                                                        Eseul nr.2

AMALGAM

                                                                                           

                 Perioada prin care trecem fiecare, de epuizare energetică, emoţională, imediat atribuită divinităţii… altfel sacralitatea s-ar pierde în banalul efemerităţii, are ca rezultat un tumult al spiritului. Acesta se trece prin sita realităţii şi se filtrează îndeajuns, încât noi, oamenii, să o putem suporta. Se administrează sub formă de licoare dezumanizantă. Asta e toamna.

                 Nu îi putem atribui o anumită stare, căci are o multitudine de tonalităţi, dar îi putem atribui emblema eligibilă de treaptă de tranziţie. Este ca o perioadă absentă din graficul trăirii. Încercăm să îi dăm un sens, altfel nu am împlini condiţia de fiinţă umană. Dar poate că nici nu ar trebui să îi căutăm unul. Este o perioadă de refacere sufletească, o escapadă a spiritului în neant, o nevoie. Ni se adună duhul într-un gând, iar acesta se înghesuie în străfundul interiorului nostru, în încercarea de a se feri de vibraţia cu tonuri grave, acumulată, aşteptând dispersarea acesteia. Rare sunt momentele când lăsăm în voie urmarea acestui curs. Ne implicăm mereu fiinţa însetată de noimă în acest proces lugubru şi dezechilibrăm balanţa straşnică a firescului. Credem cu convingere că guvernăm orice ne aparţine.

                 Aşa e toamna. Interiorul se transpune în exterior, iar tot ceea ce ne înconjoară devine palid. E o iluzie că noi suntem cei influenţaţi, când de fapt noi transformăm întregul cu care venim în contact. Este realitatea interioară - un mod de a ni se explica prin natură şi prin modul ei de a se reface periodic, faptul că sufletul nostru este dependent de o asemenea vindecare ritmică. Face parte din ciclul unanim al persoanei, al fiinţei, implicit al naturii. În jurul nostru plutesc doar suflete dezechilibrate. Parcă suntem sub efectul opiumului: suntem aţintiţi cu exactitate într-un gol. Suntem siguri de propriul simţ, dar în realitate doar pendulăm ameţitor între fiinţă şi nefiinţă, rugând parcă să ne fixeze o forţă exterioară. Acum, în acest moment de slăbiciune, orice schimb energetic stingher nouă ni se pare benefic, pentru că nu mai suntem conştienţi de propriul flux. Şi aşteptăm...poate că toamna, cu aşteptarea şi nebuloasa ei e un purgatoriu al stărilor noastre. Nu ştim dacă spre iad ori spre rai, dar în ce iad mai putem păşi care să fie identificat mai bine decât toamna? Aşa că rămânem ancoraţi aici, până când suprafaţa ni se va arăta de bunăvoie, căci pentru rai nu avem pretenţii, iar iadul nu poate fi mai întunecat decât licoarea otrăvitoare a stărilor mizerabile ale toamnei.

                 Şi ne trezim într-un final şi realizăm că toamna nu-i decât o stare tranzitorie ce ne ajută să purcedem în finalizarea unor stadii incipiente ale unor simţiri intrate, poate, în putrefacţie; o senzaţie mortuară care ne ajută să înviem un paradox, nu-i aşa?

Vizualizări: 453

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Votul meu este:

nr.1 - 7

nr.2 - 8

Eseu 1 – 7

Eseu 2 – 6

STOP VOT!

Mulțumim tuturor votanților! Rezultatele - duminică, ora 18:00!

Era sa votez dupa stop vot.

 

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Rădița Răpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ...cu gămălie a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 6 minute în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog ...cu gămălie a lui Rădița Răpeanu
cu 21 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog amândoi și alte flori curajoase a lui gina zaharia
cu 24 minute în urmă
Pictograma profiluluiCineva i-a dăruit un cadou utilizatorului Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Pictograma profiluluiCineva i-a dăruit un cadou utilizatorului mihai catruna
cu 1 oră în urmă
Ion Lazăr da Coza a lăsat un comentariu pentru Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Ion Lazăr da Coza a lăsat un comentariu pentru mihai catruna
cu 1 oră în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ...cu gămălie a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ...cu gămălie a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog lirism lisergic a utilizatorului Popescu Albert-Sebastien
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog amândoi și alte flori curajoase a lui gina zaharia
cu 7 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Libertatea ce copilărie a utilizatorului Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Funereus și Morimusa❃ a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Dans a lui Camelia Ardelean
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Libertatea ce copilărie a lui Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Funereus și Morimusa❃ a lui Ana C. Ronescu
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Se-aude-n depărtări oftat de barcă a lui gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Postare de log efectuată de Rădița Răpeanu
cu 11 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog vecernie a utilizatorului nicolae vaduva
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog asfințind a lui gabriel cristea
cu 12 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor