E o după-amiază calmă de toamnă, o lumină blândă îmbracă parcă în aur turnul Bisericii Evanghelice și copacii de pe bulevardul purtând numele marelui Liviu Rebreanu, mai mult pustiu acum de când a fost declarat și amenajat ca Pietonal în plin centrul Bistriței. Stau de unul singur la o terasă și-mi sorb alene cafeaua aromată, în vreme ce mă năpădesc amintiri din lunga mea carieră de dascăl, din trecerea tumultuoasă prin atâtea și atâtea școli ale județului meu și ale țării. Acum, ajuns la finalul unei cariere zbuciumate, pline de realizări, dar și dezamăgiri, de lucruri bune și mai puțin bune, de întâmplări frumoase, dar și peripeții „cu cântec”, neîmpliniri, greșeli sau momente jenante, un amalgam de imagini și stări îmi trece prin mintea obosită și predispusă la reverie.
     Dinspre clădirea bisericii medievale liniștea bulevardului e spartă la un moment dat de uruitul unui motor puternic, parcă de avion și o mașină masivă și elegantă își face apariția. Mașina are interzis pe bulevard, de aceea șoferul face scurt stânga, frânează brusc și se oprește pe o latură în capătul Pietonalului. De la volan coboară un bărbat atletic, între două vârste, excesiv de elegant, purtând o servietă Diplomat într-o mână și telefonul în cealaltă, care se îndreaptă apoi spre una dintre multele terase de pe bulevard, trece de mine privindu-mă doar fugitiv, după care are o ușoară ezitare, se întoarce brusc pe călcâie, mă străpunge cu o privire de vultur asupra prăzii și mi se adresează cu o voce de stentor ce pare un tunet în liniștea amurgului:
     - Ooo! Dom' profesor! Ce surpriză! De mult voiam să vă întâlnesc! Mai rămâneți, vă rog, un moment, să intru să-mi comand și eu o cafea și să stăm un pic de vorbă.
     Îl recunosc imediat pe unul dintre elevii mei de odinioară, de pe vremea când predam la un liceu industrial mai „rău famat” din județ, unde se adunau mai cu seamă cei ce nu intrau la liceele mai bune din zonă. Liceu și școală profesională unde am avut totuși experiențe interesante și amestecate, amintiri plăcute și mai puțin plăcute, unde, în ciuda titulaturii de „industrial”, am avut mereu un nucleu de copii buni, deosebiți, dar și tot soiul de adolescenți problemă, cu care era nevoie de foarte multă răbdare și mult tact pedagogic ca să poți lucra.
     Bărbatul de acum nu părea prea încântat de revederea noastră, avea parcă ceva întunecat și rău prevestitor în privire și în glas. Și mi-aduc aminte instantaneu de un incident penibil și regretabil în care am fost implicați cândva, el ca elev și eu ca profesor. Mă gândesc că fostul elev n-a uitat și are un puternic resentiment față de mine, probabil are de gând să-mi reproșeze gestul de altădată față de el. De fapt, nu probabil, ci în mod sigur omul vrea să se răzbune pentru atitudinea mea, recunosc, total nepedagogică, de altădată. Am mari emoții pentru momentul în care va reveni și se va așeza la masa mea. Nu mă gândesc nici o clipă că va fi violent fizic ci doar verbal. Omul pare a fi devenit între timp un domn în toată puterea cuvântului.

     

     Totul a plecat atunci de la o carte. Mă revăd parcă, tânăr și entuziast, încercând să-mi fac meseria cât mai bine, în ciuda materialului uman mai modest cu care lucram. Voiam să le deschid orizontul, să le îmbogățesc mintea și limbajul foarte limitat și sărăcăcios, să am satisfacția unui progres de la o zi la alta, de la un an la altul, să văd că am realizat ceva și nu mi-am luat salariul de pomană de la statul care mi-a acordat încrederea și m-a învestit în funcția de educator. Desigur, strădaniile mele rămâneau adesea zadarnice, mai ales cu unii, rezultatele slabe n-aveau de gând să dispară peste noapte, reticența și refuzul multora de a recepta efortul meu educativ îmi dădea mari bătăi de cap și în suflet multă frustrare. Calmul și tactul erau devizele mele în profesie, mereu încercam să-mi păstrez cumpătul și optimismul, în ciuda multor eșecuri și neîmpliniri, respingeri și chiar sfidări din partea unora, dar în sufletul meu se aduna ca o zgură neagră și multă frustrare, adesea nerăbdare și enervare, pe care cu greu le mai stăpâneam la un moment dat. Și mai răbufneam uneori, cu crize nervoase care contrariau și speriau pe cei ce mă știau un om foarte calm, calculat și bine echilibrat.
     Încercam să-i determin să citească și altceva decât manualul școlar, reușeam să-i conving să comandăm și să cumpărăm pentru fiecare elev cărți mai deosebite, culegeri și crestomații pe care să lucrăm împreună la clasă. Desigur, banii erau o problemă, cei mai mulți erau copii săraci de la țară care abia își cumpărau mâncarea zilnică, haine și încălțări ca să aibă cu ce să vină la școală, dar cei mai mulți înțelegeau cerințele mele și importanța cărții la clasă și făceau rost cum puteau de bani să achităm comenzile la poștă. La un moment dat am reușit să conving o clasă să comandăm o carte pe care o socoteam foarte utilă la curs pentru noul an școlar. Elevul cu pricina, Marcel, nu era la școală în ziua în care toată clasa și-a dat acordul pentru comandă. Pachetul a sosit, am distribuit cărțile elevilor, fiecare a achitat prețul pe care eu îl plătisem anticipat, din banii mei, la ridicarea comenzii de la oficiul poștal.
     Marcel, retras la fereastră, se uită urât la toată tevatura noastră cu cărțile și cu banii. Îi vine și lui rândul să-și ia cartea și să-mi dea banii pentru ea.
     - Eu n-am comandat nici o carte! tună el furios și scuipă pe jos cu tupeul unui „băiat de cartier”.
     - Știu, n-ai fost la școală în ziua aceea. Ai dreptate. Dar am comandat cartea pentru toți. Cu toții veți avea nevoie de ea anul acesta. Uite, nu-i nici o problemă, nu-ți cer nici un ban pe ea, cartea am plătit-o eu, tu trebuie doar s-o primești și s-o folosești.
     Și îi înmânez cartea, pe care năbădăiosul meu elev o ia cu două degete ca pe un obiect murdar, uitându-se cu silă, parcă, la ea.
     - Eu n-am nevoie de ea!
     Și o aruncă pe dușumeaua murdară, plină de noroiul adus în clasă pe tălpile copiilor.
     Eu am avut întotdeauna un adevărat cult pentru carte, așa am crescut, așa mi-a intrat în sânge, pentru mine orice carte e un soi de „sfântă scriptură” care merită respectul cuvenit. De aceea reacționam nervos ori de câte ori copiii își băteau joc de cărți, de manuale ori de cărțile împrumutate de la bibliotecă.
Dintr-o dată văd doar negru în fața ochilor. Un tremur nestăpânit mă cuprinde și un val de sânge îmi inundă creierul. Ca în transă mă apropii de el și îi aplic o palmă răsunătoare peste obraz. Tânărul mă străpunge cu o privire plină de ură, ridică un braț, gata parcă să riposteze violent, dar se abține în ultimul moment.
     - Ia cartea de jos! îi strig cu glasul sugrumat de furie, încât abia mă aud pe mine însumi.
     Elevul se întoarce într-o parte, parcă hotărât să plece din fața mea. În acel moment îi aplic o a doua palmă și pe celălalt obraz.
     - Ridică, te rog, cartea de jos! îi șoptesc apăsat la ureche.
     Marcel se apleacă, oarecum în scârbă, apucă de un colț cartea deja plină de pete de noroi și o ridică la piept.
     - Șterge-o de noroi! îi strig, cu ochii țintă în ochii lui.
     Ca hipnotizat șterge cartea pe ambele părți de colțul vestonului de la uniformă. Ceea ce face ca cele două coperți doar să se uniformizeze la culoare cu noua „vopsea” luată de pe jos.
     - Șterge-o din fața mea! Să nu te mai văd! îi mai strig pentru ultima oară.
     Toată clasa a încremenit. Eu mă retrag la baie într-o stare îngrozitoare. Mi-e silă de mine,nu pot să mă mai privesc în oglindă, după ceea ce am făcut. De ce nu m-am putut stăpâni? De ce nu mi-am păstrat calmul? De ce am decăzut într-un asemenea hal? sunt întrebări ce-mi vâjâie în creierul înfierbântat.
     Din fericire, incidentul nu s-a lăsat cu urmări grave, părintele elevului a venit a doua zi cu banii pentru carte și cu scuze pentru impertinența fiului său. Marcel s-a dat pe brazdă, a folosit cartea oră de oră în cel an, așa cu coperțile ei murdare, învăța temeinic, dar mă privea mereu într-un fel ciudat și mă gândeam că acest om nu mă va ierta în veci și mă va urî toată viața pentru ceea ce i-am făcut, de față cu toată clasa.

     Acum iese din local cu cafeaua aburindă în mână, își așază geanta pe un scaun și ceașca pe masă, apoi se așază și el, față în față cu mine, privindu-mă insistent, dar nu straniu și rece ca adineaori, ci cu un zâmbet cald și plăcut pe fața de bărbat aparent dur și aprig.
     - Mă mai țineți minte? și-mi zâmbește larg, dezvelindu-și dantura perfectă.
     - Bine-nțeles că te țin minte... și-i zâmbesc și eu la rândul meu, așteptând însă cu inima strânsă continuarea dialogului nostru.
     Dar discuția urmează cursul ei firesc, ne depănăm fiecare povestea vieții de când nu ne-am mai văzut, nici un cuvânt însă despre incidentul jenant de altădată, nici din partea lui, nici din partea mea. Îi povestesc prin câte școli am mai trecut de atunci, cum sunt acum, el îmi spune că a ajuns un om realizat, a făcut Politehnica, e inginer, patronul unei mari firme de construcții și a uneia de confecții metalice, a intrat și în politică, e consilier municipal, are o familie frumoasă și o viață împlinită.
     Eu îi apreciez parcursul vieții, cariera de succes și îl felicit pentru realizări.
     - Și toate astea vi se datorează și dumneavoastră! îmi trântește el brusc în față și-mi cuprinde strâns mâna cu ambele mâini întinse peste masă.
     - Adică? În ce fel? mă arăt eu nedumerit.
     - Păi, știți ce s-a întâmplat atunci când eram în liceu, în ce fel v-am ofensat...
     - A, nu-i nimic, nici eu n-am fost cum trebuie atunci...
     - Ba da, ați fost! Acele două palme m-au trezit brusc la realitate, mi-au întors gândirea și concepția mea de viață cu o sută optzeci de grade! Abia atunci am înțeles ce înseamnă cartea. Și m-am pus cu burta pe ea. Și iată, din acel tânăr recalcitrant și rebel, m-am făcut om. Încă mai am cartea aceea...
     Și zâmbește iar cu zâmbetul lui larg și generos. Mie mi se încălzește inima, scap de orice emoții în legătură cu incidentul de altădată, am lacrimi în colțul ochilor. Ca la o comandă ne ridicăm amândoi în picioare și ne îmbrățișăm îndelung, ca doi tovarăși ce se regăsesc după o lungă despărțire. Îmi lasă cartea lui de vizită, să-l caut ori de câte ori voi avea nevoie de ceva, îmi strînge mâna pentru ultima oară, apoi se îndreptă spre mașină, urcă la volan și demarează în trombă, dispărând în înserarea ce se lasă tot mai mult peste urbea noastră medievală.

Vizualizări: 54

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am citit cu maxim interes, cum se întâmplă cu poveștile tale, reale. 

Cu sufletul la gură, știind că mereu am parte de surprize. M-a răscolit, am amintirile * vâlvoi* :) Și eu am un cult pentru cărți, le mângâi cu privirea, fizic, cu sufletul..

Argumentul din final este imbatabil, de multe ori o pereche de palme face diferența, schimbă destine...Dacă sunt vindecătoare prin durere și în clipa potrivită...

Felicitări domnule profesor, ați dat sens unic unui destin, aDa nemescu

Mulțumesc, Ada, pentru răbdarea lecturii și comentariu! Mă bucur mult că „te-a prins” povestea mea din trecutul de dascăl, că ai înțeles reacția mea „imorală” izbucnită dintr-o dragoste de carte nețărmurită, dar și morala din final.

Ada Nemescu a spus :

Am citit cu maxim interes, cum se întâmplă cu poveștile tale, reale. 

Cu sufletul la gură, știind că mereu am parte de surprize. M-a răscolit, am amintirile * vâlvoi* :) Și eu am un cult pentru cărți, le mângâi cu privirea, fizic, cu sufletul..

Argumentul din final este imbatabil, de multe ori o pereche de palme face diferența, schimbă destine...Dacă sunt vindecătoare prin durere și în clipa potrivită...

Felicitări domnule profesor, ați dat sens unic unui destin, aDa nemescu

Mi-a plăcut foarte mult ce am citit deoarece am retrăit, după lecturare, o amintire din anul cinci de liceu, tot industrial - da, am fost ultima promoție care a făcut cinci ani de liceu industrial, 1973-1978 - și tovarășa profoseoară de Limba și Literatura Română, doamna Alexandru Alexandra, (pentru care am avut și încă mai am o adâncă recunoștință, dânsa m-a făcut să iubesc și să respect cartea)după ce a strigat catalogul, s-a oprit la mine și... Dumitru, ai invățat lecția? Eu, după ce m-am ridicat în picioare, am început să zic ceva greau de înțeles, deoarece chiar nu învățasem nimic. Bine, am înțeles, a spus doamna Alexandru, stai jos, ai nota 4. La următoarea oră de română, să vezi minune, doar m-a întrebat dacă am învățat, eu am răspuns foarte clar și sigur pe mine că „da”, am învățat, și chiar învățasem. Bine, stai jos, ai nota zece. Ei, frumoși ani de liceu, cu amintirile lui...

Mulțumesc mult de revenire și de comentariul amplu! Sunt convins că trecerea prin școală a fost foarte asemănătoare pentru majoritatea dintre noi, amintirile noastr einterferează, coincid sau se completează. Povestea am scris-o și publicat-o asumându-mi riscul de a fi admonestat, în prespectiva noii pedagogii și noilor metode educative, că mi-am călcat în picioare demnitatea de dascăl și am dat dovadă de lipsă de tact pedgogic, lipsă re respect față de persoana elevului etc., adică toată discuția de azi în legătură cu dreptul dascălului de a fi uneori mai sever „decât permite legea” :) A fost, fără-ndoială, un moment și un gest discutabil și criticabil, dar cu valoarea lui de perspectivă, așa cum s-a dovedit ulterior, așa cum scrie și prietena noastră Ada mai sus „uneori o pereche de palme la timpul potrivit poate schimba destine” :) 

Emil Dumitru a spus :

Mi-a plăcut foarte mult ce am citit deoarece am retrăit, după lecturare, o amintire din anul cinci de liceu, tot industrial - da, am fost ultima promoție care a făcut cinci ani de liceu industrial, 1973-1978 - și tovarășa profoseoară de Limba și Literatura Română, doamna Alexandru Alexandra, (pentru care am avut și încă mai am o adâncă recunoștință, dânsa m-a făcut să iubesc și să respect cartea)după ce a strigat catalogul, s-a oprit la mine și... Dumitru, ai invățat lecția? Eu, după ce m-am ridicat în picioare, am început să zic ceva greau de înțeles, deoarece chiar nu învățasem nimic. Bine, am înțeles, a spus doamna Alexandru, stai jos, ai nota 4. La următoarea oră de română, să vezi minune, doar m-a întrebat dacă am învățat, eu am răspuns foarte clar și sigur pe mine că „da”, am învățat, și chiar învățasem. Bine, stai jos, ai nota zece. Ei, frumoși ani de liceu, cu amintirile lui...

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Activitatea Recentă

Utilizatorului Munteanu Manuela îi place postarea pe blog Poiana foșnirea și-a stins a lui gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
Munteanu Manuela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poiana foșnirea și-a stins a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
Lui gina zaharia i-a plăcut discuţia Frigul din Ziua Națională (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog lângă tine a lui Dinca Valerian
cu 11 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poiana foșnirea și-a stins a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Poiana foșnirea și-a stins a lui gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr Grădinariu i-a plăcut discuţia Frigul din Ziua Națională (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr Grădinariu îi place postarea pe blog Pe atunci, însuflețeam lucruri (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Pe atunci, însuflețeam lucruri (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 12 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pe atunci, însuflețeam lucruri (de Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 12 ore în urmă
Munteanu Manuela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cât aș fi vrut să opresc o secundă! a utilizatorului Munteanu Manuela
cu 12 ore în urmă
Postare de log efectuată de Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog minut de umbre a lui Dinca Valerian
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Cât aș fi vrut să opresc o secundă! a lui Munteanu Manuela
cu 13 ore în urmă
Cornaciu Nicoleta Ramona a contribuit cu răspunsuri la discuţia La Mulți Ani, România! a utilizatorului gina zaharia
cu 13 ore în urmă
Lui Cornaciu Nicoleta Ramona i-a plăcut discuţia La Mulți Ani, România! a lui gina zaharia
cu 13 ore în urmă
Vasilisia Lazăr Grădinariu a postat o discuţie
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Ce mai faci, iubire… a lui gina zaharia
cu 13 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Când ninge iar cireșul a utilizatorului Monica Pester
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Ce mai faci, iubire… a lui gina zaharia
cu 14 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2022   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor