Liniștea fu spartă de sunetul interfonului. Ziua aceea, din mijlocul lui octombrie, promitea să fie eminamente înnorată. Nici nu era de mirare că acalmia din jurul blocului și de pe stradă, era în floare. De la bloc și până la Casa de Cultură, bătrânul Voicu nu avea de parcurs un drum prea lung. Îndeajuns de lung, doar cât să-și dezmorțească puțin oasele, în care se cuibăriră, de câteva zile, niște friguri supărătoare. Partea proastă, pentru el, era că din acea zi de marți  îi mai rămăsese o săptămână jumătate până la pensie, și avea să treacă, în scurtul său periplu, și prin fața unei măcelării. Avea ceva măcelăria aia, naiba s-o ia! Avea un soi de strălucire ce pornea din ea, de ochii bătrânului se opreau mereu asupra ei de fiecare dată când trecea pe acolo. Indiferent că-și punea în gând să nu privească în jur, când ajungea la poarta măcelăriei, parcă era tras cu ața să se întoarcă spre vitrina cu hălci zemoase.

Cu mersul său legănat, identic, ai zice, cu cel al altor bătrâni și bătrâne, colegi de suferință și artă de la cenaclul literar, ajunse, rapid, în fața primului obstacol de pe drum – o scară. Pentru că unii vor începe să râdă în acest moment, ar trebui să vă reamintesc că o spondiloză cu tente, ușoare, de osteoporoză, nu e tocmai o plăcere când urci trepte. Asta nu conta. Bătrânul Voicu era și mai îndârjit în fața acestui obstacol, deoarece sus era recompensa. Ai fi zis că se poartă ca un câine bine dresat și, într-un fel, așa și era. El se dresase zi după zi din momentul când acea ”babă cutră”, cum îi spunea adesea, pe numele ei complet – Soarta – i-o răpise pe Angelica, buna lui consoartă.

La scurt timp după acest eveniment din viața sa, începu să scrie… timpul îi era indiferent. Scria, ștergea, scria, iar ștergea. Hârtie și creion. Moda veche cu parfum.  Scria despre orice, bătrânul, mai cu seamă despre lucruri ce-i veneau în minte din tinerețe, amintiri. La sfatul unui prieten pe care-l cunoștea încă din școală, se apucase să încropească și câteva versuri. La început mai greu, apoi cuvintele parcă începeau să-i șuiere la urechi ce să transmită pe albul foii. Voicu ajunsese, aproape, o somitate la cenaclu. Era incredibilă forța cu care părea că trecuse peste moartea soției sale și felul în care preschimbă, într-un stil phoenixian, durerea-n inspirație.

Ajuns la capătul vitregelor scări, afișă zâmbetul său de comitet, când ochii ascunși de lentilele groase de ochelari, se întâlniră cu cei ai Carinei … papesa. De ce papesa?! A, păi așa era cunoscută tanti Carina în cercul cenacliștilor. Papesa Carina. Nu, nu pentru că bărbia i se mișca, deseori, dintr-un tic nervos, de parcă păpa mereu ceva. Nu. Ea era Șefa, iar ei se simțeau ca într-o congregație, unde fiecare avea un rol important de jucat. Ne place să jucăm roluri, nu-i așa?

Bătrânii nu se împiedicau în detalii estetice, care, cu timpul, deveneau parte din rutina de zi cu zi. Asta observa doar tineretul... parșiv și superficial.

Voicu sărută, anemic, obrajii lui tanti Carina și îi lăudă, din nou, ținuta vestimentară, mereu alta, cu care se afișa la ședințe. Înalt, uscățiv și tras la față, cu o piele albicioasă și, pe alocuri, pătată, taica Voicu se putea bucura de o priveliște de sus a tuturor. Înălțimea îl avantaja, și postura, desigur. Nici tanti Carina nu se ținea rău, deși era pe puțin cu 7 ani mai tânără decât el, însă ea recupera, mai degrabă, la capitolul ”kilograme și alte probleme conexe ale vârstei de gradul III”. Noroc cu vopseaua de păr… Mereu zâmbitoare, cu un coque impecabil și câteva riduri, aproximativ simetrice, pe obraji, Carina fusese, des, catalogată, drept amfitrioana model. Și așa și era, pentru că părea că le conferă fiecăruia în parte o importanță aparte. Părea...

O nouă ședință începu. Azi, la vorbitor, era tânărul Aldea… Alin Aldea, despre care se știa, doar, că participa, aproape incognito, la ședințe. Excesiv de timid, părea să o cunoască doar pe Carina. Dar cum a ajuns la el rândul nutritivelor recitări , asta rămânea o enigmă și-un miracol.

Timp de câteva nopți, pe Voicu-l bântuiseră fantasmele trecutului. Neregulat, dar persistent, îi apărea-n vise Codescu, șeful de echipă de la fabrica de conserve unde activase, bătrânul, ani în șir și nopți de-a rândul. Mai ceva ca propria-i locuință. Codescu era o scârbă cu toți subordonații, un prototip al parvenitului comunist. Deși era cu 15-20 de ani mai tânăr decât cei din subordinea sa, acest lucru nu-l oprea să-i sâcâie de câte ori avea ocazia, să profite de pe urma lor, și să-i umilească. Era mic de statură și ușor obez, cu un început, amarnic, de chelie și total neasumat. Nu îndemna, tocmai, la respect, și, din pură frustrare, antipatia lui Codescu-l viza, cu precădere, pe Voicu, ori așa i se păruse bărbatului dintotdeauna.  Voicu îi părea, tânărului șef, mult prea supus și i se prin asta i se părea suspect. Ceva ascundea, parcă. Chiar și-așa, dincolo de purtări și aspecte, supușenia era platoul cel mai apreciat în comunism. Asta, până și Codescu, recunoștea.

În ziua cenaclului, Aldea-și citea câteva poeme, însă bătrânul nu putu să nu vadă o similitudine fizică între tânărul debutant și bătrâna fantomă din nopțile sale. Statura și unele trăsături erau atât de asemănătoare cu ale călăului... Inițial, i se păru că are vedenii și că mintea-i joacă în ritm de feste crude, dar mai apoi observă că impresia stăruie. Tot timpul prezentării asudase și nu-și găsea locul. Poeziile junelui îi păreau nesărate și, pe alocuri, de neînțeles, prea sofisticate pentru un începător. La final, fu primul care luă cuvântul. Se ridică, greoi, de pe scaun, îți aranjă hainele din câteva mișcări, totalmente stângace, și ochi subiectul, afișând sincronic, o serie aleasă de grimase din colecția personală. Bâlbâindu-se, spuse:

- Domnule Aldea… Aldea, nu? 

Confirmarea veni de la un coleg așezat în stânga lui Voicu.

- Apreciem eforturile dvs. de a participa la fiecare ședință a cenacului din ultimul timp. E lăudabil, pentru o persoană de vârsta dumitale. Poeziile scrise de dvs. îmi par bunicele, dar știți că sunteți la început și mai aveți de parcurs un drum destul de lung, dar frumos, firește până… până unde doriți să ajungeți. Îmi păreți un diamant neșlefuit care promite, dar aveți un stil alambicat și pe alocuri prea pretențios. Dacă-mi permiteți, aș dori…

Aldea se afla lângă Carina, în capul unei mese lungi, de protocol. În tot acest timp, fusese destul de atent la bătrânul ce-i vorbea, cu câteva locuri mai departe, pe partea stângă. Totuși, un gest îl făcu pe bătrân să se oprească din discurs. Aldea începu să vorbească, în șoaptă, cu Carina și, la un moment dat, ridică mâna dreaptă, puțin în sus, într-un semn prin care bătrânul se simți vizat. Zâmbetul tânărului era prea de tot, în acele clipe, pentru Voicu. Începu să respire sacadat și-și dădu jos ochelarii.

- Ce faci, domne? Mă înfrunți?

Aldea încremeni. Dădu din cap că nu avea aceste intenții și se uita, dezolat, la ceilalți membri prezenți, care nu-și puteau reține mirarea față de ieșirea, aparent inexplicabilă, a bătrânului. Colegul din stânga lui Voicu, se ridică să-l liniștească pe bătrân. Voicu nu mai era el.

- Ce faci, mă? Arăți cu degetu’? Ce ți-am făcut eu, mă, copile? De ce, mă?

Nu mai reuși nimeni să-l calmeze pe octogenar. Fu nevoit să se retragă. Își luase lucrurile și se făcu nevăzut. În graba lui,  aproape căzu pe scările ce păreau să-i muște pașii. Simți reacția Carinei, ea era Șefa. Privirea ei îi ceru să plece din cameră.

Ieșind din clădire, văzu că începuse să plouă. După o scurtă reținere, făcu pasul. Simți rușine, o găleată mare cu rușine, care-i ploua, direct pe cap. Nu-și explică unde greși, de toți păreau să-l acuze, iar copilul acela, chiar fusese arogant, în mintea sa. Ce era cu el? Apa ploii îi mai stingea din flăcările interioare, dar îi făcea mult rău la oase. Mergea, tăcut, cu privirea-n pământ, prin ploaie. Parcă oasele-i erau îmbibate-n apă, acum, și păreau și mai grele. Mersul îi deveni un chin, carnea din vitrină-i părea și mai zemoasă și apetisantă…

*

Închis în casă, nu reuși să doarmă, mai deloc, în noaptea aceea. Lucrase, mult, la o recenzie negativă a unor fragmente din poeziile lui Aldea, ce-i rămăseseră-n minte. Scrise hârtii peste hârtii, nu mâncă mai deloc, dar tot ce își dorea, mai tare, era să se facă respectat și auzit, măcar o dată. Noaptea aceea avea să-i arate contrariile prezentului său. Avusese coșmaruri cu privirea lui Codescu, alături de cea a lui Aldea. Împreunate, metamorfozate și transfigurate. Nu spuneau nimic, doar priveau și sfidau.

Bătrânul se trezi, la câteva ore după miezul nopții, mai agitat ca niciodată. Inima-i luă la goană și, la scurt timp, după ce bău un pahar cu apă și privi de câteva ori la icoana de pe perete, făcu un atac de apoplexie.

Taica Voicu mai rezistă, un pic. Nu-și îndeplinise, încă, misiunea. Ultima lui dorință fu adresată Carinei, care-l vizitase, în următoarea zi, acasă. Fusese găsit, cu noroc, la câteva ceasuri după atacul de apoplexie, de vecina care-i aducea, în fiecare marți, două sticle de lapte de casă. Norocul lui că femeia fusese otevistă, la viața ei, și avea antrenament cu dormitul la ore năstrușnice. Fiind mirată că bătrânul nu dădea niciun semn, aceasta intră, îl văzu, se sperie, și scăpă sticla de lapte pe podea, printr-un gest teatral și previzibil. Cum sticla se nimeri să nu fie închisă bine, laptele se revărsase prin cameră și pe fața lui Voicu, inclusiv. Imediat apăru și Carina... ce scenă!

Cu limbă de moarte, octogenarul îi spuse Carinei să publice recenzia ce se afla pe măsuța de la capătul patului. Acolo-și scria, mereu, operele. Zile mai târziu, Papesa nu se ținu de cuvânt, deși îi promisese bătrânului că i se va face voia. A doua zi, Voicu plecă s-o întâlnească pe Angelica lui. Tot a doua zi, apăru în publicația cenaclului, un omagiu, scris la repezeală, de bătrână, în numele lui Alin Aldea, în amintirea celui ce l-a ponegrit atunci. Aldea acceptă… Avea să fie publicat pentru prima dată.

Pentru Voicu, acel moment scurt, fusese mica lui răzbunare, pe care ar fi vrut s-o înfăptuiască la tinerețe, dar nu avusese curajul îndeajuns. Însăși faptul că-și găsise, pe ultima sută de metri, talentul scriitoricesc, îi păru o nouă șansă, o a doua tinerețe. Tinerețea dintre bătrânețe și moarte în care se voia răzbunat. Momentul lui. Sălașul unde uită de vârsta pe care o avea și de singurătate, locul în care era mereu vesel cu ceilalți, fusese, pentru el, ultimul prag pe care-l trecu. În ultimii ani, cu excepția prăvăliei și a măcelăriei, unde intra o dată pe lună, cenaclul îi devenise un motiv vital. Plecă, fără să știe, că nici acum nu reușise să se răzbune pe Codescu, prin Aldea, iar toate astea avuseseră loc, parțial, cu complicitatea bunei lui prietene, Carina. O ultimă umilință... post-mortem... Trecutul devenise prezent... Și-atunci, există timp?

 

9 martie 2013

/

7 noiembrie 2015

Vizualizări: 106

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Bătrânii sunt plini de chichițe. Mă așteptam să spui ceva despre măcelărie :)

Am citit cu drag!

Portretul pensionarului român, în secolul XXI, preocuparea literară găsită prea târziu și conflictul dintre generații. Aici, venit dintr-o frustrare mai veche. În rest, ce să mai comentez, Mihai? Ai pus tu concluzia în ultimul paragraf. Nu este corect. Concluziile le pune cititorului. Prin urmare eu aș scoate ultimul paragraf. Este ca și cum ți-ai comentat textul.

De altfel bine scris, literar, corect.

Și încă ceva: nu mai pune poze nici la proză și nici la poezie. La noi în site nu se atașează poze de pe internet la texte, doar uneori, și numai personale, celor care au legătură directă cu textul.

Și nu în ultimul rând, La mulți ani! Ai este Sfântul Mihail și Gavril.

Sofy

Cum simti tu durerile unui batran pensionar, ma refer la cele fizice, cand inca nu ai implinit treizeci de ani?
Cum simti tu conflictele, oribilele conflicte,determinate de rigiditatea unei minti de optzeci de ani?
Cum poti sa faci o descriere atat de acurată a razbunarii false din capul acestui batran, de parca "ai fi ajuns"acolo si ai fi trait-o " in direct"?
Ai dreptate.
Nu exista timp.
La mulți ani, Mihai.

 Tinerețea dintre bătrânețe și moarte, îmi place cum sună! :) Deși a găsit calea să depășească un mare prag, personajul tău nu s-a putut detașa de fantomele trecutului. Și asta i-a fost fatal. Trist este că, a trăit aceeași poveste până la capăt. 

Am citit cu plăcere! :)

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Lăzărește-ne pre noi... Sémpre In Memoriam Ion Lazăr da Coza a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 5 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Te-au furat de viață a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 6 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În numele nopții, de frig a utilizatorului eunescu
cu 28 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Domnule eu sunt infernul dumneavoastră a utilizatorului Costel Zăgan
cu 41 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu putere și frică a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 45 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Spre un alt univers a utilizatorului Lavinia Elena Niculicea
cu 47 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mă iartă Ioane... a utilizatorului bolache alexandru
cu 47 minute în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Au re'nviat pădurile barbare a utilizatorului gabriel cristea
cu 7 ore în urmă
Lavinia Elena Niculicea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Spre un alt univers a utilizatorului Lavinia Elena Niculicea
cu 10 ore în urmă
Lavinia Elena Niculicea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Spre un alt univers a utilizatorului Lavinia Elena Niculicea
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Au re'nviat pădurile barbare a lui gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Au re'nviat pădurile barbare a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Printre dimensiuni a lui Dan Mitrache
cu 11 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Printre dimensiuni a utilizatorului Dan Mitrache
cu 11 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog A-nceput furtuna a utilizatorului Nicu Zacheu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Cu putere și frică a lui Darie Giurgiu
cu 11 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu putere și frică a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Prezență a lui nicolae vaduva
cu 13 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Amintiri din copilăria cea mai recentă a utilizatorului Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Amintiri din copilăria cea mai recentă a lui Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor