12. Pe urmele lui Plutarh

                     Motto:

                       Una-ţi spun eu şi aşa cum îţi spun o să fie:

                          Daruri frumoase primi-vei o dată...

                              (Homer, „Iliada” – C. I, v. 209-210)

 

   Nietzsche scria, în „Dincolo de bine şi de rău”, o frază (după umila mea părere, sugestivă!): „trebuie să părăseşti viaţa ta, cum o făcuse Ulisse părăsind-o pe Nausicaa”, dar câţi vor înţelege câtă era, acolo, recunoştinţă şi câtă dragoste? Astfel, părăsim şi noi locurile acestui centru imaginar al lumii, nu înainte de a ne strecura, pe sub barierele care ne îngrădesc trecerea, spre templul Atenei, situat în Gymnaziul de la Delfi. Observ, în măslinii pe lângă care trecem, fructe de măslin, uscate şi negre la culoare. Nu mai văzusem, până aici, decât acel fruct al măslinului, de mărimea unei „prunişoare” de pe la noi, când musca şi viespea le aplică primele înţepături nimicitoare. Crezusem, până acum, că acea culoare neagră, văzută la fructul de măslin, era doar efectul unor prelucrări chimice. Citisem, pe o inscripţionare, undeva, că Plutarh (moralist şi scriitor al antichităţii) fusese şi preot, o vreme, aici, la Templul lui Apollo de la Delfi. Scriitorul Montaigne (se spune, că şi Shakespeare) i-a folosit scrierile în operele proprii. Plutarh se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere. De la el, am reţinut că nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar, nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini. Un sfat venit de la Plutarh: „În viaţă să asculţi şi vei profita chiar şi de pe urma celor care vorbesc de rău”. Folosesc în eseurile mele, ca motto, doar versuri din Homer. Vă mărturisesc că (Borges?) mă impresionase cu acea ştire, cum că, Alexandru Macedon dormea cu Iliada sub pernă şi nu se dezlipea de ea, nici în războaie. Dhammapada, pe care-l reproducea un poet buzoian, în motto-ul la cartea sa de poeme „Sărind din piatră în piatră”, avea dreptate: „Puţini sunt, printre oameni, cei care ating malul celălalt” – în timp ce mulţimea cealaltă aleargă pe malul acesta încercând să înţeleagă cine le-a ridicat puntea pe care ei o credeau veşnic la locul ei. Datorită unei frumoase iniţiative a fiului meu - de a face o vacanţă în Grecia –, se pare că „am ajuns pe malul celălalt”. Am pornit într-o călătorie, pe 1 iunie, spre tărâmul zeilor, şi am pândit în apropierea munţilor Parnas „stafiile realităţii/încercând să scape de mine”. Ei, bine! A fost de ajuns să trimit, acum doi ani, câteva scrisori în ţară (9 la număr), ca altcineva – pe blogul său, să-mi publice zilnic fiecare scrisoare, dezvăluind cititorilor săi că şi în scrisul meu există (cum spunea, superb) bucuria unui copil ce trage cerul în iarbă „ca pe un cerb în coarnele căruia/s-a încâlcit Calea Lactee”. Sună homeric (?!) fiecare rând scris, de acolo, din străinătate, dar, precum spunea Marele Orb: ”slavă ţie, celei ce-acum îţi descânt”, eu aduceam laudă zeilor pe urmele cărora pornisem în lunga călătorie. Locul lui Cronos, despre care vorbeşte într-un cânt, îl luase Zeus, iar muntele Olimp, astfel „mai gol cu o iubire”... ce stă „sub câte-un lan de oase al zeilor”, îmi ridică făclia cuvintelor, cât mai aproape de înălţimile unde Zeus îl întemniţase pe Prometeu – pentru dragostea lui mult prea puternică, şi asta, pentru muritorii de rând, oameni simpli şi ei. „Vulturul se va prăbuşi din nou în vis” – spui tu, Homer! Eu, însă, ştiam (fusese revelaţia mea, în ţinuturile Eladei), că cel care dăruise focul (lumina) oamenilor avea să fie eliberat de Heracle, care ajunsese şi pe muntele Elbrus în Caucaz. Hercule? O altă himeră ce mă va face să alerg până la Argos. „Te văd în spatele acelei ploi,/la mijloc e focul/sfârâind aiurea”..., spune un alt poet. Şi, mă întreb, ca şi acesta: „locul în care am aşteptat/e plin de muşcăturile/ unui pustiu flămând/pe lângă care/nu mai trece nimeni”. Uite că mai trecem, din când în când, noi, poeţii, spre a le aduce aminte celor pentru care şi scriem, că atunci „când nu poţi prinde poezia de picior.../Ţi-o-închipui lebădă şi tragi/Şi-aştepţi apoi zadarnic să cânte...”. Dragă cititorule, acum, când scriu toate astea, tocmai am sosit din Grecia, şi  încerc, prin simple cuvinte, să-ţi ridic la locul ei, în calendar, ziua proorocită de astre, pentru a-ţi găsi un binemeritat loc, în cuvintele acestei patrii, numite de Nichita: Poezie. Pledoaria mea despre poezie, pesemne, îl impresionează pe fiul meu, care şi pune pe GPS, direcţia: Khaironia. Aici, unde un leu uriaş din marmură străjuieşte cu faţa către câmpul de bătălie, unde, în 338 î.Hr., cavaleria şi suliţaşii lui Alexandru Macedon au zdrobit armata grecilor din cetatea Teba. Ne învârtim în jurul statuii ce măsoară peste 5,5 m, ridicată de locuitorii Heroniei pentru a marca mormântul războinicilor de elită din Teba antică, care, după însemnările cronicarilor, au luptat, unul şi unul, până la moarte. Oraşul, situat la cca 11 km de Levadhia, nu mai are nimic din freamătul acelei crunte bătălii. Ne aflăm aici pentru a contempla cerul şi întreaga ordine a cosmosului, cum ar fi spus Aristotel. Privind din toate părţile leul uriaş, dominator, cu botul azvârlit peste câmpia Eladei, nu disting ce anume este şi ce anume nu este heladic în înfăţişarea lui. Dar, cum nimeni nu este profet în patria lui, cum sugera Nietzsche, îmi pare că nici noi, aflaţi la temelia statuii gigant, nu suntem, cu nici un pas, mai aproape de tărâmul adevărului. Doar prin cuvinte, redescoperim, când şi când, câte un ţinut fabulos. Privind în urmă la acel veac de singurătate al celor doi poeţi cu care am pornit la drum, ceea ce spune Ion Murgeanu în capitolul dedicat unor amintiri din trecutul său, multora, azi, li s-o părea a fi chiar un ţinut fabulos. Dar, ce ţinut din amintirile noastre nu este unul cu adevărat fabulos? Să fii târât, fără voia ta, la Securitatea anilor ’70, să ţi se spună în faţă, atunci când abia deschizi gura să combaţi absurditatea acuzaţiei ce ţi se aduce: „nevinovat e numai Duhul Sfânt, tovarăşe!”, e ca şi cum glonţul îţi era dinainte pregătit. „Eu mă credeam singur şi neobservat de nimeni în oraşul acesta turcit şi plin de turnători” – consemnează cu amărăciune poetul Murgeanu. I s-a dat a înţelege (la Securitate) că ei controlau totul. Mai ceva decât Zeus, despre care se credea că supraveghea Lumea de pe Olimp. Deci, trebuia bine ştiut, încă de la început, că fără ei nu mişca nimic. O astfel de deziluzie trebuie să fi fost şi-n sufletul lui O. Paler, când scria următoarele: „Cândva, am fost şi eu la marginea unui deşert. Am înţeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră”. Dar, vorba lui Paler: „Ce înţelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?” Mă adresez ţie, orbule Homer, cu invocaţia unui vers al tău, prin care, unul dintre fii regelui Priam, Licaon, îi cerşea celui mai viteaz dintre ahei, îndurare: „Rogu-te Ahile-n genunchi, aibi milă şi zilele cruţă-mi…”. Nici printre prieteni, aflat la „Tribuna României”, poetul Ion Murgeanu nu găseşte un dram de înţelegere. Iată ce notează poetul: „Ghelmez care nu suporta în fond egalitate pentru căţei>> şi-a revenit din fotoliul de mare şef convocând pentru a pune în discuţie erezia nesubordonatului (a lui Ion Murgeanu – n.n), o şedinţă de partid”. Astfel, uşor şi pe neobservate, prietenii de lângă el l-au trădat şi poetul se trezi, într-o bună zi, „singur şi părăsit (mai aproape – s.n) de toţi, în faţa unei uriaşe infamii”. L-au judecat, după aceea, toţi, lovind în el ca la fasole… Abia când totul s-a sfârşit, în Decembrie ’89, „toţi copiii aceştia pe care Ghelmez îi visa şi la pensie în jurul lui… aceştia deci, colegii>> săi gratulaţi astfel, s-au întors fioroşi toţi, dar absolut toţi împotriva lui, cu mânie şi ură, şi vehemenţă”. Şi Ghelmez al nostru a trebuit să se facă mic…, mic de tot. Ca gândacul din „metamorfoza” lui Kafka. Eugen Simion m-ar trage de mânecă, să mă avertizeze că „cine fuge la infinit de propria identitate sfârşeşte prin a şi-o pierde”. Se pot trage, fireşte, multe înţelesuri din tragedia acestui personaj, evocat de Ion Murgeanu (fie Petre Ghelmez ori Ion Gheorghe, evocaţi în ipostaze similare, după revoluţie, în carte). Să fie asta, doar o glumă a vieţii? Ori suntem la Ziua Judecăţii trâmbiţată de discipolii lui Iisus? Pentru că, după Revoluţie – notează I. Murgeanu – „toată lumea avea treabă şi în curând fiecare de vândut câte ceva, numai eu ardeam gazul, la fel, cu literatura şi scrisul”. Ne oprim aici, căci, despre iubirile  trecute, se poate spune şi astfel: „Dar numai iubirile care nu merg>> rămân, spunea O. Paler. Mă îndrept, alături de ai mei, spre locul de naştere al Greciei moderne, Corinthul antic, cu un surâs la fraza scrisă de O. Paler. Cum adică, iubirile care nu merg, rămân? Deasupra automobilului nostru pluteşte cu aripi larg desfăcute, plutind lin, ca un planor, un vultur. Îmi pare că vulturul, acolo în văzduh, izbucneşte în râs. Că şi râde la cele stârnite de fulgeraţia acestor gânduri în mintea mea. Ar mai urma să văd şi cele sugerate, prin fraza scrisă de O. Paler: „Apoi, sub privirea uluită a lui Prometeu (vulturul – n.n.), îşi zdrobeşte capul de stâncă”. Ceea ce credeam eu că va urma, vuietul izbiturii, seamănă izbitor cu o iluzorie luminație a gândului meu.          

 

                                                   (va urma)

 

Vizualizări: 103

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

„«Străine, / Fii sănătos! Și când te-i duce-n țară, / Să nu mă uiți, că-ntâi și-ntâi tu mie / Îmi datorești răsplată pentru viață». Poate că era doar recunoștință atâta vreme cât Nausicaa se va căsători cu fiul lui Ulisse, cu Telemah, dar cine poate ști? Oricum ar fi, tot greu e să te desparți de viață...

A fost de ajuns să trimit, acum doi ani, câteva scrisori în ţară (9 la număr), ca altcineva – pe blogul său, să-mi publice zilnic fiecare scrisoare, dezvăluind cititorilor săi că şi în scrisul meu există (cum spunea, superb) bucuria unui copil ce trage cerul în iarbă „ca pe un cerb în coarnele căruia/s-a încâlcit Calea Lactee”. 

Știu foarte bine acele valoroase scrisori.

Și iarăși am aflat lucruri, și iarăși m-am mirat de ușurința cu care valsați printre subiecte. Admirație!

Prin urmare cele ce s-au aflat la plecare în Grecia, gândurile, dorințele de a descoperi mai bine pe Homer și scrierile sale, s-au transformat în ceea ce este real, de fapt în lume, și după umila mea gândire, că totul se repetă, după vremuri și împrejurări. Ai plecat în vechea Eladă și te-ai întors din Grecia modernă. Relația dintre viziune, dorință și realitate a rămas totuși indestructibilă. Ea reprezintă de fapt veșnicia în artă. Tu le-ai luat prea în serios. Un astfel de sentiment m-a încercat și pe mine când am fost lângă Columna lui Traian în Roma. Credeam că cel puțin un colțișor din ea ne aparține... Când colo, Columna era înconjurată de toate semințiile lumii, cei mai mult asiatici, iar acel colțișor care vorbește despre daci, nici măcar nu l-am distins. Ea, Columna fiind înconjurată de garduri la ceva depărtare de unde o poți vedea. Ea de fapt reprezintă mândria Romei nu a celor cuceriți.

Oricum, prin aceste eseuri ai reușit să creezi o punte între două lumi.

Cu fascinație,

Sofi

bucuria unui copil ce trage cerul în iarbă - mi-au plăcut tare această sintagmă.

Doamna Vasilisia:  Aveți dreptate! De undeva trebuia să pornesc și eu la drum în această călătorie pseudoliterară. Am pus dinainte cele 9 scrisori ale călătoriei prin Grecia și cu ”Himera…” celor doi poeți am pornit la drum până unde se vor vedea ițind zorii. Deci, să avem răbdare, nu-s departe zorii! Iată un ton optimist în literatură. De va fi altfel, chiar ne-am înşelat cu toţii şi tare mă tem că vom încuraja la celălalt capăt, tocmai pe cel care are ochii legaţi, tot încurajându-l să privească prin cârpa cu care e legat la ochi. Şi acela, tot nu va vedea nimic. Ceea ce rămâne, însă, în urma a tot ceeea ce ai scris, până la urmă, e acel moment când cineva rămas acasă, căutând în cufărul cu amintiri asemănătoare celor auzite din tot ceea ce citește, te va găsi. De aceea, mai cred, când nu mai ai despre ce scrie și, oricum, n-ai de ce, e de ajuns să te așezi la fereastră în așteptare. Cu drag!



Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

„«Străine, / Fii sănătos! Și când te-i duce-n țară, / Să nu mă uiți, că-ntâi și-ntâi tu mie / Îmi datorești răsplată pentru viață». Poate că era doar recunoștință atâta vreme cât Nausicaa se va căsători cu fiul lui Ulisse, cu Telemah, dar cine poate ști? Oricum ar fi, tot greu e să te desparți de viață...

A fost de ajuns să trimit, acum doi ani, câteva scrisori în ţară (9 la număr), ca altcineva – pe blogul său, să-mi publice zilnic fiecare scrisoare, dezvăluind cititorilor săi că şi în scrisul meu există (cum spunea, superb) bucuria unui copil ce trage cerul în iarbă „ca pe un cerb în coarnele căruia/s-a încâlcit Calea Lactee”. 

Știu foarte bine acele valoroase scrisori.

Și iarăși am aflat lucruri, și iarăși m-am mirat de ușurința cu care valsați printre subiecte. Admirație!

Doamna Sofia: Mă simt (citindu-vă) și eu ca Badea Cârțan dinaintea Columnei Dacice.  N-am fost la Roma, dar asemeni mie, credeți cu tărie în această singură „armă” a scrisului: cuvântul. Și, în mai toate visele celui aflat la masa lui de scris, știți că uneori mai trece o luntre cu pescari sortiți să moară în furtună, în paginile celui care scrie. E riscul lui. Năvodul cu năluci (cum spunea o poetă buzoiancă) îl sperie uneori, alteori îl înalță până la luna cea plină și „mult visătoare”. E o pândă continuă în tot ce facem.  Mă gândesc (nu pot să nu mă gândesc) la eroul lui Kafka, mult lăsat în uitare (aici, în aceste scrieri ale mele), la cuvintele paznicului care-şi râde şi acum de el: „Dacă ţii atâta, intră, cu toată opreliştea mea. Dar să nu uiţi că eu sunt puternic”. „În ceea ce priveşte intrarea – ne sugerează Kafka – povestea conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii, una la început, alta la sfârşit”. Kafka ne atrăsese atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr” în lupta noastră cu acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. El ne şi atrăgea atenţia tuturor, că „visele nu pot fi interzise”, ca şi acele „ciudăţenii” ale vreunui straniu personaj al său. Kafka deschisese drumul (porţile) unei lumi suprarealiste. Și nouă, celor de după el, poarta acelor vise prin care putem să descoperim o nouă lume! Mă bucur că ați intrat cu mine prin ea.

Sofia Sincă a spus :

Prin urmare cele ce s-au aflat la plecare în Grecia, gândurile, dorințele de a descoperi mai bine pe Homer și scrierile sale, s-au transformat în ceea ce este real, de fapt în lume, și după umila mea gândire, că totul se repetă, după vremuri și împrejurări. Ai plecat în vechea Eladă și te-ai întors din Grecia modernă. Relația dintre viziune, dorință și realitate a rămas totuși indestructibilă. Ea reprezintă de fapt veșnicia în artă. Tu le-ai luat prea în serios. Un astfel de sentiment m-a încercat și pe mine când am fost lângă Columna lui Traian în Roma. Credeam că cel puțin un colțișor din ea ne aparține... Când colo, Columna era înconjurată de toate semințiile lumii, cei mai mult asiatici, iar acel colțișor care vorbește despre daci, nici măcar nu l-am distins. Ea, Columna fiind înconjurată de garduri la ceva depărtare de unde o poți vedea. Ea de fapt reprezintă mândria Romei nu a celor cuceriți.

Oricum, prin aceste eseuri ai reușit să creezi o punte între două lumi.

Cu fascinație,

Sofi

bucuria unui copil ce trage cerul în iarbă - mi-au plăcut tare această sintagmă.

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 22 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cântec de lebădă neagră a utilizatorului chindea maria elena
cu 1 oră în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 9 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 10 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 10 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 11 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 11 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 11 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 13 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 15 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 15 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 15 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 15 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 17 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 17 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 17 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor