- Întristată adunare, jalnici ascultători! Azi conducem pe ultimul drum pe cel care a fost, pentru noi toți din localitatea aceasta, un om deosebit...
Și preotul, stând în picioare la căpătâiul defunctului, înșiră toate meritele, calitățile și faptele celui care a fost cândva în viață, dar astăzi șade întins pe spate, cu mâinile pe piept, în sicriul somptuos de stejar sculptat. În cuvinte alese preotul amintește mulțimii ce a însemnat cel plecat din viața aceasta, ce a făcut el pentru familie, pentru vecini, pentru localitatea Nemțeni în care a fost cetățean onorabil, „om de vază”, cum se spune în popor.
Vasile Pribeag stă mai deoparte de mulțimea adunată la prohod, retras stingher sub umbra nucului din curte și ascultă slujba de înmormântare așa cum face de obicei, mai mult auzind decât căutând să înțeleagă spusele preotului. Merge la înmormântări ca la orice ritual din viața satului, acolo unde lumea se adună dintr-un fel de obligație civică și din solidaritate omenească. Dar mai ales pentru că-și simte moartea parcă tot mai aproape de la o zi la alta, parcă viața se scurge din el cu fiecare zi și fiecare noapte și se apropie de deznodământul fatal.
Trăiește singuratic într-o casă bătrânească la capătul satului, fără familie și fără vreo ocupație anume, fără prea multă școală și fără prea multă minte cum zic unii cu răutate, fără vreun rost anume pe lumea asta, viețuind doar de la o zi la alta, așteptând să treacă zilele, săptămânile, anii, trăind din ce are în mica lui gospodărie și din munci ocazionale prin curțile oamenilor, serile stând la cârciumă cu un țoi de rachiu în față, mai mult ascultând sporovăielile celorlalți decât intrând în vorbă cu ei. Trăiește printre ceilalți aproape nebăgat în seamă, ca și cum ar fi doar ceva mai mult decât nimic pentru ei.
Preotul continuă să pomenească virtuțile celui petrecut din lumea aceasta și parcă nu mai contenește cu laudele și preamărirea celui ce a fost „stâlp al societății” în satul lor.
Dintr-o dată Vasile Pribeag are revelația nimicniciei lui, ca și cum o lovitură de măciucă în moalele capului l-ar fi trezit brusc din starea de somnolență sub aerul dogoritor al verii. Iată că nu numai în viață ci și în moarte trebuie să fi fost cineva și să fi însemnat ceva în lumea asta, să aibă popa ce să spună lumii despre tine, cine ai fost și ce ai făcut mai de seamă trecând prin viață. Îi străfulgeră prin minte gândul că la toate înmormântările popa a lăudat pe cei decedați pentru ceea ce făcuseră în viața lor. Ori, el ce a însemnat pentru ceilalți și ce a făcut, ca să poată spune preotul în cuvântul său de pomenire? Nimic. Pentru că nu înseamnă nimic în lumea asta. Nu a făcut nimic demn de a fi pomenit. Preotul nu va avea nici un cuvânt de spus despre el, lumea nu va avea ce să audă, va fi prohodit și înmormântat în tăcere, fără cuvinte, asemeni unui câine ori copil nebotezat.
Pe nesimțite se furișează din curtea mortului și pornește cu pași repezi spre casă, bântuit de gândul că nu va putea muri aici în satul lui. Nu va putea răbda nici mort rușinea de a fi înmormântat fără ca preotul să poată spune ceva de bine pe seama lui. Ajunge în odaia întunecoasă, scoate bidonul de țuică din șifonier și bea cu sete din el ca dintr-un vas cu apă, până îl cuprinde amețeala și adoarme dus cu capul pe masă.
Se trezește buimac în miez de noapte, tremurând din tot corpul, cu un gust amar și senzația că se rotește lumea cu el. Și cutremurat de spaima că s-ar putea să moară aici în satul lui unde nimeni nu va putea spune vreo vorbă bună despre el la înmormântare. Se învârtește năuc prin casă și prin curte căutând cu înfrigurare o cale de a ieși din acest impas. Genunchii sunt gata să-l lase, simte o sfârșeală de moarte în toată ființa.
Hotărât lucru, nu mai poate sta locului. Își ia la repezeală hainele cele bune din dulap, portofelul cu banii și actele și îndeasă bidonul de țuică într-o raniță veche pe care o saltă în spinare. Iese apoi pe ușă fără s-o mai închidă în urma lui și pornește prin noapte spre gara din Nemțeni, să prindă trenul către Ungureni. Acolo, la vreo sută de kilometri de satul lui, nimeni nu va mai ști cine este și ce a făcut, ori n-a făcut, în viața lui.
Trenul e aproape pustiu, până și conductorul doarme dus în compartimentul lui, așa că mai bea câteva înghițituri din băutura tare și adoarme, întins ca un mort pe banchetă, în bătăile ritmice ale roților de tren.
- Ungureni urmează! se aude pe culoar glasul răgușit al șefului de tren.
Sare speriat din somn, își ia ranița în spinare și coboară grăbit, încă din mersul trenului, pe peronul aproape pustiu. Dinspre răsărit se arată prima geană de lumină. Încotro s-o ia? Satul nu-l știe bine, a mai fost aici doar o dată, în copilărie, când mai umbla cu tatălui său pe sate, până hăt departe, cu negoțul de vite. O ia de-a lungul satului să caute o gazdă undeva, într-o căsuță mai modestă și mai ieftină. Întrebând în stânga și-n dreapta găsește o casă părăsită și părăginită, foștii proprietari fiind morți de mult, iar urmașii acelora nefiind interesați de casa veche și dărăpănată. Se instalează într-o odăiță sumbră, cu pereții scorojiți, cu pânze de păianjeni prin colțuri și mobila înnegrită și roasă de carii. Acum vrea doar să se odihnească toată ziua, iar de mâine va căuta de lucru prin sat.
Se așază pe patul care scârțâie din toate încheieturile, gata să se prăbușească sub greutatea lui. Desface din raniță bidonul cu țuică și bea câteva înghițituri pe nerăsuflate, după care se întinde în patul negru ca un sicriu și adoarme visându-se copil, alergând pe dealurile înverzite unde pasc vitele tatălui său, apoi cuibărindu-se adânc în fânul proaspăt cosit, îmbătat de aroma florilor de câmp.
Se trezește într-un atac de panică, leoarcă de sudoare, cu inima bătând să-i spargă pieptul și privește prin geamul mic și pătrat în întunericul de afară. Nu întrezărește decât umbre stranii și aude doar foșnetul copacilor bătrâni din curtea pustie. Îl cuprinde spaima de locul străin și îl copleșește o dorință năvalnică de a se întoarce acasă. Nu mai contează ce vor spune oamenii și popa despre el, vrea să moară în casa lui. Dar picioarele parcă nu-l mai ascultă. Mai bea și restul de țuică din bidonul de plastic și încearcă să iasă din încăpere, ținându-se cu mâinile de pereți și de tocul ușii. Cu mintea tot mai tulbure nu mai găsește ieșirea, se împiedică de prag și cade în neștire, inert pe podeaua murdară.
- Alo! Primăria din Nemțeni?
- Da, vă rog! Cu ce vă putem ajuta?
- Aici primăria din Ungureni! Aveți un mort la noi!
- Mort? Ce mort? Noi n-avem nici un mort!
- E unul de la voi care a murit astă noapte aici, la noi! Unul Vasile Pribeag!
- A! Ăla? Păi, cum de a ajuns la voi? Aici la noi nu mai are pe nimeni!
- Bine! Și-acu ce facem cu el? Veniți voi cu o mașină după el? Sau îl îngropăm noi aici.
- Îngropați-l voi, să nu mai trimitem mașină o sută de kilometri după el! Și-așa aici la noi în sat nu mai avea pe nimeni, nici cine să se mai ocupe de înmormântare! Dumnezeu să-l ierte, că n-a fost om rău!
Cuvinte cheie :
Umor negru sau așa ceva să nu experimentați singuri acasă.
Personajul din proza prezentată, Vasile Pribeag, prieten vechi cu licorile lui Bachus, într-un moment de slăbiciune, conștiința-i mută gândurile în lumea de apoi. Dar inutil. Ce mai contează ce-ar zice preotul despre el când va fi trecut în neființă? A avut o viață de om să-și cizeleze identitatea și nu i-a păsat, și acum când își simte sfârșitul aproape ar vrea să-ndrepte lucrurile, statutul său social.
Morala? „N-a fost om rău!”, chiar dacă serviciile funerare au fost pasate de la unii la alții.
Admir cursivitatea textului și curajul autorului pentru a dezbate tema aceasta tristă - trecerea într-o altă dimensiune.
textul m-a dus cu gandul la ceva ce am citit intr-o carte de motivare personala: "traieste cu gandul la final"- adica, exact ceea ce este scris aici, sa "vezi"ce ar vrea sa spuna oamenii despre tine si asa sa traiesti.
text bine scris, bine conturat personajul si angoasa acestuia dusa pana la extrem.
citit cu placere,
Dorina, mulțumesc mult pentru lectură și comentariu. Așa e, omul trăiește din inerție ca și cum ar fi veșnic, timpul n-are valoare pentru el, îl pierde fără vreun efort de a-i da sens și semnificație, iar la sfârșit se trezește că nu înseamnă mare lucru pe lumea asta, pentru ceilalți din societate și intră în panică atunci când e deja prea târziu și nu mai e nimic de făcut. Mulțumesc pentru apreciere! O zi bună!
Pop Dorina a spus :
Umor negru sau așa ceva să nu experimentați singuri acasă.
Personajul din proza prezentată, Vasile Pribeag, prieten vechi cu licorile lui Bachus, într-un moment de slăbiciune, conștiința-i mută gândurile în lumea de apoi. Dar inutil. Ce mai contează ce-ar zice preotul despre el când va fi trecut în neființă? A avut o viață de om să-și cizeleze identitatea și nu i-a păsat, și acum când își simte sfârșitul aproape ar vrea să-ndrepte lucrurile, statutul său social.
Morala? „N-a fost om rău!”, chiar dacă serviciile funerare au fost pasate de la unii la alții.
Admir cursivitatea textului și curajul autorului pentru a dezbate tema aceasta tristă - trecerea într-o altă dimensiune.
Mulțumesc mult, Chris, pentru vizită, comentariu și apreciere! o zi frumoasă în continuare îți doresc!
Chris a spus :
textul m-a dus cu gandul la ceva ce am citit intr-o carte de motivare personala: "traieste cu gandul la final"- adica, exact ceea ce este scris aici, sa "vezi"ce ar vrea sa spuna oamenii despre tine si asa sa traiesti.
text bine scris, bine conturat personajul si angoasa acestuia dusa pana la extrem.
citit cu placere,
Ești uluitor, Grig!
Poți scrie o proză savuroasă, având inspirație un proces verbal sau un raport de necesitate șaibe și șuruburi...
Nu este doar curaj, este priceperea naratorului de cursă lungă, atins de harul scrisului...
Frumoase descrierile, fie ele de la o înmormântare, căci și moartea face parte din viață...mult umor presărat și adevăruri strecurate printre rânduri...
Îmi place cum scrii, cum gândești mai întâi...
aDa
Mulțumesc mult, Ada, pentru revenire, pentru lectură și aprecieri! Vizita ta mi-aduce aminte de anii trecuți în care ne vedeam mai des pe site, ne citeam și ne comentam frecvent aici, ani deveniți deja amintiri... la șirul celor trecute sperăm să mai adăugăm și altele, la fel de plăcute. O noapte bună îți doresc!
Ada Nemescu a spus :
Ești uluitor, Grig!
Poți scrie o proză savuroasă, având inspirație un proces verbal sau un raport de necesitate șaibe și șuruburi...
Nu este doar curaj, este priceperea naratorului de cursă lungă, atins de harul scrisului...
Frumoase descrierile, fie ele de la o înmormântare, căci și moartea face parte din viață...mult umor presărat și adevăruri strecurate printre rânduri...
Îmi place cum scrii, cum gândești mai întâi...
aDa
Mulțumesc Amanda, pentru lectură și apreciere! Mă bucur mult că textul, deși modest ca întindere, ți-a plăcut. O duminică frumoasă îți doresc!
Amanda Spulber a spus :
Impresionant! O bijuterie narativă. Ai scris un text atât de captivant într-un spațiu așa de mic.
Ce mult m-a întristat! Totuși nu era un om de nimic, avea conștiință. I-a păsat de ce va spune preotul despre el sau mai bine zis de ce nu va avea să spună. Dureros! În definitiv, suntem doar niște frunze în vânt noi, oamenii. Picăm toți la un moment dat pe un sol tare si rece. Pe pământ ajungem toti. În pământ, de fapt. Doar că unii se țin mai bine de crengile copacului. La urma urmei, tot singuri rămânem în final, oricum am fi:
Dumnezeu să-l ierte, că n-a fost om rău! Și s-a terminat... Despre morți, numai de bine...
Pe mine m-a întristat tare. O proză foarte bine scrisă, consistentă, emoționantă. Felicitări!
Iată că nu numai în viață ci și în moarte trebuie să fi fost cineva / înaintea conjuncțiilor adversative (dar, iar, însă, ci) se pune întotdeauna virgulă, fiindcă ele leagă entități între care, din punct de vedere semantic, se stabilesc raporturi de opoziție.
Typo: Satul nu-l știe bine, a mai fost aici doar o dată, în copilărie, când mai umbla cu tatălui său pe sate.
Mulțumesc, Lisia, pentru lectură și comentariu, pentru aprecieri și observații! Am o anume înclinație de a scrie despre oameni simpli și umili, despre ființele modeste și lipsite de „eroism” de care nu se prea scrie, autorii preferând să scrie despre ființe „superioare” și „complicate”, despre oameni deosebiți și personalități sofisticate. Eu am o aplecare spre oamenii anonimi și adesea triști, impinși de obicei undeva spre periferia societății. Cineva la un moment dat făcea o paralelă între „eroii” mei marginali și cei ai scriitoarei Alice Munro, cea laureată cândva prin 2013 cu premiul Nobel pentru literatura oamenilor simpli pe care a creat-o. Oamenii aceștia oarecum „periferici” au adesea o noblețe sufletească aparte și o umanitate care e adesea pervertită în cei cu pretenții de „oameni deosebiți”. Cu privire la cele două observații: 1) Într-adevăr înaintea conjuncțiilor adversative se pune virgula care separă enunțuri disjunctive, din păcate am uitat că „ci” e de aceeași natură cu „dar”, „iar”, „însă”, deși la gramatică învățasem această suită de conjuncții ca pe o poezie... :) 2) Greșeala de scriere se datorează, cum se întâmplă de obicei, neatenției, atunci când revii pe text, modifici unele cuvinte, dar nu mai ești atent la acordul cu celelalte. Mulțumesc încă o dată! O zi frumoasă îți doresc!
Vasilisia Lazăr a spus :
Ce mult m-a întristat! Totuși nu era un om de nimic, avea conștiință. I-a păsat de ce va spune preotul despre el sau mai bine zis de ce nu va avea să spună. Dureros! În definitiv, suntem doar niște frunze în vânt noi, oamenii. Picăm toți la un moment dat pe un sol tare si rece. Pe pământ ajungem toti. În pământ, de fapt. Doar că unii se țin mai bine de crengile copacului. La urma urmei, tot singuri rămânem în final, oricum am fi:
Dumnezeu să-l ierte, că n-a fost om rău! Și s-a terminat... Despre morți, numai de bine...
Pe mine m-a întristat tare. O proză foarte bine scrisă, consistentă, emoționantă. Felicitări!
Iată că nu numai în viață ci și în moarte trebuie să fi fost cineva / înaintea conjuncțiilor adversative (dar, iar, însă, ci) se pune întotdeauna virgulă, fiindcă ele leagă entități între care, din punct de vedere semantic, se stabilesc raporturi de opoziție.
Typo: Satul nu-l știe bine, a mai fost aici doar o dată, în copilărie, când mai umbla cu tatălui său pe sate.
”Suntem Singuri, dar suntem Împreună!”, mottoul meu din Liceu încoace. Dar, pentru oricine, se naște întrebarea: ”Cine sunt eu?” După lecturarea textului propus de Grig Salvan, păstrându-mi obiceiul de ”a fi în pielea eroului”, la final mi-am reamintit propriul meu traseu existențial, de până acum. Am trăit pentru alții, am trăit în ”datorie față de societate”, mai puțin pentru mine, chiar dacă eu am umblat, eu am experimentat, eu am fost alături de alți și alți oameni, în situații și termene impuse, eu chiar, fiind ”în centrul” propriilor acțiuni, acelea nu erau pentru mine, decât poate, la modul indirect.
Dar, nu despre mine este vorba acum, deși textul amintit mi-a oferit ocazia introspecției. Ce pot să spun? Fiecare citim prin noi înșine, orice-oricând-oriunde, dar desigur, foarte mult contează să alegem, să și alegem, noi înșine, pentru noi. Ori, în ultimele două-trei zile, eu am ales să fiu aici, pe această rețea NING, pe Însemne Culturale, alături de voi toți, mai ales alături de cei încă prezenți în timp real.
Mortul necunoscut pot fi chiar eu, un oarecine, dar cu multe realizări pentru alții, pentru societate. Stimate autor, îți mulțumesc pentru că ne oferi ocazia de a citi - pe rapid înainte - scurtele tale eseuri desprinse din propria ta experiență! Și nu doar atât, căci noi toți interacționăm. Aici și acum.
Cornelius, :)
Mulțumesc mult pentru lectură, dar mai cu seamă pentru comentariul atât de personal, meditativ și încărcat de multă emoție și empatie. Mă bucur că textul meu, mărunt ca întindere și proporție epică, stârnește reflecții asupra propriei persoane, asupra vieții în general. Mulțumesc pentru apreciere, scriu de obicei din propria experiență transfigurată literar, dar uneori din experiența unor persoane apropiate, din universul meu existențial, sau cu care m-am intersectat accidental în această trecere pe pământ, dar care mi-au marcat conștiința și care cred că merită o „dăltuire în cuvânt” și pentru alții. Să auzim mereu numai de bine!
Gheorghe Cornel Rosca a spus :
”Suntem Singuri, dar suntem Împreună!”, mottoul meu din Liceu încoace. Dar, pentru oricine, se naște întrebarea: ”Cine sunt eu?” După lecturarea textului propus de Grig Salvan, păstrându-mi obiceiul de ”a fi în pielea eroului”, la final mi-am reamintit propriul meu traseu existențial, de până acum. Am trăit pentru alții, am trăit în ”datorie față de societate”, mai puțin pentru mine, chiar dacă eu am umblat, eu am experimentat, eu am fost alături de alți și alți oameni, în situații și termene impuse, eu chiar, fiind ”în centrul” propriilor acțiuni, acelea nu erau pentru mine, decât poate, la modul indirect.
Dar, nu despre mine este vorba acum, deși textul amintit mi-a oferit ocazia introspecției. Ce pot să spun? Fiecare citim prin noi înșine, orice-oricând-oriunde, dar desigur, foarte mult contează să alegem, să și alegem, noi înșine, pentru noi. Ori, în ultimele două-trei zile, eu am ales să fiu aici, pe această rețea NING, pe Însemne Culturale, alături de voi toți, mai ales alături de cei încă prezenți în timp real.
Mortul necunoscut pot fi chiar eu, un oarecine, dar cu multe realizări pentru alții, pentru societate. Stimate autor, îți mulțumesc pentru că ne oferi ocazia de a citi - pe rapid înainte - scurtele tale eseuri desprinse din propria ta experiență! Și nu doar atât, căci noi toți interacționăm. Aici și acum.Cornelius, :)
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
ADA NEMESCU - poetă
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor