Pragul

 

 

          Cu faptul că pământul se cutremura din când în când, locutorii acelor plaiuri se obişnuiseră deja. Se obişnuiseră şi cu ideea că urgia pleca chiar de sub picioarele lor, că doar nu puteau tocmai ei să se-ncontreze cu inginerii veniţi de la oraş, ba şi din alte ţări. Se credeau buni în ochii lui Dumnezeu fiindcă, oricât de tare se zgâlţâia grumazul lumii, pe acolo nu se întâmplau nenorociri. Poate vreun colţ de stâncă, aninat mai în doi peri, se desprindea şi cădea în hău. Panica dura cât viaţa unui ecou pornit parcă tot din măruntaiele pământului, căci hoinărea prin sufletul lor până când un alt eveniment, o mai nouă supărare, o mai mare bucurie, îi lua locul. Acum căzuse cu adevărat o năpastă asupra lor – aproape că se împlineau patruzeci de zile de când ploaia, cu excepţia câtorva prânzuri mai luminoase, curgea şi tot curgea. Pe la început aveau speranţa că azi-mâine potopul se va opri, însă nu trecu mult timp că şi optimiştii s-au stins în marea masă a fataliştilor, doar că ei mai căutau explicaţii, mai căutau pe cineva pe care să dea vina. Şi nu cumva vreo păcătoasă, vreo logodnică a iadului, o fi îngropat de viu vreun plod conceput în urma vreunui incest? Ar fi mers cu toţii la cimitir ca să descopere un semn cât de mic al grozăviei, or locul liniştei de veci o luase la vale şi, pe sub brazdele de pământ şi printre crucile răsturnate, se desluşeau colţuri mai noi sau mai putrede de sicrie, se vedeau tigve şi tibii spălate de ploi. Spălaţi de ploi erau şi bănuţii vechi de argint şi de aramă cu care morţii îşi cumpăraseră tihna cea veşnică, numai că, sătul poate de atâtea nelegiuiri, pământul reziliase pactul şi înapoia plata…

       La fel ca biblicul Noe, ori poate chiar mai mult, s-au bucurat cei vii şi dobitoacele lor când a apărut curcubeul. Ce mai conta că ţarinile şi fâneţele au fost dislocate şi distruse? Important era că zăgazurile cerului au fost puse la locul lor.

        Multă omenie le-ar mai fi trebuit, şi se vede treaba că unii au ignorat pedeapsa divină, când au restabilit haturile, deoarece multe moşii s-au lungit ori s-au boţit ca nişte batiste, iar pietrele de hotar ori celelalte repere, toate purtate alandala, nu mai serveau la nimic. Gospodarii mai harnici, obişnuiţi cu sudoarea frunţii, au şi trecut la astuparea rănilor de cum s-a zvântat ţărâna. Cei delăsători nu au mişcat un deget, lăsând ca timpul, vântul şi alte ploi să cicatrizeze totul. Şi pe cei dintâi, şi pe cei din urmă primăria nu i-a lăsat în pasul lor, ci i-a scos mai cu voie, mai cu anasâna să însămânţeze cu trifoi alb şi costrei umerii juliţi ai dealului din coasta satului, fiindcă pe el se întindea izlazul; cu toate că iarba nu constituia, nici măcar în anii buni, hrană suficientă pentru vacile sătenilor. Vara, joianele erau scoase din grajduri doar că să se amăgească. La rândul lor, şi ele îşi amăgeau stăpânii cu câţiva stropi de lapte scăpat pe fundul şiştarelor de lemn. Fâneţele era păstrate, peste vară, pentru a fi cosite. Odată însămânţat izlazul, a fost poprit şi păşunatul pe trei sau pe cinci ani, nimeni nu ştia cu siguranţă, căci trebuia ca noua iarbă să prindă bine rădăcină, dar şi statul trebuia să-şi recupereze o parte din bani, cosând peticele nezbârcite. Sătenii au avut de ales: ori să-şi reducă numărul de vite şi să pască matca pe o parte din fâneţele rânduite pentru fân, ori să renunţe la lingura de lapte pentru copii şi să ducă vacile cu rod sus la munte, lângă mânzaţi şi sterpe.

        La această ultimă variantă au recurs şi părinţii lui Mirel. Doar că, în loc să ducă vitele – trei vaci cu viţei, doi mânzaţi şi o pereche de cai – şi să le lase acolo, şi-au luat tuciurile, şiştarele şi putineiul şi s-au instalat într-o cabană de muncitori sezonieri. Lui Mirel nu îi surâdea ideea. Ar fi vrut ca prima vacanţă de licean să o petreacă la muncă, undeva la şes, în legumicultură, aşa cum stabilise cu alţi băieţi de seama lui. Acolo se câştigau bani mai frumoşi din care toamna şi-ar fi luat o pereche de pantofi mai scumpi şi nişte cămăşi mai acătării. Poate că în urmă cu un an s-ar fi opus cumva, însă nu şi acum. Anul scurs în căminul-internat al liceului i-a priit. Dintr-odată s-a schimbat ca fire, dar şi ca înălţime.

         În depresiunea cât de cât largă, formată la întâlnirea a două pârâiaşe subţiri dar impetuoase, a fost ridicată colonia muncitorească. Impunător şi bine întreţinut, biroul cantonului silvic constituia buricul coloniei. Aşezat mai în fundul luncii, el dădea impresia că lasă, cu sfială, pe celelalte clădiri să întâmpine muncitorii ori pe rătăciţii ce ajungeau pe acolo. Aşa şi era. Prima clădire ce te întâmpina pe dată ce treceai podul cel mare era magazinul forestier. Mai în aval de pod, şi de multe ori trecea neobservată, se afla cabana cărăuşilor şi a ţapinarilor, cu fierăria şi grajdul boilor alături. Pe drumul dintre magazin şi birou se găsea o clădire a exploatării silvice. Gard în gard cu biroul era cabana sezonierilor; mare, cu două despărţituri inegale, cu paturi etajate. Schimbând confortul pe o mai mare intimitate, familia pădurarului Larian se cazase într-o clădire modestă aflată peste apă, nerenunţând întrutotul la camerele centrale. Puţin mai sus, ca o ciudăţenie, era o curătură privată. Moş Doder, proprietarul acestei enclave din creierul munţilor, nu s-a lăsat mutat sub ameninţări şi nici dus cu vorba bună. E drept, i-au luat mai mult de jumătate din suprafaţa îngrădită de au făcut pepiniere, dar multe a tras şi a văzut în viaţa lui pentru ca să pună la inimă tocmai asta.

          Mare şi cruntă i-a fost dezamăgirea lui Mirel când a descoperit că pârâiaşul Păstoraş, peste malurile căruia patrona pădurarul Tuchea, e sterp. Pentru el, care chiar dacă ştia că destinaţia ar fi fost Sahara tot îşi lua minimul necesar pentru întocmirea unei undiţe, această cruntă revelaţie a reuşit să-i amărască şi mai mult vara. De câte ori nu urcase, pescuind, de la el din sat, pe firul acestei văi? E adevărat că nu ajunsese niciodată atât de aproape de izvoare, nici măcar până la săritoarele mari, aflate hăt în aval de locul unde se afla acum, despre care tot auzise vorbindu-se printre pescari, nu ajunsese. Or nu-şi putea închipui că păstrăvul – un prinţ printre prinţii căderilor de apă –  nu ar fi putut să treacă de ele.

        O altă mare dezamăgire a fost prima plată încasată. Tuchea, pădurarul la care muncea şi Mirel, promitea marea cu sarea pentru plăţile următoare. De altfel, aşa îşi făceau pădurarii lucrările: pe unii dintre muncitori îi plăteau, pe şest, în natură; de cele mai multe ori însă prindeau oameni la necaz, taman cum a fost anul acesta cu închiderea izlazului. Pe aceştia îi amăgea, de la o plată la alta, cu bani mai pe măsura muncii. Puţini reveneau şi-n anul următor. Cu siguranţă, printre ei nu o să se afle Mirel. O mică şi diafană consolare pentru el, în ciuda oboselii de peste zi, era miuţa încinsă pe poiana din faţa cabanei în fiecare seară, dar şi-n zilele de sărbătoare, avându-i ca adversari pe elevii veniţi în tabără.

        Un program recreativ, realizat în zonă, totuşi sortit eşecului încă din faşă, a fost cabana turistică pentru şcolari. Câte două-trei serii de curajoşi, sau poate de neinformaţi, veneau în tabără, în fiecare vară. Erau găzduiţi în camerele din clădirea biroului, căci construcţia destinată lor, aşezată într-un peisaj mirific, folosită doar o lună-două pe an, a căzut repede în paragină. Unii clacau din prima zi şi cereau să fie duşi acasă. Cum să reziste ei la o aşa radicală schimbare? De la locuinţe cu tot confortul, la saltelele din câlţi de bumbac, la iluminatul cu gaz lampant şi la haznaua dusă tocmai la poala pădurii; de la ceaiuri înmiresmate şi de la fel de fel de checuri, la conserve de peşte în sos picant, diferenţa era prea mare. Stoicii meritau pe deplin diploma de cercetaş. Aceştia erau cei care îi provocau, pe Mirel şi pe ceilalţi adolescenţi din celelalte echipe de sezonieri, la o miuţă.

         Pe nesimţite şi ultima serie de elevi-turişti a plecat cu mingi cu tot. Odată cu ea a dispărut mica distracţie, mai ales că şi puştimea truditoare se cam subţiase, iar cei câţiva băieţi care încă bâzâiau pe acolo erau din alte echipe, din alte sate şi contactele cu ei erau mai mult sporadice. Pentru Mirel, fire adaptabilă, evenimentul nu constituia o catastrofă doar că acum, de cum venea de pe râpă, umplea găleţile cu apă proaspătă, se întindea puţin în pat să se odihnească, apoi, fără să mai fie împins de la spate de maică-sa ori de surorile lui, pleca alene la cireadă ca să aducă vacile pentru a fi mulse. Păşunile erau pe coastele celuilalt pârâiaş, Mioara, domeniul pădurarului Larian. Ca să ajungă acolo trecea puntea, câteodată schimba un salut sau o vorbă-două cu Gicuţ, fiul lui Larian şi fost coleg de generală, şi îşi vedea mai departe de drum. Într-o astfel de seară, păşind mai în urma unui grup de muncitori care vorbeau tare, parcă pentru a uita de oboseală sau pentru a se face remarcaţi de Larian, dar ascultând mai degrabă tălăngile de la gâtul vacilor decât vorbele rostite cu hotărâre şi urmărind cu privirea pârâiaşul, tovarăşul fidel al drumului, ca pe un duşman neîmpăcat, inima îi tresări în piept cu putere de petardă: în irizări de curcubeu, un păstrăv cum nu văzuse altul mai mare sări printr-un şuvoi. Cum Dumnezeu de era posibil aşa ceva? Toată noaptea Mirel nu putu să doarmă aproape deloc. Fantasmă cu înfăţişare de mireasă tânără, atât de tânără că părea o copilă, îl chema neîncetat spre bulboanele făcute de apa jucăuşă, să-i culeagă din undele cristaline ofrandele fecioriei pure, sub formă de păstrăvi azurii. A doua zi, în pauza de masă, tăie un mănunchi de vergi drepte şi subţiri de alun, le coji şi le puse la uscat. Seara se rugă de sora lui mai mică să se ducă ea după vaci, promiţându-i că duminică o va lăsa să meargă acasă. Cu o înfrigurare înţeleasă doar de un înrobit de vraja pescuitului, îşi alcătui o undiţă. Mulţumind Cerului că taică-său era plecat în sat cu vreun transport de lemne, pentru el sau pentru Tuchea, se feri cât putu de bine de ochii mai mult sau mai puţin binevoitori ai celorlalţi muncitori şi în câteva clipe călca prin defileul adânc, deghizat de coroanele arborilor, format de pârâiaşul stăpânit de Larian.

Cu toate că se înnoptase de-a binelea, sau poate că în tunelul acela vegetal întunericul îşi arăta supremaţia mai devreme, ciuntind ziua, păstrăvii îi mai căutau nada gustoasă, lăsându-se prinşi cu o voluptate nefirească. Acceptă cu greu ideea că ajunse aproape de cascadă. Îi auzea huruitul sec de fiecare dată când trecea pe drum cu vitele, însă acum vuietul ei îi răsuna în urechi ca o vrajă, ca un descântec ce subjugă. Promiţând că în proxima ocazie va pescui şi în lacul ei, Mirel, bâjbâind în înserare, plecă spre cabană, epuizat de această plăcere neţărmurită. Captura fusese peste tot ce sperase el şi acum se gândea cu ce să o amăgească pe una dintre surori ca să poată fi lăsat şi în seara următoare la pescuit.

         Dintr-odată locul acesta nu i se mai părea anost şi fără de căldură. Chiar dacă şi ziua aceea fusese ca oricare alta de obositoare, mânat fiind de patima irezistibilă, Mirel făcea discordanţă, păşind vioi în faţa celor câtorva persoane destul de eterogene ca vârstă, sex şi potenţial de muncă ce alcătuiau echipa şi care se retrăgeau spre cabană precum nişte înfrânţi blazaţi, conştienţi că a doua zi aveau să o ia de la capăt. Optimismul avea să i se neantizeze, ca o picătură mică de ploaie într-un ocean, când dădu cu ochii de tatăl lui:

        – Hă, tu vrei să mă pui înadins rău cu Larian, cu Tuchea şi cu brigadierul?! zise acesta rupând ostentativ mănunchiul de vergi de alun ascunse, prevăzător, de către Mirel, sub ultimul pat.

        Strecurându-se pe lângă îmbufnatul de taică-său, Mirel intră tăcut în încăperea pe care o ocupa doar familia lui şi cea a şefului de echipă, lepădă geanta şi ieşi, ascunzându-şi cu greu sfidarea. Gândul că deja era vineri, iar că duminica rămânea singurul stăpân peste domeniul acesta vast şi bogat, îl făcea să ignore bruftuluirea primită. Plecă senin către cireadă mergând mai ales pe malul pârâiaşului ca să-şi confirme că drăguţa de comoară nu s-a ferecat iarăşi ochilor lui, aşa cum a stat până mai ieri. Ba a prins cu mâna vreo patru păstrăvi pe care i-a oferit, înveliţi într-o frunză mare de captalan, văcarului tânăr. Era prea fericit ca să caute răspuns la întrebarea grefată în mintea sa: de ce nu i s-au dezvăluit mai de demult minunăţiile acestui pârăiaş, că doar şi lui îi scormonise de atâtea ori undele?

         Aşteptând fericirea, Mirel trăia momente feerice. Ar fi vrut să se trezească mai târziu duminica dimineaţa, ca să prelungească încă puţin aşteptarea – începuse să-i placă acest joc! – însă trebuia să mulgă vacile şi-apoi să le ducă la cireadă. Nici la dus, nici la întors nu privi spre apa pârâiaşului. Îi plăcea să flirteze cu ea ca şi cum ar fi fost o puştoaică plină de nazuri. Ajuns la cabană, hotărî să-şi prepare un fel de budincă din macaroane fierte în lapte, brânză dulce, zahăr vanilat, zahăr tos şi puţină esenţă de rom, aşa cum văzuse că fac surorile lui. Încă de la începutul verii, familia sa avea cont deschis la magazinul forestier. Ştia că, măcar pentru câteva ore, gestionarul venea şi duminica la program, mai mult ca să-şi facă monetarul şi inventarul decât pentru eventualii clienţi – turişti rătăciţi în patima munţilor sau a cărăuşilor prea obosiţi ca să meargă acasă – şi nu vedea de ce tocmai astăzi să fie una din rarele excepţii. Deşi părea pustiu în jur, încuie prevăzător uşa de la cameră şi cu cheia în buzunar plecă după cumpărături. Tocmai când păşea prin dreptul clădirii exploatării silvice, auzi un zgomot. Prin gura podului căzu pe duşumeaua din scânduri tocite ale antreului deschis două jante de motocicletă, urmate imediat de o bufnitură. Pentru câteva momente, privirea lui Mirel o întâlni pe cea plină de ciudă a lui Pişcoci, „scutierul” lui Gicuţ. Mirel dădu imperceptibil din umeri a indiferenţă, a complicitate, şi nici măcar nu observă mâzgălelile făcute cu cretă forestieră pe sineala proaspătă. Nu-l îngrijora câtuşi de puţin posibilitatea ca îngâmfatul de Gicuţ să fie prin preajmă, căci rămânea foarte-foarte rar pe acolo duminica. Numai amintindu-şi de acesta, lui Mirel i se făcuse greaţă. Îi devenise şi mai antipatic la gândul că măcar n-a pomenit ceva despre faptul că pârăiaşul mişună de păstrăvi, darămite să-l invite la o partidă de pescuit. Ce dacă îl păstorea tata lui? Credea într-o solidaritate clandestină împotriva regulilor.

         Se făcuse aproape miezul zilei când, ghiftuit cu budinca potrivită de el – şi putea să se mândrească, fiindcă era la fel de gustoasă ca cea gătită de mama sau surorile lui – Mirel se îndrepta fără nicio precauţie spre gura ca un tunel a pârâiaşului. Chiar dacă fusese noapte când îşi ascunsese undiţa într-o tufă de arin, o găsi uşor. Uşor găsi prin cotloanele pietrelor din apă şi câteva larve de tricopter – desfătare culinară pentru suveranii şuvoaielor. Încurajat de întâmplare, căută o bulboană mai acătării în care să lanseze cârligul încărcat. Dar parcă trăia o farsă: pârâiaşul părea că îşi ascunse o bună parte din debit, şi în loc de bulboane adânci şi late, atât cât să se răcorească, îngenuncheat, un zimbru în ele, descoperea uluit că nu avea unde să arunce nada. Şuvoaiele, care în seara de joi îl ameţise, îl sedusese cu vâjâitul lor, cu viteza şi tumultul lor, acum abia se prelingeau din piatră în piatră. Cristalinul apei lăsa să se vadă toate firele de nisip din albie. Prin ea, oricât de atent se uita Mirel, oricât de mult spera, nu a zărit măcar o aripioară de păstrăv. Prea lucid ca să se lase păcălit, căuta să îşi amintească bolovanii peste care a trecut cu câteva seri în urmă. Tot ce îl înconjura îi era atât de proaspăt în minte şi atât de familiar. Ba descoperise şi crenguţa ce o rupsese când se încurcase nailonul în ea, atunci când agăţase ultima şi cea mai mare captură a serii. Ca pe o unealtă fără folos, căra undiţa după el, căutând, scormonind cu mânecile suflecate fiecare cotlon, fiecare adâncitură mai umbrită. Nu, nu mai dorea vreo pradă, vreun trofeu, pur şi simplu vroia să i se confirme faptul că în acest pârăiaş a pescuit păstrăvi, mulţi păstrăvi din care a dat şi şefului de echipă, pentru a-i cumpăra complicitatea. După vuietul ce venea din amonte, îşi dădu seama că se apropia de cascadă. O ştia, îi ştia prezenţa, după cum am mai spus, însă niciodată nu a avut atâta curiozitate ca să o viziteze, deşi auzise vorbindu-se despre ea în câteva rânduri. Nici acum nu ar fi fost altfel, mai ales că murmurul se transformase pe loc într-un bocet, într-un cântec trist. Confuz şi nemulţumit, continua să păşească atent când pe mal, când prin apa dijmuită grozav de cine ştie ce uriaş însetat. Trecând de un perete zvelt de stâncă răsărit în cale, unde pârăiaşul făcuse un cot mic, dintr-odată îi apăru în faţa ochilor cascada în toată splendoarea ei. Un voal alb, transparent, ca de mireasă, căzând în falduri răsfirate peste bucle negre, împietrite, fremăta ademenitor. Creştetul cascadei era aureolat cu un nimb azuriu, de o incredibilă puritate. Trena, obosită dar tenace, săpa în roca dură. Trecuseră veşnicii poate, iar rodul stăruinţelor sale era un lac adânc, mult dus sub stâncă. O adevărată lacră unde puteau fi ţinute secretele întregii lumi. Supărarea, dezamăgirea a stârnit în Mirel spiritul de samsar. Catalogă imediat cascada drept o săritoare ceva mai răsărită, apoi apucă mai de cotor varga undiţei şi încercă adâncimea lacului. În zadar. Cu o ultimă picătură de optimism, căută în cutiuţa de la pieptul cămăşii un tricopter durduliu, reîncărcă atent cârligul pe urmă îl aruncă în siajul pragului stâncos. Nici nu s-a aşezat bine la pândă, că două smunciri scurte şi energice îi zgudui undiţa, apoi nailonul fu purtat în arabescuri pe toată suprafaţa lacului. Luat pe nepregătite, ripostă energic. Strălucind în lumina intensă, cârligul despuiat se legăna prin aerul îmbâcsit de vaporii de apă. Reproşându-şi pripeala cu care a acţionat, Mirel aruncă o altă momeală. I-a trebuit mai mult de o oră ca să i se destrame convingerea că prima nadă pierdută a fost din cauza vreunui păstrăv zbanghiu. Chiar şi aşa, tot a mai stat în huruitul cascadei încă pe atât. Dezamăgit până-ntr-acolo, după ce mai încercă două-trei şuvoaie în amonte de cascadă, ce s-au arătat a fi la fel de zgârcite, hotărî să se întoarcă. Urmărind cu înverşunare unda pârâiaşului, ticălos de limpede, ajunse la confluenţa celor două şuviţe de apă. Cu aceeaşi ură neîmpăcată, preţ de câteva momente, cercetă şi unda celuilalt pârăiaş. Clătinând din cap, refuzând astfel vreo minune, vreun miracol, se întoarse la prima intenţie, aceea de a explora debitul contopit al celor două pârâiaşe. Adunându-şi un dram de entuziasm, lansă nada în bulboana de la umbra punţii, căci pe aici pârâul se însorea un pic, însă cu acelaşi rezultat. Zăbovi îndelung cu undiţa în ştioalnele din faţa clădirii în care locuia pădurarul Larian, mai mult ca un act de sfidare la adresa acestuia decât din credinţa că va pescui ceva, apoi trecu pe sub tavanul podului mic, aproape fără să remarce acest lucru, pentru ca, în scurt timp, să intre în grota vegetală, însoţit doar de murmurul sterp al apei. Chiar şi imensul arc de beton al podului mare trecu la fel de vag remarcat. Într-un târziu, un huruit puternic, mult mai puternic ca cel al micuţei cascade, îl aduse din lumea pătimaşă a pescuitului în cea reală. Ajunsese, fără să-şi dea seama, aproape de săritoarele mari. Privind în jur, avu senzaţia că a trecut pe nebăgată seamă pe un alt tărâm. Nicio rază de cer nu străbătea coronamentul înalt al pădurii. Bolovanii, mari şi cu forme rotunjite, erau acoperiţi cu muşchi viguroşi. Carbonizate parcă, trunchiurile copacilor contrastau puternic cu verdele crud, nefiresc de crud, al vegetaţiei sărace de la sol, alcătuită numai din ferigi şi tufe de boji, ciudat de înalte şi de fragile, dând un mister straniu locului. Mirel îşi simţi cămaşa rece pe spinare, mai ales când realiză că era singura fiinţă din carne şi oase în lumea aceasta de clorofilă, uitată în timp. Ca să-şi menajeze orgoliul, motivă că deja se făcuse târziu şi, afişând o mutră de cutezător, începu o retragere onorabilă. Abia când tavanul podului mic nu-i mai umbrea cerul, respiră, fără să conştientizeze faptul, uşurat. Adăstă iarăşi la fel de mult şi din acelaşi motiv – îşi zicea el – pe malul ştioalnelor din faţa locuinţei lui Larian. Când ajunse totuşi sub punte, îşi puse întrebarea dacă îi e atât de foame încât să se ducă la cabană ca să mănânce oarece sau să se îndrepte spre cireadă. Stând în cumpănă câteva momente, abandonă undiţa şi urcă în poieniţa din faţa cabanei. La orice s-ar fi aşteptat, dar nu să îl găsească acolo pe moş Doder ce căuta – rezemat de trunchiul culcat al unui copac din care de mulţi ani se înfruptau carii, lichenii şi bureţii – să-şi potolească respiraţia, ca după o alergătură fără de noimă. Constatase că pentru acest om proximitatea sediului silvic era sacră sau blestemată. Cu el, Mirel nu schimbase decât un „bună dimineaţa” sau „bună seara”, după cum cerea ora. Acum chiar că nu putea să-l ocolească şi numai de ascultat acte de vitejie din tinereţile cuiva ori de sfătoşenii venerabile nu avea chef.

         – Tu eşti a lu’ Buşcă?! Harnic băiet eşti! Te văd mereu alergând încolo şi-ncoace. Nu ca rabla asta a lu’ Larian… deschise moş Doder dialogul, dezlipindu-şi cu greu privirea dinspre hăurile ceţoase ale obârşiei pârâului Păstoraş.

         Chiar dacă remarca făcută la adresa lui Gicuţ o găsi cam dură, pe Mirel îl reconfortă. Dar ce cuvânt de laudă, fie el cât de neînsemnat, nu l-ar fi remontat după o zi ca aceea?

         – Vroia să ajungă marinar, fir-ar dracu’ mai negru şi mai rău decât este. Păi nu i-a mers, la dracu’! El credea că şi acolo notele vin aduse de maşinile cu lemne răsturnate în poarta învăţătorilor, ’tui pasca dracului de treabă.

         Cu toate că era departe de a fi evlavios, ba începuse să cocheteze cu ideile liber-cugetătorilor, ca orice tânăr plecat dintr-un mediu cu orizont îngust, totuşi educaţia primită de la buna sa mamă, o educaţie apropiată de bigotism, lăsă urme, iar moş Doder îl surprinse neplăcut pe Mirel, pomenindu-l la fiecare vorbă pe nefârtate; deşi, dacă te luai după intonaţia vocii, diavolul nu era invocat, ci mai degrabă defăimat. Gândindu-se la acest disconfort, şi moş Doder la ale lui, între cei doi se lăsă o linişte lungă, stânjenitoare. Simţind că tânărul său interlocutor se foieşte să plece, moş Doder zise aşa, într-o doară:

         – Ai să vezi tu, o să se întâmple mari nenorociri pe aici, tocească-li-s-ar coarnele tuturor dracilor. Să ai grijă…

         „Ei, asta-mi trebuia acum: să ascult profeţii!” gândi Mirel în sine, însă, văzând cât de preocupat era moş Doder şi cât de tulburat era, renunţă la prima intenţie şi se aşeză pe trunchiul lustruit de vânturi şi ploi, respectând îngândurarea celui de lângă el.

         – La dracu’, iar a început să se tânguie farmazoana… zise moş Doder după o pauză, ce păru mai lungă decât o zi la ocnă. I-auzi! Auzi cât de tare sună cascada? Parcă ar fi moara dracilor. Eu nici până la vârsta asta n-am vizitat-o. Nu-nu…

          Trezit din gândurile sale rătăcite, Mirel îşi încordă auzul. Într-adevăr, din locul în care se aflau, huruitul cascadei era pregnant, chiar nefiresc de puternic. Totuşi, el puse intensitatea zgomotului pe posibilitatea ca tocmai în locul acela să fie focalizate mai multe ecouri, deşi pe cioata aceea mai stătuse şi-n alte dăţi şi nu evidenţiase ceva deosebit.

         Cum remarcile lui moş Doder îi păreau lui Mirel tot mai sinistre, iar contrastul dintre prima imagine, cea de sihastru – cam burduhănos, e drept – şi impresia de birjar de mahala ce ţi-o lăsa după câteva vorbe schimbate nu se împăcau, hotărî să caute o scuză şi să se retragă, oricât de mult ar fi ţinut să nu dezamăgească. La urma urmei, sentimentul ar fi fost reciproc.

         – Mai serile trecute, dracu’ fie-n ea de mâzgă acră, am auzit-o iarăşi chemând. Păduche de copil eram când mi-au şoptit povestea asta. N-am uitat-o, nu… Da’ prima oară când i-am desluşit jăluirea a fost când or venit ăştia cu şantierul. Atunci şi-a fost pierdută judecata un tânăr fecior. Un picuţ mai mare ca ’mneata era fecioru’…

         „Păi ce să-ţi spun? Mor de curiozitate… Hai pa-pa, unchiaş!” gândi Mirel, însă cum moş Doder începu să povestească se lăsă, de voie de nevoie, prizonier vorbelor hârâite:

         – Erau pe văile astea două surori. Gâlceava între ele a pornit de la un flăcău. După ce a amăgit-o pe cea mare, flăcăul nostru s-a căsătorit cu cealaltă. Mirii trăiau ca-n puf. Ca să nu-i mai vadă atât de fericiţi, fata pătată a aruncat între ea şi însurăţei stânca asta, zise moş Doder, arătând cu mâna coama stâncoasă pe la poalele căreia curgeau cele două pâraie. Dar gândul la fericirea celor doi tot nu îi dădea pace. Amorţită de durere, călcând a lunatică, nemăritata s-a aruncat în prăpastie chiar colea, unde pleacă din drum cărarea spre puntea voastră. E o moviliţă acolo. Nici acum nu şi-a găsit odihna, sireaca. Uneori ia chip de mireasă, alteori de hudubaie. Nemaiputând suporta vina, soţul şi-a descărcat sufletul către tânăra lui nevastă. Aceasta, pe când el se-mbăia în pârâul lor, l-a îngropat sub o avalanşă de bolovani. Sângele vărsat de mezină a otrăvit vâna pârâului şi-n apele lui nu mai mişună nicio vietate.

       „Numai că între timp eu am aflat despre concentraţia foarte mare de calcar din apa Păstoraşului, plus niţel sulf. Lucru nu prea pe placul păstrăvilor…” interveni Mirel cu o remarcă sceptică.

        – Şi aghioasele nu s-au terminat aici. Ca să-şi mai şteargă din păcate şi ca să capete iertăciune de la surioara ei, mezina – şi ea a avut parte de o moarte amarnică! – îi dă ca ofrandă, din ani în ani, câte un tânăr căruia mai întâi îi ia minţile. Ca dovadă că a iertat-o, în fiecare vară sora cea mare îi trimite soli de bună împăcare. Chiar azi e ziua aceea din an. Toate lighioanele din aer, de pe pământ şi din apă sunt înghesuite pe valea astalaltă. Eu de aia stau aici şi aştept. Cât îi anu’ de mare, boaitele mele nu trec apa, da’ azi mi-au pierit de sub ochi şi degeaba am alergat după ele… Aştept să se întoarcă… Vin ele… Îşi termină ele treaba…

        Această fantasmagorie nu-l impresionă deloc pe Mirel. Şi cum ar fi putut să fie altfel dacă povestitorul nu-şi iubea personajele, nu arăta compasiune şi empatie pentru ele? Dar nici auditoriu nu era tocmai receptiv, recunoscu acesta, gândindu-se doar la eşecul acelei zile. Altădată, având poate o altă stare de spirit, probabil că istorioara i-ar fi plăcut. Moş Doder nu se arătă dezamăgit că nu reuşi să-l răscolească măcar o fărâmă pe Mirel şi-l însoţi câtva timp vorbindu-i agale, fără să ştie câte frânturi din vorbele sale ajung la adresant şi câte sunt aruncate ca nişte seminţe în pământ sterp. Într-un final, Mirel îşi luă rămas bun de la anahoretul îndopat şi intră la el în cabană. Aici constată că se cam înşelase când considerase că îi e foame. Totuşi linchi câte ceva şi ieşi afară cu intenţia de a se duce la cireadă. Moş Doder nu mai era prin poieniţă. Îi venise vitele lui rătăcitele ori se mărgini să le aştepte în poartă? Mirel hotărî să-şi recupereze undiţa şi să o ascundă la locul ştiut. Apoi plecă după vaci, urmând cursul pârâiaşului năuc. Sătul de atâta jilăveală, îşi ferea tenişii sărind dintr-un bolovan în altul, de pe un mal pe altul, de-a lungul anemicului fir de apă. Cascada, odată apărută în faţă, nu-l mai impresionă deloc. Totuşi, ajungând pe malul ei, căută să pătrundă cu privirea în adânc. Degeaba şi-a mijit ochii, pelicula de argint care oglindea lumina zilei îl sfida, îi zădărnicea efortul. Înciudat, îngenunche pe roca dură şi, cu toată sila de umezeală, îşi băgă faţa în unda cristalină. Nici dacă ar fi dat nas în nas cu un ţipar electric nu şi-ar fi tras aşa de iute capul afară. Fantasma din vis, mireasa candidă şi-atât de tânără – o copilă – îi zâmbea din adâncul apei inocentă şi timidă. Privirea, plină de rugăminţi, cerşea să fie iertată; să-i fie iertată ghiduşia. Uitând să mai respire, Mirel se avântă pe peretele de stâncă lunecos şi pe alocuri aproape vertical. Ajuns pe creştetul cascadei, mulţumi că e teafăr. Totuşi, abia după ce a urcat în drum, se opri de-a binelea ca să respire în voie. Privi în lung şi-n lat macadamul croit pe cursul văii luminoase şi nu putu să nu se arate încântat că prezenţa acestuia îi confirmă faptul că nu s-a rătăcit într-o lume ireală, neatinsă de om, într-o lume plină de fantasme. Retrăi în gând strania întâmplare. Zâmbetul subţire nu-i alungă spaima din suflet, aşa că sări sprinten din drum şi din câţiva paşi ajunse iarăşi pe malul pârâiaşului. Îşi trecu mâna printr-un şuvoi şi strigă tare pentru a-şi face curaj:

         – Nu cred în ştime!

         Rămase în nemişcare, cu ochii închişi, ca să primească ecoul. Ecoul venise? Nu venise? Nu mai ştia. Un sentiment neîncercat până atunci, începea să-i copleşească fiinţa: nu fusese niciodată îndrăgostit, însă dacă va fi să se întâmple cândva, era convins că nu va iubi decât o fată ce-ar trebui să se asemene cu făptura din cascadă, din vis. I se făcuse un soi de milă de felul în care a fost privit, de rugăminţile din acei ochi trişti şi tandri, drăgăstoşi, plini de promisiuni inocente.

         Reîntors în drum, Mirel începu să se contrazică. Totuşi imaginea văzută în adânc fusese prea clară ca să fie rodul unei iluzii, unei păreri. „Hei, poate ai avut o cădere de calciu!” glumi în gând şi porni hotărât spre cireadă. Cu toată voioşia afişată pe chip, tot fusese întrebat de unul dintre văcari dacă nu cumva văzuse vreo fiară.

         – Da’ de unde? Poate vreo fătucă! şugui celălalt văcar, fără să bănuiască măcar câtă dreptate avea...

         După ce-şi răzleţi vacile de restul turmei şi ajunse cu ele ceva mai sus de cascadă, nu le mai zori, ci le lăsă ca să pască pe marginea drumului iarbă de bătătură, mică dar gustoasă, mai gustoasă, mai săţioasă ca cea de pădure. Fără chef, se lăsa târât de sonata metalică a tălăngilor de la gâtul vacilor. Amărăciunea acelei zile părea că se accentuează cu lăsarea serii. Mai avusese eşecuri la pescuit, însă pentru toate găsise explicaţii, explicaţii plauzibile. Acum ce justificare să caute? Nici nu realiză când ajunse cu vacile la adăpost, când le mulse, când termină cu preparatul laptelui. Treabă nu mai avea şi încă nu se înserase, însă i se părea funest să verifice spusa lui moş Doder cum că o dată pe an toate vietăţile nobile de pe pârăiaşul Mioara, păsări şi peşti, căpriori şi căprioare, cerbi şi cerboaice, chiar şi vitele domestice – iată că vacile lui n-au intrat în niciuna din aceste categorii, ori poate că fiind sezoniere nu se punea problema, găsi Mirel puterea să glumească – se duc pe celălalt pârâiaş, trimise de farmazoană ca semn de curtoazie. Abia acum, când nu mai avea nimic de făcut, simţi singurătatea. Acea singurătate concretă, izvoditoare de spaime. Ar mai fi rămas în pragul cabanei, în aşteptarea vreunui drumeţ de duminică seara, dar cum şansa era destul de mică să se întâmple aşa ceva, se retrase în odaia lui, închizând uşa cu cheia. Cu gesturi greu controlate, aprinse lampa şi hotărî să o lase aşa, doar că îi făcu flacăra mai mică, apoi se băga în pat. Nu era prima dată când dormea singur, însă, de data aceasta, i se făcuse urât. Niciodată nu simţise atâta pustiu în jur. Hardughia de dincolo părea un cavou imens. Deşi nu era frig, îşi trase pătura aspră până sub bărbie. Cu privirile în tavan, încercă să adoarmă. Gândul şi-l trimise departe de întâmplările din acea zi, iar auzului îi estompă agerimea…

         Câteva voci venite din curtea cabanei îl trezi din dulcele somn al dimineţii. Într-adevăr, spre răsărit, pe muchia zimţată a colinei, mijeau zorile. Seninul de afară îi inundă toată fiinţa. Se grăbi să-şi facă patul, să se spele pe faţă şi să mulgă vacile. Strecură laptele prin sitişca deasă, acoperi găleata cu prosopul ei, aruncă fugar o privire prin toată camera şi, mulţumit de ceea ce vedea, ieşi afară să ducă vacile la cireadă.

         Abia acum avu timp să observe că peste noapte norii stropiseră praful ca şi cum pe acolo ar fi trecut preotul cu apa sfinţită şi cu legătura de busuioc. Oricum, soarele promitea o zi splendidă şi Mirel nu vedea ce ar putea să-i schimbe starea de spirit. Aşa voios, luă vacile din urmă şi plecă spre cireadă. Nu trecu bine puntea, că vădit mirat, constată că pe acolo plouase de-a binelea şi că solul era spălat cu dărnicie. Grăbit, observă în fugă apa bragă şi mult crescută a pârâiaşul trădător. Pe drumul de întoarcere, după ce scăpă de obligaţiile ce-i reveneau, păşind vesel, trăgea din când în când câte o ocheadă spre unda ce deja se limpezise. Chiar în şuvoiul unde văzuse pentru prima oară păstrăvul, chiar acolo un altul, sau poate tot acela, înota în torent cu o viteză egală cu cea a apei, reuşind să rămână locului, ca un reper. Zâmbind, Mirel aruncă degajat nuiaua ce o avea în mână, spre păstrăv. Cu toate că aceasta plonjă destul de aproape de el, păstrăvul nu-şi schimbă viteza şi nici direcţia. Văzându-se sfidat, Mirel sări în apă chiuind şi ţopăind. Pentru câteva momente, păstrăvul înotă contra curentului, însă văzând că nu scapă de urmăritor, îşi schimbă direcţia. Prins în acest joc, Mirel se luă după el, făcând aceeaşi larmă. Păstrăvul se întoarse iarăşi din cale, trecând pe lângă inamic, ba atingându-i chiar glezna stângă. Acesta se opri şi-l urmări cu privirea, hotărând să renunţe la hârjoană. Păstrăvul se aciuase într-un cotlon. Prea era evidentă provocarea şi prea proaspătă era amintirea eşecului pentru ca Mirel să nu-şi schimbe planul, aşa că ieşi pe mal şi, călcând din piatră în piatră, se apropie de bolovanul cu cotlonul umbrit. Îşi suflecă mânicile şi fără grabă se aplecă asupra prăzii. Ştia că păstrăvul e cel mai naiv peşte la capturat cu mâna. Tot ce trebuia să facă era să nu aibă mişcări bruşte. Într-adevăr, prada era acolo. Ca paralizat de acele atingeri străine, sau poate sedus de mângâieri, nu opunea nicio rezistenţă.

        – Oho! Dar aici avem o superbă fetiţă… şopti Mirel, tandru şi ironic, după ce admiră silueta suplă şi lunguiaţă a trofeului acoperit cu mii de solzi în culorile curcubeului, ce străluceau şi mai viu în lumina soarelui de dimineaţă. Ce-ai zice tu dacă ţi-aş rupe gâtul?

        Procedeul era brutal dar îl întâlneai la toţi pescarii din apele curgătoare. Când să ducă degetul la gura ce se mişca însetată de viaţă, îşi aminti de prima experienţă de acest fel: tovarăşul lui de pescuit i-a luat scobarul proaspăt prins şi i-a dat capul pe spate, curmându-i agonia. Atunci, pârâitul oaselor rupte îl îngrozise; acum, amintirea îi făcu milă. Ca şi cum ar fi înţeles ce i se putea întâmpla, pentru prima oară „superba fetiţă” începu să se zbată în mâinile ce o ţineau captivă.

         – Te-am avut! Ha-ha-ha!

         Râsul uşor sardonic se lovi sec de celălalt perete al apei. Trufaş, fără să-şi dea seama, Mirel scutură trofeul în aer. Când să o sărute pe guriţă pentru a o elibera – aşa văzuse el că se obişnuieşte – prada se zbătu atât de tare încât, încurcat, renunţă la gest şi o eliberă cu multă grijă în apa vioară. Năucită, podoaba pârâiaşului a rămas câteva clipe locului, pe urmă s-a avântat cu încrâncenare, cu chef de revanşă parcă, spre aval. Mirel, zâmbind la hotărârea de care dădea dovadă odorul şuvoiului, ieşi în drum, îşi stoarse cracii pantalonilor, îşi scutură tenişii de apă şi plecă vesel spre cabană. Chiar şi când văzu că din pădurile de pe versanţii abrupţi izvora o negură deasă-deasă nu-şi schimbă starea de spirit, însă acceleră uşor ritmul paşilor. Vroia să recupereze din timpul pierdut, dar mai ales nu dorea să fie surprins de umbra negurii. În concurenţă cu el, negura se prăvălea în vale, ca o avalanşă imponderabilă, şi cât ai clipi de două ori soarele se recunoscu învins. Speriate de acest întuneric venit intempestiv, nicio vietate nu mai mişuna prin jur. Mirel avu aceeaşi senzaţie ca cea din ajun, atunci când s-a găsit singur în acea lume vegetală, în acea acoladă a începutului. Din această stare fu alungat de nişte vociferări venite de undeva din faţă. Ascuţindu-şi auzul, desluşi printre strigăte vocea mamei lui. Din negură se concretizau uşor-uşor mai multe siluete umane care se îndreptau vitejeşte spre el. Lesne îşi dădu seama că era ţinta acelui tărăboi. Imediat ce a dat nas în nas cu metresa maistrului cu exploatarea forestieră, a fost prins de braţ de către aceasta şi smuncit:

         – La miliţie te duc, mă! La miliţie! Fire-ai să fii de nesimţit şi de ordinar!

         – Lasă-mi băietul în pace! sări mama lui Mirel să-şi apere fiul.

         Ţinându-şi firea, Mirel se smulse din prinsoare, sări şanţul şi se refugie pe moviliţa care despărţea ca un parapet drumul de prăpastia adâncă a pârâiaşului. Acum parcă era la panaramă, doar că toţi gură-cască erau actorii iar el singurul spectator. În spatele lui, atingându-l, cortina verde făcută din frunzele copacilor îl susţinea părelnic.

         – Vino, măi, vino ca să te învăţ să mai scrii porcării pe pereţii altora!...

         – Alo, ce porcării am scris?! Despre ce este vorba?!

         Glasul puternic şi ferm a lui Mirel îi puse în dificultate pe toţi, făcând ca pentru câteva clipe liniştea să coboare printre ei. Primul care îşi reveni fusese tocmai taică-său:

          – Vezi, fa, vezi cum l-ai crescut?!

          – L-am crescut bine, mă! Şi dacă nu-ţi place, plecăm acasă, că doar nu-s sinistrată să stau doar pe mâncare aici!

          – Vino să te pun să ştergi cu limba ce-ai scris!

          – Tot nu înţeleg: ce-am scris?

          – „Cotoi se cotoieşte cu cotoaia!” Scris cu roşu, mare şi frumos ca să nu se deoache! zise un mucalit, stârnind ilaritate.

          – Taci, măi, neruşinatule! se stropşi metresa maistrului, gata să înceapă război cu toată lumea.

          – De unde să ştiu eu cum vă porecleşte lumea la dumneata, acolo-n sat, cucoană?!

          – Io-te, fa, io-te!! zise ofuscat tatăl lui Mirel, sesizând accentul peiorativ pus pe cuvântul „cucoană”.

          – Ai văzut la mine vreun capăt de cretă roşie, forestieră?! se adresă Mirel, poate pentru prima oară, cu fermitate, tatălui său.

          Cearta se extinse. Se certau fiecare cu fiecare. De acolo de sus, de pe micuţa movilă, Mirel vedea cum pe cărare urca, spăşit şi speriat, Pişcoci, împins de Gicuţ.

Mirel nu mai distingea nici măcar o vocală sau o consoană din toată hărmălaia. Peste tot şi peste toate, din întuneric, ca o chemare tandră, ca un îndemn drăgăstos freamătul cascadei, care până atunci nu se făcuse auzit, acoperea şi cerul şi pământul.

          Rezemându-se de cortina verde şi fragilă, Mirel întinse braţele cât să cuprindă toată lumea. Toată viaţa...

Vizualizări: 191

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Să mă bucur sau nu? Iubirile nu se uită, sper.

 Mulțumesc, Gabriela!

Gradinariu gabriela a spus :

 Deja l-am tradat pe Mirel.Ma plimb cu mos Pavel.

Mulțumesc, Gina Zaharia, pentru cuvintele-ți calde!

gina zaharia a spus :

Am trecut și eu (și nu pentru prima dată), pragul acestei povestiri. Îndată te învăluie o lume captivantă, iar Mirel te ia de mână și-ți tot șoptește ceva despre cascada care păstrează candoarea  și te pierde printr-un peisaj mirific. De pretutindeni se înalță freamătul munților tăi peste care își pun amprenta vrâncenii, mereu neobosiți. 

E odihnitor aici la tine, prozatorule!

Admirația și prețuirea este reciprocă, Irina Lucia Mihalca!

Irina Lucia Mihalca a spus :

O bucurie sa te citesc si recitesc prin esentele transmise, prin talentul impletirii tabloului actiunii si personajelor intr-un intreg si captivarea cititorului pana la finalul povestirii. Un prag peste care pasim mereu cu uimire!

Cu admiratie si pretuire, Irina Lucia

Muțumesc Elena Mititelu, pentru cuvintele calde lăsate aici!

Elena Mititelu a spus :

Am citit şi recitit cu mare plăcere! Este mare lucru să scrii din interiorul satului, creind personaje cu ajutorul cărora să scoţi în evidenţă frumuseţea naturii, a  satului cu preocupările zilnice, folosind expresii specifice zonei, trezind curiozitatea cititorului.

Felicitări pentru darul minunat pe care ai!

Elena

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Tudor Cicu - 300 lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Plutesc... a lui Gabriel Cristea
cu 1 oră în urmă
Ana C. Ronescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog de ducere a utilizatorului nicolae vaduva
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Ana C. Ronescu îi place postarea pe blog Răspunsul lui Sanherib a lui Ionel Mony Constantin
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Ana C. Ronescu îi place postarea pe blog Balada pentru Ninlil a lui Ionel Mony Constantin
cu 3 ore în urmă
Lui Ana C. Ronescu i-a plăcut discuţia Resemnarea uitată într-o ramă a lui Pop Dorina
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Ana C. Ronescu îi place postarea pe blog de ducere a lui nicolae vaduva
cu 4 ore în urmă
Ana C. Ronescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog de ducere a utilizatorului nicolae vaduva
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Azimut... a lui Batmindru Lucia
cu 4 ore în urmă
Postări de log efectuate de Batmindru Lucia
încă 2...
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Dac-ai uitat, iubite, al meu nume a lui Camelia Ardelean
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog de ducere a lui nicolae vaduva
cu 5 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Azimut... a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 5 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat o discuţie la grupul
cu 5 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Azimut... a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 5 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Azimut... a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 6 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zarul a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 6 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zarul a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 6 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zarul a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 6 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Unui fricos a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 6 ore în urmă
Batmindru Lucia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Unuia care se dă spider ”fără” pisică gri a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 6 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor