Rutina, fără să-ţi dai seama, te transformă după mulţi ani într-un robot. Iar atunci când viaţa nu te mai obligă să execuţi această rutină, simţi că totul ți se întâmplă anapoda… şi cazi, fără să-ţi doreşti, într-o mare dilemă! De fapt, roboto-monotonia, ucide lent şi sigur, fiind cel mai nociv „drog” al omului contemporan…
     Cu alte cuvinte, această dilemă îl frământa de câteva zile pe nea Gogu - dar el nu ştia că se cheamă aşa! - încercând să găsească răspuns la niște întrebări simple: ce-o să mă fac eu când nu va mai trebui să mă scol dis-de-dimineaţă? Nu va mai trebui să mă îmbrac și să plec la serviciu… apoi, culmea, ce-o să fac după aia toată ziulica?...
     Pentru nea Gogu, „cheferistul”, cum îl cunoştea cel mai bine lumea din sat, ziua cea mare, ziua „de pensionare” sosise!
      Ciudat lucru, chiar dacă aşteptase pensionarea cu multă nerăbdare în ultimii ani, cu cât se apropia data scadentă - dar şi mai grav de câteva zile parcă - îl tot rodea o nelinişte interioară şi în zorii ultimei zi când trebuia să mai meargă la serviciu: o zi, doar o singură zi, o stare ciudată de neliniște pusese stăpânire pe el.    

     Trezit de mult de ceasul deşteptător, „C.F.R.-ul” cât o ploscă, cu cele două sonerii mai mari decât clopoţelul lui de la bicicletă, parcă nu-i venea să se coboare din pat… Îl frământa ceva şi-l chinuia o moleşeală generalizată în tot corpul, parcă nişte braţe nevăzute îl ţineau într-o înlănţuire molatecă şi îl trăgeau la somn.

     Acu', hai sus Goguţă… ce mai contează o zi, la deal ori la vale! îşi spuse, ridicându-se anevoie în capul oaselor.
      − Gherghino!... Opa fă, mai opreşte porcii!... o înghionti pe nevastă-sa.
      − Ce-ai mă?
      − Scoală fa, că s-a crăcănat dă ziuă. Auzi cum te mai strigă cocoşu’!...
      − Ai înnebunit mă?... D-abia e cinci.
      − Scoală fa, n-auzi? A răgușit moțatu’, abia mai cântă.
      − Pachetu' cu mâncare, e în frigider.
      − Vreau să mă îmbrac cu șalopetele alea noi!… Adu-mi-le, că nu ştiu unde le-ai pitulat.
      Gherghina auzind o asemenea dorinţă neobişnuită din partea bărbatului, se trezi brusc și făcu ochii cât cepele. Se ridică greoi în şezut şi încă buimacă de somn, îl luă la rost:
      − Bine mă, alea noi zici? Și duminică!? Duminică, cu ce te mai gătești tu frumos, să te duci să bei un ţoi la cumparativă, ai?
      − Ai fa babă, că nu le murdăresc într-o zi… adă-mi şi bocanci ăia noi.
      − Nu vrei mă şi ciarapi cei noi, pă care, d-abia i-am gătat?
      − Da bravo, fă! Uite ce muiere dăşteptă eşti! Că bine zici! Atunci, adă-mi şi maiou nou şi izmene noi… Mă-mbrac tot, de sus şi până jos, cu ţole noi, ca la sfintele sărbători de Paşti… ha, ha, ha! râse el cu poftă.
      Gherghina duse mâna la gură să-şi ascundă o parte din semnul de uimire ce i se întipărise pe faţă. Îl cunoştea foarte bine pe Goguţă al ei, mâncaseră saci de sare împreună, dar râsul bărbatului o îngrozi: sunase sinistru și fals între pereţii casei şi se amplificase şi mai tare în urechile ei, parcă nu era al lui.
      − Da' unde te duci tu, mă bărbate!? La horă sau la servici'? îl întrebă abătută Gherghina coborând din pat.
      − La servici', fă muiere, unde păcatele mele să mă duc! Da' azi e ultima zi şi gata: ies la pensie! D-aia vreau să mă îmbrac cu ţoale noi, acuma înţelegi?
      − A!... păi aşa spune mă pezevenghiule, ca să pricep şi io!

     Soarele se ivise la orizont şi se cocoţase, arătându-şi în toată splendoarea discul portocaliu, pe culmea dealului, pitit copilăreşte printre vârfurile plutelor bătrâne şi rare, când nea Gogu ieşi în bătătura largă. Nici nu mai era nevoie să-şi consulte ceasul de la mână - cumpărat din banii primiţi drept „bonus” -, căci el ştia precis cât este ora după poziţia soarelui, indiferent de anotimp. Privi scurt spre discul portocaliu, mai micşorat acum, dar mai strălucitor, gândind: s-apropie dă cinci jumate! Am destul timp!...
      Vârându-şi mâinile în buzunarele mari şi adânci ale salopetelor noi, privindu-şi satisfăcut curtea şi toate acareturile, zâmbi fericit. Toate erau făcute cu multă trudă, de mâna lui şi cu ajutorul Gherghinei. Se uită cu milă la poarta dinspre grădina mare ce sta într-o rână, agăţată doar într-o balama, la bolta cu viţă-de-vie, care de la ultima zăpadă se curbase la jumătate şi încă nu avusese timp s-o dreagă, la gardul dinspre vecina şi el dărăpănat, gard pe care în urmă cu mulţi ani, îl mai sărise, chipurile, după o găină sau după… zâmbi: de mâine, gata, voi avea timp berechet de voi… păcat că nu mai sunt tânăr...

     Auzi în spatele lui uşa casei deschizându-se. Simţi cum răcoarea dimineţii îl îmbrăţişează şi mai strâns iar puţinul păr i se zbârleşte în creştet.
      − Gherghino!... strigă el fără se întoarcă.
      − Ce mai vrei mă? îl întrebă ea din prag. Ce-ai mai uitat?
      − Basca. Adă-mi şi basca nouă, că-mi îngheaţă inteligenţa! apoi se întoarse către ea: Şi, mai comentă el, n-o să-ţi placă să ai în bătătură, unu' cu inteligenţa îngheţată! Eu vreau s-o am dăzgheţată, că şi aşa, ţara geme dă restu'!
      Gherghina, şi mai speriată auzind asemenea vorbe pe care le consideră „în dodii”, zise în gând: Doamne apără şi fereşte!! Piei Satană dă lângă el! Ptiu, ptiu, ptiu scuipă ea de trei ori în direcţia lui, apoi dispăru în casă făcându-şi de trei ori semnul crucii.

     Liniştit, rezemat de şopron, „calul” lui, adică bicicleta, îl aştepta să-l ducă la serviciu. Sclipea de curăţenie, iar spiţele străluceau ca nişte raze de soare. O admiră îndelung, parcă acum o vedea mai bine în toată măreţia ei şi îi înţelegea rostul. Era a cincea sau a şasea bicicletă - le uitase numărul exact -, dar şi cea mai bună şi durabilă, o „rusească” albastru deschis, cu roţile groase, cumpărată cu plata în rate din oraş: patruzeci de ani adunați cu toate bicicletele, dus-întors, pă ploaie, pă vânt, pă soare… a câte zece kilometri zilnic, fac… îşi privi degetele răsfirate şi constată că erau puţine… da’ lasă că am timp dă mâine încolo să tot calculez!...
      Îşi aranjă mai bine basca pe cap, luă „calul” de coarne, apoi se aplecă şi mai cercetă încă o dată roata din faţă și spate, să vadă dacă este totul în regulă sau nu, şi molcom plecă spre poartă. Mai întoarse o dată capul să mai privească, să mai cuprindă cu ochii, toată bătătura lui dragă…
      − Gogule, mă!... strigă nevastă-sa din prag. Ai uitat pachetu’!
      − Nu l-am uitat fă!… zise aşa, ca pentru el, în şoaptă. Apoi îi răspunse cu voce tare: Azi nu mai nevoie de el!
      − Şi ce mănânci, mă?
      − Azi… azi, voi mânca la bufet!
      − Da’ ce mă, ne dă banii afar’ din casă? Tu ai bani dă bufet?
      − Uite că am! Numai aşa dă sanchi am! spuse el şi mai tare şi plecă.

     Ca să ajungă la drumul bun, la cel asfaltat, avea două variante:
      − prima, folosită cel mai mult vara sau doar pe vreme frumoasă indiferent de anotimp, era mai scurtă şi câştiga timp preţios pentru a fuma în tihnă o ţigară cu Stan, colegul lui de tură. Trebuia să meargă peste câmpuri, pe o potecă, croită de el în fiecare primăvară: el se chinuia şi o refăcea, iar toamna, tractoriştii i-o arau! O bătătorea cu pasul, mărunt şi apăsat, mergând pe jos pe lângă bicicletă câteva zile, până poteca devenea practicabilă.
      − a doua variantă era de rezervă în cazul în care prima, datorită intemperiilor nu putea fi folosită. Era cu mult mai lungă, trebuia să străbată tot satul şi să dea bineţe, dis de dimineaţă şi-n stânga şi-n dreapta. Însă treaba care-l enerva cel mai tare, era să răspundă mereu curioşilor la aceiaşi sâcâitoare şi insistentă întrebare: ,,unde mergi, bre nea Gogule, aşa cu noapte-n cap?” Dar, până ajungea la liziera plantaţiei tinere de salcâm, o „perdea naturală” împotriva viscolului - cum solemn declarase primarul comunei că se cheamă această lizieră de salcâmi, atunci când o sădiseră - enervarea îi trecea.

     În ultimele zile, fiindcă natura îi permisese, nea Gogu folosise prima variantă. Şi azi la fel. Cum ajunse însă la potecă, simţi nevoia să coboare de pe bicicletă şi să meargă la pas: am timp, nici n-a trecut personalul de şase! îşi zise în gând nea Gogu privind în zare terasamentul căii ferate, apoi coborî privirea peste lanul de porumb: ia uite domne porumbu' italianului, ce verde şi frumos e! Nu te vezi nici călare din el. Dacă are omu’ utilaje aduse din Italia şi îngrăşăminte naturală dă la noi din sat… că vecinu’ meu Vasile, care are patru vaci, băligaru’ îl vinde italianului, pă euro, să făleşte el, în loc să-l ducă la el pă ogor!… Tare dăştept, nu glumă!?… Uite ce mare şi bine dezvoltat e porumbul italianului, faţă dă al lor!... Cum să nu facă recoltă bună? Da oare, ce-o face domne cu atâta porumb?... L-o lăsa la noi în ţară sau îl duce în Italia lui? Că doară e pământul lui, nu? Eu, dacă aş fi fost mare şef acolo în stat, n-aş fi vândut nicio palmă dă pământ la străini, l-aş fi concesionat doar pă cinzeci dă ani…
      Ajuns lângă liziera de salcâmi se opri să privească şi porumbul oamenilor din sat. Plecase bine şi al lor, muncit simplu, aşa cu sapa şi prăşit cu calul, era şi al lor cam la şold, iar lumea terminase de câteva zile praşila a doua, mai trebuia doar ploaie. Puse mâna streşină la ochi, să vadă mai bine şi să cuprindă mai mult. Acum în primele raze de soare, frunzele late de porumb, sclipeau unduindu-se în zare ca nişte valuri mici ale unei mări, mângâiată leneş de adierea uşoară a vântului.
      Atât o fi şi Marea noastră dă mare? se întrebă nea Gogu înălţându-se pe vârful picioarelor să vadă cât mai departe. O fi mai mare dă cât văz eu cu ochii?... Of, Doamne! La vara viitoare, gata, mintenaş o duc pă Gherghina mea la mare, merită săraca!... Că murim şi nu vedem şi noi marea!... Hi, hi, hi!... s-o văz în costum dă baie pă Gherghina!...
      Când îşi reluă mersul, trist că nu văzuse nici el şi nici consoarta lui Marea Neagră, în dreapta nu se mai uită… S-ar fi întristat şi mai rău şi ar fi lăcrimat ca zilele trecute, când văzuse cum primii mărăcini începuseră să crească ca lăptucile într-o seră. Cât vedea el cu ochii, numai pământ mănos și bun de muncit, era acum lăsat pârloagă. Doar scaieţii şi tufele de măceşi creşteau în voie, iar pungile de plastic, aduse de vânt și agățate în măceși, fluturau în adierea vântului, ca nişte steaguri albe, semn clar al capitulării unei bătălii, ca pe câmpul de luptă. Pământ retrocedat după revoluţie oamenilor, majoritatea acum bătrâni, însă neavând posibilităţi să-l muncească - dar nici încredere să-l dea în arendă sau ei să se constituie într-o asociaţie - îl lăsaseră de izbelişte.

     Abătut şi supărat pe situaţie, încălecă pe bicicletă, trecu prin lizieră şi coti pe lângă terasamentul căii ferate. De aici mai avea doar câţiva metrii până la viaductul pe sub care trebuia să treacă în partea cealaltă, şi, urmărind poteca uşor şerpuitoare, gata, ajungea: urma asfaltul. Apoi după zece minute de mers cu bicicleta pe drumul lin, ajungea la serviciu. În acel moment se auzi în depărtare un şuierat prelung de locomotivă. Întoarse capul şi văzu cum vine trenul, ca un şarpe imens, alunecând pe drumul de fier.
      Aha, e bine, uite şi personalul dă şase, vine şi el! Acu’ două minute a plecat din haltă! M-am încadrat la fix ş-o să-l mai prind pă moşu’ Stan, să mai stăm o ţâră de vorbă, mai fumăm o ţigară! Iar azi… azi am să-l omenesc cu o cafea, dă la bufet!
     După câteva minute, printr-un şuierat scurt, locomotiva îl salută când trecu prin dreptul lui, şi-l depăşi. Răspunse şi el salutului, făcându-i mecanicului semn cu mâna. Precis e Radu pă locomotivă! Numai el mă salută aşa scurt!... se gândi nea Gogu şi viră bicicleta, intrând pe sub viaduct, în timp ce ultimele vagoane ale personalului treceau pe deasupra, dar, când mai avea doar un metru şi ieşea pe partea cealaltă, nea Gogu simţi o lovitură puternică în moalele capului, de parcă o grenadă făcuse explozie în el. Brusc, privirea i se înceţoşă şi o cortină neagră căzu în faţa ochilor, apoi totul se cufundă într-o linişte adâncă…
      Corpul lui nea Gogu, în virtutea inerţiei, îşi mai menţinu puţine secunde echilibrul pe bicicletă şi mai parcurse câţiva metri ieşind de sub viaduct, apoi se dezechilibră, se bălăngăni iute, stânga, dreapta şi se prăbuşi într-o poziţie total nefirească: cel puţin asta văzură călătorii din ultimul vagon, deoarece trenul încă nu prinsese viteză prea mare şi presupunând că ceva neobişnuit se întâmplase cu biciclistul sub viaduct, la prima staţie alertară şeful gării.

      Vestea că nea Gogu cheferistul a murit accidentat sub viaduct, se răspândi ca fulgerul în sat şi cei mai curioşi, dădură năvală.
     Gherghina cum auzi, biata de ea, alergă într-un suflet, aşa cum se afla: îmbrăcată în cămaşa de noapte, lungă şi albă, din pânză de casă şi desculţă. Alergă ea ce alergă, dar sufocată de suspinele plânsului, pe la jumătatea drumului, puterile o lăsară şi se mai domoli. După câţiva paşi, genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi pe potecă în ţărână. Se simţi ridicată de braţe de nişte femei. Una dintre ele, îşi dezlegă şorţul şi i-l puse, ridicându-i puţin cămaşa de noapte, să n-o mai împiedice la mers, apoi, susţinând-o, o ajutară să meargă. Lacrimile i se porniră şi mai tare şi începu să se jelească: Doamne, bunule, nu fi atât dă nemilos!... Nu mi-l lua şi pă Goguţă, Doamne!… că el mai mi-a rămas!… Mi-ai luat un brad dă băiat… lasă-mi-l pă moşuuu?... Aoleo!… Aoleo!… Ce mă fac eu singurică… ce mă fac?...

     Procurorul, examinând sabotul care-i curmase viaţa bietului om şi basca nouă găurită, scărpinându-se în barbă şi privind cerul printre traversele viaductului, prin singurul loc unde tabla de protecţie era lipsă - furată sigur de cineva şi dusă la fier vechi - murmură ca pentru sine: domne, asta da, precizie… matematică!...

Vizualizări: 90

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mi-a plăcut... cu inima strânsă! Vorba cuiva drag, "ăştia cred că pun ceva în pensie, cum o primesti, cum te îmbolnăvești! ", şi Goguță nici n-a apucat s-o primească! Dar o fi matematică... "superioară", asta...

Un mic typo: "adu-mi-le" ar trebui, nu?

Mulțumesc pentru lectură și coment, Nikol MerBreM.

Aveți dreptate, am corectat.

O proză bine conturată și amplă în detalii! Mi se părea cunoscută, dar am recitit-o cu mare plăcere. Fiecare își asumă riscuri! Nea Gogu a uitat de normele de securitate și sănătate în muncă (protecția muncii), ca vechi ceferist ar fi trebuit să nu treacă pe sub viaduct dacă deasupra circula trenul, dar o clipă de neatenție - o viață risipită și multe interogatorii. Felicitări!

Mulțumesc pentru lectură și coment, Mihaela Suciu. Da, a participat în urmă cu ceva timp la concursul de proză organizat de acest site și a obținut premiul III. 

...am râs, am plâns ...e bine să apuci pensia şi să fie luuuungă! Admiraţie!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Delir a lui Djamal mahmoud
cu 2 minute în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Plecăciuni a utilizatorului Cristian Je
cu 3 ore în urmă
Darie Giurgiu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Să ajutăm poporul frate coreean a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 3 ore în urmă
Lui Darie Giurgiu i-a plăcut discuţia Să ajutăm poporul frate coreean a lui Ionel Mony Constantin
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Delir a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 3 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cu sufletul în palme a utilizatorului Dolha Paul-Alexandru
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Antijurnalul meu a lui Costel Zăgan
cu 9 ore în urmă
Postare de log efectuată de Cristian Je
cu 10 ore în urmă
Cristian Je a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sculptez stări a utilizatorului Cristian Je
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog respirație a lui Djamal mahmoud
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Deziluzii a lui Lidia Pervu
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog sura 6 a lui Djamal mahmoud
cu 18 ore în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Antijurnalul meu a utilizatorului Costel Zăgan
cu 19 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog pe când toamna nu murise a lui Darie Giurgiu
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Geneză a lui Iancu Tudor
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Antijurnalul meu a lui Costel Zăgan
cu 22 ore în urmă
Postare de log efectuată de Djamal mahmoud
ieri
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Explicaţie a lui Florica Munteanu-Cuc
ieri
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cu sufletul în palme a utilizatorului Dolha Paul-Alexandru
ieri
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog cu sufletul în palme a lui Dolha Paul-Alexandru
ieri

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor