Mantaua lirică în poezia lui Ion Roșioru

[Tudor Cicu]

Mantaua lirică în poezia lui Ion Roşioru

                                                            Motto:

                                          „N-am avut ce face când pe-aici treceam

                                            Şi mi-a dat prin minte să mă uit pe geam”

                                                                                      (Serghei Esenin)

       Aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele lui Omar Khayyam erau o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena vieţii, o întrecere între viaţă şi moarte, cu zbaterile vieţii şi moartea ca ţintă finală. El, poetul acelor vremuri, gândea că toate se sfârşesc cu moartea şi că tor ceea ce i se întâmplă omului într-o viaţă, i se întâmplă cu un anumite scop. Chiar şi umilinţele, necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile şi speranţele, toate acestea i-au fost date ca „material” pentru arta lui poetică, pentru a-şi cânta dragostea şi alina suferinţele, neîmplinirile. Ion Roşioru, prin noul său volum de versuri „Mir(easmă) de nard” apărut la ed. Rafet, 2013 (115 p.), volum ce a fost încununat cu premiul Mircea Micu la Festivalul „Titel Constantinescu”, face un salt în timp şi introduce o nouă specie literară: elida. Nu este prima oară când întâlnim această specie literară în poezie, deşi, incantaţia unor versuri macedonskiene la noi în poezie, aveau să impulsioneze apariţia şi lansarea ei în literatură. Forma ei lirică o întâlnim şi la Esenin, în poeziile sale de dragoste, poezii formate prin împerecherea a două versuri rimate, cu un total de patru astfel de strofe. Ne aducem aminte de mult cunoscutele versuri: „Sania goneşte, zările se sparg./Bine-i cu iubita să te pierzi în larg” etc...

   Cartea „Mir(easmă) de nard” (nardul simbolizând floarea întâlnită pe culmile munţilor Himalaya, din care se extrag esenţele unor parfumuri) poartă subtitlul „111 elide” - specie de poezie cu formă fixă, cum spuneam - şi cuprinde, pe lângă alte teme, îndeosebi poeme de dragoste. Poemele au ca şi rubayatele omarkayyeme, cantabilitate şi mult lirism, dar, şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare. Întregind în intensitate tot ce ne putem închipui că înseamnă elida, ca poezie existenţială, reflecţie umană, asemănări cu bocetul metafizic al doinei ori baladei populare, împrumutând şi acele tânguiri din urmă ale poetului, tânguiri ce coexistă în acest discurs cu fiorii epitalamului, la un arsenal tipic de motive literare romantice şi post-romantice, Ion Roşioru refuză abstracţiunera şi suprarealismul din poezia generaţiei optzeciste ori ale poezie tinere de azi, în favoarea trăirii lirice. E ca şi cum a-i îmbrăca poeziei, mantaua eminamente lirică. Împerecherea a două versuri cu semnificaţii diferite, dar, conturând împreună o vitalitate a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, al potenţării unui sens anume. Accentele de mare forţă în poezia lui Ion Roşioru o constituie acurateţea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate. Ca şi cum, sculptorul accentuează gravura pe o placă de lemn, iar femeia de la războiul de ţesut, încarcă ỉa cu aprinse motive populare. Respectul faţă de limba română, ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe. E o încântare să-i citeşti volumul şi să constaţi diversitatea temelor atacate. Să exemplificăm (prin titlurile şi conţinutul celor 111 elide) câteva:

    1). Damnarea poetului într-o lume fără fard, fără speranţe: (vezi: Zimţi; Ciori; Calm; Zaţ; Han; Ars; Parc; Nard; Cât; Chip; Geam...). 2). Evocarea trecutului îndepărtat, a unui trecut intersectat cu lumea basmului şi amintirilor mirifice: (Ploi; Tâlc; Var; La; Trac; Leac; Zi; Strict...). 3).Cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate: (Ceas; Port; Stea; Nuci; Lex...). 4). Tărâmul fericirii, în care omul e doar un trecător continuu: (Circ; Rai; Nici...). 5). Tema morţii, în cele mai diverse ipostaze: (Când; Pisc; Nor; Rit; Turn; Drum; Gol; Sus; Nu; Zor...). 6). Lumea dezamăgirilor, a spaimelor şi angoaselor de tot felul: (Film; Pub; Doar; Şiş; Timp...). 7). Tema iubirii revărsate în mirajul unui univers solar: (Stih; Rest; Rug; Crin; Zar; Jind; Pod; Duh; Gnu; Zel; Fiu; Rob...). 8). Lumea durerilor înăbuşite: (Cont; Cort; Fapt; Pact; Vrej; Tu; Rost; Stâng; Tact...). 9). Lumea satului rămas în încremenire şi uitare, cu nostalgie trecut de poet, acum, în pastel: (Cruci; Deal; Corn; Mov; Pax; Puls; Flash...). 10). Tema visului, la limita dintre speranţă şi deşertăciune: (Vis; Risc; Cui; Tren; Plop; Jar...). 11). Tema căutărilor. A acelui ţinut (vezi El Dorado, a lui E.A.Poe), veşnicit de bucuria unei vieţi fără griji „spre niciundele din mine, spre oricândul din iubire”: (Har; Deţ; Ritm; Nix; Zări; End...).

    Poezia lui Ion Roşioru îşi extrage esenţele, încărcându-le cu mir(easmă) până la lamura lirică, dintr-un trecut atemporal şi atacă un întreg „ţinut” bântuit de mituri, cuantificat în credinţe, populat de eresuri şi de practici magice pierdute în negura vremurilor. Elidele lui Ion Roşioru (cu aplecare spre poezia de dragoste), excelează în retragere interiorizată, printr-o notă dominant pesimistă. Redăm versurile din poezia „Zel”:

      „Că de venirea ta cocoşul cânta cu patimă în prag,

       Aş fi făcut cu toată lumea cel mai teribil rămăşag.

       

       Păstrându-şi roua în petale, toţi trandafirii pe alei

       Se-nfiorau de nerăbdare onorul să ţi-l dea şi ei.

      Se străduise să-ţi surâdă cireşu-mbujorat de dor,

      Iar apa din fântână scoasă perlase gura de ulcior...

      A izbucnit însă furtuna şi podul peste râu s-a rupt

      Ca-n noua noapte prăvălită cu aşteptarea ta să lupt”

     Ion Roşioru este un poet al bucuriilor pasagere, rămas, chiar şi împăcat cu tristeţele zilei care vine: „Furnicile devoră grabnic mierea caiselor ce cad/Din restul zilelor rămase pe cea de azi deja o scad” („Rest”) – sau – „Şi numai câinele mă plimbă pe-aici şi totu-i în zadar” („Orb”). Întâlnim în poezia sa, de un lirism clocotitor, o perpetuă reîntoarcere la izvoarele poeziei când aceasta nu se desprinsese cu totul de muzica şi de mişcarea „danţului popular”. Forma prin excelenţă clasicizantă a versurilor, au calitate unică a marilor creatori moderni şi, totodată, ale unui neobosit şi avizat degustător de poezie autentică. Totodată, poetul elidelor poartă resemnat, regretul că norocul (parcă, înadins) e de cealaltă parte a punţii pe care păşeşte poetul în viaţă: „De-aş fi ştiut că-s doar o umbră ce iese noaptea din oglinzi,/Aş fi rămas închis în ele să nu-ndrăzneşti să mă mai vinzi!” (Doar). Poezia (Dans) pe care o vom reda, acum, are acel ecou esenian al cântecului de stepă, care îl prinde pe poetul Ion Roşioru, precum o manta:

         „Clopotul zădărniciei bate-n turnul disperării:

         Între trupul meu şi moarte-i dansul cuiului cătării.

         Viscolul se înteţeşte şi m-alungă tot mai tare

         Spre implozia de mine pe-o câmpie fără zare.

         Puiul lupului totemic va uita să-mi iasă-n cale

         Să mă poarte pe tărâmul insomniei ancestrale.

         E-o iluzie absurdă să mă mint că n-ai fi fost

         Şi c-aş fi-ntâlnit iubirea pe traseul altui rost!”

    Rareori câte o undă de optimism îi străbate poemul. Ca în poezia „Fân”, din care exemplificăm cu câteva versuri ce nu pot să treacă neobservate: „În timp ce scriu o poezie transpir ca-n iulie la coasă/Şi fiecare vers e-o brazdă ce bătături în palme-mi lasă”. Natura maladiv-pesimistă a poeziei din elide, cu suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetului capabilă de un „optimism” interior-ascuns, dar, pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri în infern”, cu un fel de imbold specific rimbaldian, în poezia „Zimţi”:

        „Ce fără margini e pustiul al cărui centru sunt chiar eu

         De când am refuzat să-mi caut un adăpost în Dumnezeu:

         Nu pot să merg nici mai departe şi nici din cale să mă-ntorn

         Cât duna mea-i înconjurată de zeci de vipere cu corn.

         Un ţep de cactus străpungându-mi burduful m-a lipsit de apă

         Şi-n loc s-ademenească roua în timpul nopţii piatra crapă.

         Dosit fiindu-mi de himere răbojul zilelor febrile,

         Nu am decât să-mi număr moartea pe zimţii zării din pupile!”

    Pentru toţi cei care l-au citit, versurile sale (fie în pantun, pantum, schaltiniena, sonetul, elegia, cântecul liric, poemul total, liedul, crochiul poetic, distihul, tristihul, tetrastihul, rotruanja, balada… şi acum, elide...), ce stârnesc emoţia revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii locurilor natale, şi care îi readuc cititorului îndrăgostit de poezie, imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate, au ceva din autentica sfâşiere a unui poet născut într-o manta lirică, care va dăinui.

                                                                           Tudor Cicu