RĂZLEŢE

[Exemplu de Titlu]

Curierul împărătesc adusese o veste trăsnet: în ziua cutare, la ora cutare, Împăratul se va opri la castelul domniei tale! S-au făcut pregătiri mari în vederea acelei vizite. Curtenii, de la cel mai mărunt slujbaş până la cel mai înalt în rang, s-au spălat şi au îmbrăcat veşminte noi. Cei care purtau arme şi le lustruiseră. În ziua şi la ora anunţate, toţi erau nerăbdători să vadă apărând alaiul împărătesc. Dar îşi făcu apariţia un drumeţ desculţ, îmbrăcat în straie ponosite şi prăfuite. Srăjerii l-au înjurat şi l-au lovit cu halebardele, apoi au poruncit unui grăjdar să-l ţină ascuns în podul grajdului până va pleca Împăratul. S-a întâmplat ca grăjdarul să fie un om bun, de omenie. I-a adresat cuvinte bune drumeţului şi i-a dat să mănânce. În timp ce mânca, veşmintele acestuia s-au desfăcut şi grăjdarul a putut să observe că drumeţul avea straie împărăteşti pe sub cele ponosite şi prăfuite! Simţind prezenţa Împăratului, a îngenuncheat spunând:
- Înălţimea ta, nu ne-am aşteptat să vii în felul acesta!

Meditaţie: doar o pregătire exterioară, ce ţine mai mult de aparenţe, este surprinsă de neprevăzut? Aparenţele strălucitoare au ca motivaţie principală mândria? Pregatirea fiinţei în vederea unui eveniment include şi studiul posibilităţii ca acel eveniment să survină într-un mod neconvenţional? Modestia, simplitatea plină de omenie, sunt însuşiri care favorizează descoperirea neobişnuitului?

Împăratul experimenta cu pasiune condiţia omului "de jos". Luminat şi înţelept, el ştia că în această pătură a societaţii putea fi întâlnită mai multă bunătate, mai multă cinste, mai multă naturaleţe, mai multă credință. Ştia că bogăţia corupe, că mândria înseamnă egoism, că puţini dintre supuşii Săi vor simţi prezenţa Lui în persoana omului "de jos". Grăjdarul îşi amintea că Împăratul purta cu El o lumină (aşa spunea, mai târziu) care l-a pătruns în momentul în care i-a simţit prezenţa şi i-a luminat toate ungherele fiinţei arătându-i nevrednicia, creându-i un acut şi greu suportabil sentiment de vinovăţie. Îi venea să strige: "Prezenţa Măririi Tale este minunată, dar mă apasă greu în nevrednicia mea!" Împăratul, ghicindu-i starea sufletească şi gândurile, i-a zâmbit blând şi i-a zis: "Fiindcă ai crezut că sunt Împaratul, iată, te eliberez de tot ceea ce te apasă. Fie ca sufletul tău să aibă pace!"

***

"Cătrănitul" i se spunea omului între două vârste, care îşi avea casa la marginea satului, oarecum izolată de casele celorlalţi săteni. Era acolo un pământ bun, pe care omul cultiva flori şi le vindea la oraş. N-aveai cum să vezi prea multe din gospodăria lui din pricină că atât casa cât şi grădina erau înconjurate cu un gard înalt, peste care nu te puteai uita. Era singuratic şi rareori intra în vorbă cu sătenii, dar, când o făcea, vorba lui era aşezată şi cuviincioasă.
Ilona era nebuna satului. Umbla aiurea pe drumuri, cu privirile rătăcite, nepieptănată şi îmbrăcată neglijent. Când stăteai de vorbă cu ea, părea că nu se uită la tine, ci la ceva din spatele tău. Era o femeie trecută de 40 de ani, venită de undeva de la oraş, căzută ca un nenoroc pe capul bătrânei sale mame. Aceasta fusese o femeie vioaie şi veselă până în ziua în care Ilona a venit timidă acasă, aşa de schimbată, de părea că vine din altă lume. N-a ştiut să-i spună bătrânei povestea, dar aceasta s-a interesat şi a aflat-o, şi o păstra dureros în sufletul ei, ca pe o taină. Un ochi atent putea observa că, în ciuda înfăţişării de nebună, Ilona era o femeie frumoasă. Se uita peste garduri şi când vedea flori, cerea cu voce sfioasă să i se dea o floare. Unii nu-i dădeau şi-i spuneau să-şi vadă de drum, şi atunci Ilona începea să plângă de-ţi era milă de ea.
Într-o primăvară, pe la sfârşitul lui mai, Cătrănitul îşi repara gardul de la drum. Câteva scânduri putreziseră din pricina ploilor şi trebuia să fie înlocuite. Prin golul acela, Ilona, care trecea pe acolo, a văzut florile! A cerut cu voce timidă o floare... Gospodarul a mers şi a cules cu grijă un buchet mare de flori felurite, s-a întors la Ilona şi i le-a dăruit cu un zâmbet blând.
- Când mai treci, îţi mai dau! i s-a adresat el cu voce caldă.
Ilona a tresărit şi albastrul privirilor ei rătăcite a fost inundat de viaţă. L-a privit surprinsă şi vinovată pe om.
- Sunt nepieptănată, neîngrijită... Doamne, cum pot să umblu aşa?!
Sfârşitul poveştii este unul frumos. Cătrănitul a plecat din sat. Cu banii strânşi din vânzarea florilor, şi-a cumpărat o casă cu grădină, la marginea oraşului. Preocupările nu i s-au schimbat, este tot florar. Şi cine credeţi că se ocupă de vânzarea florilor? - Ilona! Ei locuiesc împreună şi muncesc împreună. Bătrâna, mama Ilonei, este din nou veselă şi plină de viaţă. Ilona vine uneori cu maşina şi o ia pe bătrână la oraş.

*** 
 
Aducătorul de foc venea întotdeauna când se îngâna ziua cu noaptea şi statura lui uriaşă era văzută trecând pe culme, de-a lungul dealului înalt, care străjuieşte satul. În jurul lui era o aură roşiatică, împrumutată parcă de la cerul incendiat de soarele care apune. Părea că vine dintr-o poveste frumoasă, zămislită de bătrânii unui timp străvechi, pe când stăteau la sfat la lumina opaiţelor. Nimeni nu putea spune că l-a văzut de aproape, dar lumina din jurul lui îl arăta întregului sat, astfel că toţi păstrau în memorie chipul lui frumos şi blând, cu plete blonde şi barbă neagră. Ochii lui aveau o strălucire aparte, de flacără albastră, şi asta îţi rămânea neaparat în minte. Unii spuneau că au văzut cum, într-o toamnă târzie, focul privirilor lui a ajuns până la o haită de lupi fioroşi şi flămânzi, care dădeau târcoale unor stâne de la marginea satului. Înfricoşaţi, lupii s-au plecat cu burţile la pământ, au stat câteva clipe aşa, apoi s-au ridicat şi au plecat repede, cu teamă, îndepărtându-se de stâne.
Purta pe umăr un sac imens, în care aducea focul. Se oprea pe culme, dădea sacul jos şi-l dezlega încet, apoi băga mâna până la umăr şi scotea din el o mare mulţime de globuri de foc, care pluteau repede până în casele oamenilor şi le aprindeau lămpile. Oamenii erau fericiţi şi simţeau mâna lui Dumnezeu, bună şi protectoare, asupra lor.
Îşi făcea apariţia la echinocţiul de toamnă şi venea apoi zilnic, la lăsarea amurgului, până la sărbătoarea Crăciunului. Sfârşitul lui septembrie, când porumbul era cules şi se culegeau viile, era încărcat de magia trecerii lui. Toate supărările dintre săteni erau ca prin farmec uitate şi săreau să se ajute unul pe altul oridecâteori era nevoie, aşa cum nu se întâmplase întotdeauna în timpul anului.
"Este nevoie ca pacea şi iubirea să se aşeze din nou în inimile lor." - spunea în fiecare toamnă călugărul bătrân de la schitul din apropierea satului. Se încingea cu un capăt de funie peste sutana ponosită şi pornea agale către sat, cu paşi mici, aplecat din şale, sprijinindu-şi anii mulţi într-o cârjă. El cunoştea ziua sosirii Aducătorului de foc şi mergea să le dea de veste sătenilor. Chipul monahului se lumina şi inima lui bătrână prindea putere văzând cum sătenii tresaltă de bucurie şi chipurile le sunt înseninate de o lumină venită parcă din cer.
- Trebuie să ne găsească aşa cum se cuvine! le spunea călugărul. Să ne gătim sufletele cu frumuseţea iubirii!
Începea un timp al iubirii, mângâiat blând de lumina de aur a toamnei şi descântat cu mister în amurgurile în care uriaşul împrăştia focul peste sat. Se formau perechi noi de îndrăgostiţi care se sorbeau din priviri şi dansau feeric la hore, în amurg. Uriaşul cuprindea cu privirea toate aceste întâmplari şi zâmbea, iar focul albastru al privirilor lui se înteţea. Împrăştia cu multă dărnicie globurile de foc şi acestea dansau jucăuşe, se prindeau de crengile copacilor, de coarnele vitelor, de coamele cailor, coborau lin în părul şi pe umerii îndrăgostiţilor, se opreau în pălmuţele copiilor mici, care se desfătau urmărindu-le jocul. Era un foc rece, de culoarea aurului, care aprindea doar lămpile. Când vreo bătrână torcea stând pe laiţa de la poartă, globurile de foc se prindeau de lâna din caier, de firul răsucit, de fusul care se învârtea, se opreau pe broboada şi pe umerii bătrânei, iar aceasta torcea parcă firul de aur al unei poveşti minunate, din vremuri străvechi, cu uriaşi aducători de foc şi cu zâne bune...
Zilele Crăciunului aşterneau peste sat o atmosferă sfântă. Bucuria sărbătorii era curată, înălţătoare, şi bătrânii spuneau că în aceste zile se deschide cerul. Prin case, mulţi citeau în cărţile sfinte despre venirea pe lume, în Betlehem, a copilului divin, de care se legau tainic speranţele lor. "Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei Cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei." Citeau cu sufletul aceste cuvinte şi erau duioşi din pricina că Împăratul lor a venit pe lume în împrejurări aşa de sărăcăcioase şi umile. În seara din ajunul Crăciunului, aşteptau cu emoţie apariţia Aducătorului de foc. Uriaşul frumos şi blând incendia atmosfera cu globuri de foc, care se prefăceau în porumbei albi, cu crengi de măslin în cioc. Stăruiau câteva clipe în apariţia lor, apoi se făceau nevăzuţi, dar alţii apăreau în locul lor, făcând apoi loc altora. Încântaţi, sătenii întindeau mâinile şi porumbeii veneau şi se aşezau lin în palmele lor.
- Ne aduc vestea cea bună! spunea călugărul bătrân, venit în sat pentru seara aceea.
Dacă mă întrebaţi când şi unde aveau loc toate acestea, vă răspund că toate s-au petrecut în povestea unei bătrâne care torcea lâna, stând pe laiţa de la poartă, într-o noapte de vară, cu lună plină. Uriaşul frumos şi blând trecea prin sufletul meu...

[Mihaela Suciu]

Dau bineţe celui care a adus "Răzleţe".

[Vasilisia Lazăr]

Am dus textele postate până acum în Bibliotecă.

[Corina Militaru]

Uriasul frumos si bland a trecut si prin sufletul meu.

Cu prietenie,

[Ion Lazăr da Coza]

Unde e talent de prozator, e!

da Coza