Ca să preamărească ziua adulatului zeu Marte, tema celei de a doua seri a fost viaţa într-un castru. Bărbaţii care-au acceptat invitaţia, însoţiţi doar de soţiile sau concubinele lor, au fost nevoiţi să renunţe la togile comode şi să îmbrace ţinuta militară, alcătuită din cască, tunica de lână, armura de umeri, lorica, balteus pentru protecţia vintrelor, sandale sau cizme. Scutul, suliţa şi gladiumul erau pentru decor, aşadar opţionale. Pumnalul – sica – era singurul obiect de care trebuia să se ajute în acea seară pentru a mânca. Hrana austeră, însă din belşug, servită de sclavii îmbrăcaţi şi ei în auxiliari ai armatei romane, căci amfitrionul a refuzat să angajeze femei de companie pentru acea noapte, era constituită mai ales din cărnuri uscate la fum ori conservate în sare. Salatele şi legumele nu lipseau, dar erau preparate numai în uleiuri comune şi condimentate în mod obişnuit. Fructele, glasate ori plutind în miere, întregeau meniul acelei serate. Vinurile, desigur, excelau prin calitate, cantitate şi diversitate. Poeţi şi aezi, actori şi recitatori talentaţi sau infatuaţi, acompaniindu-se cu citere, flaute şi harpe fermecate, se întreceau în declamarea heroidelor şi a epopeilor. Tinerii, înflăcăraţi de faptele eroilor imaginari sau reali, visau să ajungă şi ei personaje legendare, dar până atunci se mulţumeau să-şi etaleze cunoştinţele dobândite de la maeştrii lor de scrimă, provocându-se unul pe celălalt la duel, mimând lupta cu săbiile de paradă.

     Pentru ca seara să nu lâncezească, amfitrionul închiriase din oraş, tot pe bani mulţi, câte o ceată de zece luptători de la cele mai bune două şcoli – rivale, desigur – de gladiatori. În urma tragerii la sorţi, pe una a echipat-o în soldaţi romani ce trebuiau să apere viaţa unui centurion mândru, întrupat de Bilubus. Acesta, străjuit de doi soldaţi, era deja cocoţat într-un turn din trunchiuri de copaci, ca parte dintr-un castru. Ceilalţi opt păzeau baza construcţiei. Din echipamentul lor lipsea temuta suliţă. Cealaltă ceată fusese echipată în barbari. Aceştia, îmbrăcaţi doar în tunici lungi din lână, încinse la mijloc cu funii groase şi încălţaţi cu sandale obişnuite, erau sprinteni, dar mult mai vulnerabili. Ca armament aveau un scut mic, rotund şi o sabie încovoiată, cu un singur tăiş. Săbiile şi pumnalele erau din lemn. Cele ale soldaţilor fuseseră unse cu o pastă din ulei amestecat cu praf de argilă roşie, pe când săbiile barbarilor erau unse cu catran. Pariul fusese dus mai departe:

     – Am aici două cupe. Una din aur, pentru soldaţii noştri, şi una de argint, pentru barbari. Am şi o pungă în care sunt destule perle. Însoţit de un scrib, trec pe la fiecare dintre onorabilele noastre soţii şi le rog să ia două perle din săculeţ şi să le arunce în cupa celor pe care îi consideră posibili învingători. Celor care-au ghicit, la sfârşit, le voi dărui perlele.

     Excitate de propunere, matroanele nu au mai avut răbdare să poposească Caecillius Antonius pe la fiecare, ci au tăbărât pe amfitrion să îndeplinească partea lor de joc. Flavia Antonia nu s-a deranjat din fotoliul extensibil situat lângă cele ale invitaţilor de onoare – prefectul şi nobila lui soţie – şi a aşteptat să fie căutată de soţ. Acesta, curtenitor, îi întinse tăşcuţa. Flavia Antonia alergă cu mâna după mărgăritare mai mult ca să vadă cât de valoroasă e averea:

     – Chiar dacă pierd jocul, sper ca aceste nestemate să ajungă unde le e locul!... zise ea, ducând perlele diafane la urechi.

     – Numele Rincianus mai are încă trecere printre creditori… îi răspunse soţul, amintindu-şi replica primită în ziua revederii.

     În explozia râsului cristalin, Flavia Antonia aruncă mărgăritarele în cupa de argint. Gestul stârni un murmur prelung de uluire. Nimeni nu mai acordase vreo şansă de victorie barbarilor până la ea. Realizând situaţia în care se afla, ridică ingenuă din umeri şi zise ca pe o scuză:

     – Nu mă pricep la război… Asta e treaba vitejilor noştri soţi…

     – Dar ca să vedem câţi dintre bărbaţi se pricep la război, propun ca fiecare să pună un denarius propriu în pocalul din aur sau din argint. Cine va ghici, va lua doi denarii în loc de unu. Vă prindeţi?

     În entuziasmul general, un sclav şi un scrib intenţionaseră să treacă prin faţa canapelelor unde stăteau bărbaţii tolăniţi şi să noteze cum au pariat fiecare, dar văzând că toţi puneau banul doar în pocalul din aur, scribul renunţă să mai consemneze ceva... Ba nu, Marcus Vatia Libus fusese singurul care aruncă al său denarius în pocalul de argint. Când i-au fost aduse cele două pocale, Caecilius Antonius căută în buzunarul tunicii tot după un denarius. Găsindu-l, îl ridică în aer:

     – Nu ştiu de ce, dar merg şi eu pe mâna cinstitei mele soţii şi a deosebitului meu prieten!

     O rumoare parcă răci atmosfera. Atâta lipsă de patriotism, atâta neîncredere în soldaţii romani, în armata romană mai rar se putea vedea. Or cei de faţă uitau un lucru evident: Marcus Vatia şi Caecilius Antonius erau militarii cu cea mai vastă experienţă dintre toţi. Totuşi un glas prietenos, ce se voia amuzat de situaţie, se făcu auzit:

     – Nu vreau să încep vreun proces de intenţie nimănui, cu atât mai puţin inspiratei noastre gazde, dar cum eu nu particip la pariu…

     – Puteam să te împrumutăm noi cu un denarius! îl întrerupse în mod sarcastic Caecilius Antonius pe cumnatul său, Lepidus Clodius.

     – Generozitatea ta e recunoscută în tot Imperiul, Caecilius Antonius Rincianus! plăti cu aceeaşi monedă Lepidus Clodius, iscând hohote. Cât despre buzunarele mele, nişte mărunţiş s-o mai găsi pe acolo... Nu am vrut să pariez fiindcă aş fi mers la ambele capete şi orice tabără câştiga, eu n-aş fi pierdut nimic.

     – Dar e de la sine înţeles că nu aveai voie să joci decât la o cupă!...

     – Da?... Atunci aş fi împrumutat un denarius de la un prieten sincer cu o condiţie – să nu fim de aceeaşi parte. Câştiga el, îşi lua banii înapoi, bucuros că nici nu a pierdut, nici nu a câştigat deşi a participat la joc. Câştigam eu, îi înapoiam datoria şi m-aş fi ales şi cu un bănuţ…

     Această revelaţie stârni murmure de admiraţie. Lui Caecilius Antonius îi tresări o pleoapă – se credea infailibil.

     – Ceea ce am vrut să remarc…

     – Ştiu! Ştiu ce doreşte să spună iscusita noastră rudă – îşi opri pentru a doua oară cumnatul, Caecilius Antonius –, însă o rog să aibă puţină răbdare. Ca să fie eliminată orice suspiciune că lupta ar fi aranjată, dispun un decimatio. Iată, am aici zece beţişoare pentru dinţi. Toate sunt curate. Iau unu şi-l bag până la jumătate în vinul acesta negru. Vedeţi?! Acum le pun în cana aceasta. Luptătorii care pierd războiul vor extrage un beţişor. „Norocosul” va vedea, în zori, faţa zeului… Din această clipă, lupta poate să înceapă! Arbitrii sunt cei trei instructori de scrimă, supervizaţi de către mai mult decât onorabilul nostru prefect. Asta dacă ne este acceptată propunerea!...

     Prefectul înclină amabil capul. Un freamăt de încântare a înviorat şi mai tare asistenţa nesăţioasă. În ciuda nerăbdării, prima încleştare întârzia. Barbarii s-au retras într-un colţ al parcului, au făcut un foc mare din banca de lângă havuz şi s-au apucat să întocmească o tactică de luptă. Fiind mai puţini, soldaţii s-au postat cu spatele pe latura mare a turnului, improvizând, din scuturi, o carapace pe care şi-o doreau inexpugnabilă. După un timp destul de lung, pe când spectatorii îşi pierduseră tot interesul, făcând larmă pentru a-şi intimida adversarul, barbarii au simulat un atac nebun. Ţelul lor era acela de a fura bârne şi pari din marginea castrului, slab păzită, pentru a confecţiona câteva arme de asalt. Manevra le-a reuşit pe deplin şi în scurtă vreme aveau la îndemână un berbec rudimentar şi două scări destul de sigure. Cum bătălia nu fusese planificată pentru un termen oarecare, din contră, ar fi fost bine ca ea să dureze toată noaptea, barbarii s-au dedat la tâlhării. Atenţi să nu le fie capturate noile arme, ei au dat iama prin simandicoasele feţe. Ca să onoreze invitaţii, şeful lor s-a dus direct la prefect, căruia i-a smuls friptura şi cupa cu vin din faţă. Ostentativ, le-a devorat în văzul tuturor, arătându-le şi camarazilor ce aveau de făcut. Dacă asta părea să nu deranjeze deloc, dimpotrivă asistenţa a început să aplaude zgomotos, mulţumită de faptul că în sfârşit s-a găsit cineva care să-l delapideze şi pe înaltul funcţionar al oraşului, chiar dacă paguba era simbolică, barbarul se aplecă, nechezând, asupra soţiei prefectului care, împrăştiindu-şi cărnurile flasce, obosite de vârstă şi excese, sta tolănită pe canapea. Precum un tigru ce-şi adulmecă prada rănită, barbarul prinse glezna durdulie, scoase cu mişcări prelungi sandala şi începu să lingă pe rând degetele rotofeie. Când reuşi să smulgă un inel dintre cele ce împodobeau acele degete, înfipse limba în el, îl arătă posesoarei, luă o cupă de vin şi înghiţi bijuteria. Într-un urlet sălbatic, îşi înfipse apoi faţa între coapsele dolofane şi, mugind ca un zimbru în rut, înainta încet-încet, dar pătimaş, spre zona pubiană. Cu un chicot de plăcere, matroana prinse capul barbarului cu ambele mâini şi mai că îndemna, mai că se opunea virilităţii masculului ce-o muşina abraş. Deodată barbarul sări la sânii revărsaţi ce se vedeau prin neglijeul stolei. Murmurând înfometat, îşi înfipse şi acolo botul de parcă descoperise nectarul zeilor pe care voia să-l culeagă până la ultimul strop. Înfierbântată peste măsură, matroana se abandonă total neaşteptatei şi, mai ales, nesperatei plăceri. Caecilius Antonius nu ştia cum va reacţiona prefectul la această reprezentaţie neregizată. Putea să fie un dezastru total sau un triumf măreţ. Furându-l cu privirea, îl văzu pe înaltul oaspete amuzându-se, fie şi de dragul popularităţii. Aproape în paralel se petrecea o altă scenă asemănătoare: un alt barbar se întinse lasciv lângă Flavia Antonia care sta şi ea tolănită. Luându-i cupa cu vin din mână, picură două-trei bobiţe rubinii după lobul urechii. În timp ce lingea vinul de pe catifelata piele, mâna viguroasă și aspră, dezvelea coapsa prelungă ce începuse să tresalte în dorinţe de nestăpânit. Sapphira, aflată în preajmă, nemulţumită de stricăciunea la care se deda stăpâna ei, care contravenea predicilor sale, îl trase jos pe barbar. Amuzaţi de reacţia acesteia, cei doi luptători o înşfăcară sălbatic, îi rupseră stola în fâşii lungi, lăsând-o complet goală. Intenţia lor de a o duce într-un colţ întunecat al parcului pentru a-şi satisface poftele stârnite puţin mai înainte a fost zădărnicită de incursiunea soldaţilor în tabăra temporar părăsită. Dezmăţul şi infatuarea i-au făcut pe barbari să piardă scările lor improvizate. Mimând imediat o furie de nestăvilit, se repeziră la berbec şi porniră vijelios înspre soldaţii romani care între timp se reorganizaseră, formând aceeaşi carapace sigură din scuturile lor. Or tocmai aceasta era ţinta barbarilor – să spargă monolitul şi să-i atragă în câmp deschis pe apărătorii turnului. În ultimul moment, formaţia soldaţilor se scindă, lăsând berbecul să lovească sec peretele din lemn. Surpriza veni din partea celor ce-l păzeau pe centurion şi care aveau la dispoziţie mici buturugi, gata să fie aruncate asupra asediatorilor. Un astfel de proiectil îşi atinse ţinta, căzând pe ceafa unui atacator. Cu creierii zdruncinaţi, acesta fu trimis în braţele zeului Somnus. Chiar şi aşa, barbarii aveau un om în plus şi trebuiau să profite de situaţie. Într-adevăr, de gâtul unui soldat a fost şters catranul de pe tăişul unei săbii încovoiate. Cu amărăciune, soldatul îşi lepădă pe loc armele şi-şi părăsi camarazii. Când şi al doilea soldat, la semnul făcut de maeştrii de scrimă, a fost silit să abandoneze lupta, căci avea beregata plină de catran, cei rămaşi în picioare se grupară cu greu în formaţiunea iniţială, reuşind astfel să se pună iarăşi la adăpost. Asistenţa răsuflă uşurată. Din cauza proiectilelor ce curgeau tot mai des şi mai periculos, barbarii se retraseră, nu înainte de a-şi recupera scările, de a lua ca pradă un scut din cele abandonate şi de a-l salva pe camaradul lor, care dădea semne că şi-ar reveni în simţiri. Când au văzut că acel barbar nu este scos din luptă, o delegaţie de soldaţi s-a dus la arbitri să ceară socoteală.

     – E un caz real de luptă! A căzut, s-a ridicat! De ce nu l-aţi spintecat cât a fost la pământ?...

     Nemulţumirea soldaţilor a fost preluată şi amplificată de aproape toţi spectatorii. Ajunşi în tabără, barbarii s-au dedat din nou la tâlhării, însă de această dată nu furau doar tăvile cu mâncare şi urcioarele cu vin, ci se înapoiau şi cu câte o sabină ce se lăsa răpită şi dusă în campament. Galanţi şi nu prea, întâi o îmbiau cu vinuri, cu fripturi, apoi îşi frecau senzual corpurile musculoase de trupşorul fierbinte şi gracil, îi masau sânii şi fesele, coapsele şi buzele. Într-un târziu, îmbujorată şi topită de plăcere, prizoniera se dădea eliberată, plecând ciufulită şi făcând-o pe indignata întru salvarea, fie şi aparentă, a onoarei… Cum barbarii ţineau să-şi facă simţită prezenţa de ghimpe în coasta civilizaţiei – şi militarii de carieră ştiau că aceasta nu e doar o parabolă – mimau câte o acţiune înspre tabăra soldaţilor romani, sau printre civili, tocmai când vreun aed se pregătea să abordeze deznodământul poemului său, turnând oţet în vinul bucuriei. Desăvârşiţi strategi ai ambuscadelor, pe când soldaţii se aşteptau cel mai puţin, taman atunci barbarii au lovit de-adevăratelea. În momentul când s-au repezit iarăşi cu berbecul în mijlocul formaţiunii, aceasta nu s-a mai scindat, ci s-a ferit spre stânga şi a atacat fulgerător flancul drept al agresorilor. Un barbar a fost scos iute din luptă, fapt ce a smuls ţipete extaziate din piepturile spectatorilor. Fiind totuşi în inferioritate numerică, soldaţii, după succesul nesperat, s-au regrupat cu spatele pe zidul turnului. Cu toate acestea ei ar fi fost în mare dificultate dacă nu erau cei doi camarazi ai lor de pe castru, care nu încetau să-i vâneze pe asediatori. Lingându-şi rănile, barbarii s-au retras furioşi. Tot sentimentul neputinţei l-au vărsat asupra asistenţei. Incursiunea în mijlocul spectatorilor s-a lăsat cu amfore pline săltate de sub ochii patricienilor, cu şterpelirea multor tăvi mari cu păstramă şi fripturi scăldate în baiţuri aromate şi înecate apoi în fum blând de salcie, cu măsuţe şi alte obiecte de mobilier preţios smulse din chioşcul elegant, ce-au ajuns repede pe focul din tabără, iscând o pălălaie uriaşă ce lumina tot parcul. Cu mintea lui ageră, prefectul socoti la cât ar ajunge paguba amfitrionului dacă barbarii nu ar câştiga în această seară şi, mai ales, îşi frământa imaginaţia cum să găsească o modalitate de a influenţa finalul. Dacă ar fi ştiut tema acestei seri, i-ar fi corupt pe arbitri sau pe unul dintre proprietarii şcolii de gladiatori. Simţindu-se privit cu invidie, Caecilius Antonius întoarse capul către prefect şi îi zâmbi, ridicând o cupă cu vin: „Îţi mai dau trei luni. Îmbuibă-te cât mai poţi şi nu-mi duce tu grija!” Prefectul răspunse omagiului aplaudând încântat, arătându-se foarte mulţumit de spectacol. Recitatorii au prins din nou glas, cântând acum dorul celor plecaţi departe. Relaxați, barbarii îşi construiau în secret alte arme. Se vedea clar că aşteptau ca movila de jăratic să crească şi nu prea mai erau atenţi la altceva. Bucate şi vin aveau din belşug. Profitând de tihna prelungită a barbarilor, cei doi soldaţi care îl păzeau pe centurion şi care oricum se arătau numai în timpul luptei, au coborât prin spatele turnului, au sărit gardul, au ocolit parcul şi, intrând prin porta deschisă larg, s-au amestecat printre petrecăreţi. Doar gladiumurile vopsite îi puteau da de gol. Dar cine să fie atent la acest amănunt? Căutând să exploateze la maximum situaţia, se apropiară cât mai mult de locul de campare al barbarilor. Pândind un moment favorabil, fantomatici şi sprinteni ca nişte lincşi, au atacat cu precizie beregatele a doi duşmani, însemnându-le cu vopsea roşie, apoi au luat-o la fugă spre castru. Camarazii lor le-au asigurat retragerea, ieşind în întâmpinarea urmăritorilor, dând astfel suficient timp celor doi eroi să se caţere la posturile lor. Odată realizat obiectivul, soldaţii s-au regrupat cu spatele pe zidul turnului şi au început să se apere de justificata furie a barbarilor. Oricât de mânioşi ar fi fost aceştia, nu puteau ignora pericolul ce venea de sus, aşa că s-au repliat nemulţumiţi. Frustrarea rămasă au vărsat-o din nou pe spectatori, considerându-i complici la incursiunea inamicilor în tabăra lor. De data aceasta, fiecare barbar a pus ochii pe câte o tânără însoţitoare sau nobilă soţie, a aruncat-o pe umăr şi a plecat cu ea spre locul de campare. Dacă vreun cavaler ori soţ protesta cumva, se alegea cu un pumn, ca o ghioagă ghintuită, în lorică, de se vedeau culcaţi la pământ. Femeile duse în tabără au fost lepădate pe iarbă, imobilizate şi supuse unor siluiri aproape reale. Toate s-au ales cu adânci urme de dinţi pe sâni şi gât, s-au ales cu articulaţii forţate, învineţite. Violenţa şi puterea adevărată a barbarilor abia acum li se releva tuturor. Actori în fond, gladiatorii care interpretau rolul de barbari, ştiau câtă frică să inducă în inimile admiratorilor, aşa că le eliberară pe tinere şi pe matroane înainte ca jocul să devină prea serios. Totuşi, ca să evite comentarii sau vreo revoltă, sălbăticii au luat lopeţile improvizate, obţinute din tipsiile împlântate în despicătura unor bâte lungi, şi le-au umplut cu jar. Afişând o mină de oameni înrăiţi, neiertători, au pornit să-i ameninţe cu o ploaie de foc pe civilii ce ar fi avut de gând să se răzvrătească. Poeţii căutau să crească teama ce se strecurase în firile mai emotive, folosind epitete şi hiperbole inspirate. După această demonstraţie de forţă, barbarii s-au retras lângă foc pentru a stabili ultimele detalii ale atacului, dar, mai ales, voiau să lase destul timp ca incursiunea lor în mijlocul sclifosiţilor – aşa îi numeau ei pe spectatori – să fie aproape uitată, încât atunci când vor porni atacul final să-i ia prin surprindere pe toţi. Şi chiar asta s-a întâmplat în momentul în care ei s-au pus în mişcare. Pe lângă austerul echipament de luptă, indispensabil tuturor, trei dintre ei au luat în lopeţi cât jar a încăput, al patrulea a smuls tufari de cedru şi larice, de platan şi plop argintiu cât să poată cuprinde în braţele lui imense. Ceilalţi trei, desculţi, apărându-se cu scutul capturat, cărau scările, de fapt două bârne cu încrustaţii făcute din loc în loc pentru a nu aluneca. Socotind că focul reprezintă un mare pericol pentru ei şi pentru castru, soldaţii au părăsit poziţia defensivă şi au încercat să le iasă în cale atacatorilor ca să le răstoarne jăratecul. Barbarii, abandonând cu grijă armele de asalt, au pus mâna pe săbii şi scuturi să apere tăvile cu jar. Fără ajutorul celor doi camarazi din turn şi a proiectilelor lansate de ei, soldaţii s-ar fi văzut înconjuraţi şi măcelăriţi uşor, aşa că s-au retras, asigurându-şi măcar spatele, aciuându-se în mijlocul peretelui. Reluându-şi marşul, barbarii s-au apropiat de inamic. După ce s-au oprit la o distanţă cât mai mică de castru, au vărsat pe iarbă o parte din jar, iar peste el au aruncat tufarii. Fumul negru, înecăcios începea să se ridice ameţit spre cerul înstelat, încurcându-i vizibil pe cei doi soldaţi aflaţi pe metereze. Restul jarului a fost răsturnat pe acoperişul alcătuit din scuturi. Oricât era acesta de bine realizat, o bună parte din jăratic a curs pe soldaţi, silindu-i să se deplaseze înspre stânga, spre a lăsa în felul acesta destul spaţiu pentru ca cei trei barbari să-şi proptească pe zidul castrului scările improvizate. Între soldaţi şi căţărători s-a interpus ferm restul de barbari, hotărâţi să-i apere cu orice preţ pe cei ce, cu agilitate de felină, escaladau turnul. Scutul mare, cel sustras de la soldaţi, le era acum o bună pavăză împotriva atacurilor venite de sus. Ştiind că mult timp nu au cum să reziste, fiind mai puţini şi mai prost echipaţi, primul dintre asediatori care a ajuns deasupra a renunţat la sabie şi, cu un gest suprem, şi-a prins de gulerul loricei inamicul direct şi l-a tras în gol, peste parapet. Locul său a fost luat imediat de cel ce îl secondase pe scară. Acesta, după câteva eschive reuşite, se aruncă pe castru. Nu mult a trebuit ca şi celălalt barbar să reuşească un salt identic. Fără menajamente şi cea de a doua gardă de corp a fost anihilată cu preţul vieţii unui atacator sinucigaş. Ocări şi murmure pline de amărăciune şi mânie au izbucnit din aproape toate piepturile spectatorilor în momentul capturării centurionului şi a expunerii sale ca trofeu de război tocmai în clipa când cei patru soldaţi rămaşi în luptă ajunseseră şi ei pe metereze. Arbitrii i-au declarat victorioşi pe barbari, prin singurul lor supravieţuitor. Cărat pe umeri de către camarazii săi, eroul a fost dus în tabără, dar nu înainte de a fi purtat pe sub nasul mulţimii decepţionate. Dacă până acum, ca sălbătici, se puteau deda la incursiuni punitive în mijlocul civililor, fiindcă asta făcea parte din rolul acelei seri, de acum au devenit ceea ce erau zi de zi – nişte sclavi toleraţi, fără puterea de a decide asupra vieţii lor. Regretau desigur că nu şi-au făcut mai multe provizii pe timpul cât fuseseră spaima subţirilor obraze şi acum trebuiau să se mulţumească doar cu resturile de carne şi vin rămase de la festinurile anterioare. Actori pentru încă puţin timp erau cei învinşi, cei care i-au întrupat pe soldaţii romani. Acestora, undeva în faţa castrului incendiat, li s-a întins masă mare, încărcată. Chiar dacă pentru unul dintre ei avea să fie ultima cină, împăcaţi cu ideea morţii, au început să mănânce şi să bea ca la un banchet oarecare.

     Afabil, Caecilius Antonius prelungea discuţia în care erau antrenaţi mai mulţi nobili şi edili, căutând astfel să arate că nu are cine ştie ce satisfacţie câştigând în acea seară. Alte victorii cu mult mai importante viza el şi de reuşita cărora nu se îndoia câtuşi de puţin. Totuşi, spre revărsatul zorilor, făcu semn muzicii să tacă şi, căutând să nu fie infatuat în gesturi şi-n cuvinte, rosti:

     – Nobili, prieteni şi distinse matroane, vă mulţumesc pentru faptul că mi-aţi onorat casa şi familia cu prezenţa voastră! În ce priveşte pariul… mai ales prima parte a lui, vă rog să nu mă invidiaţi. Perlele din această cupă tot pierdute sunt! zise cu o amărăciune prefăcută în glas şi, apropiindu-se de soţia sa, îi răsturnă cupa în sân.

     Răcoarea mărgăritarelor, dar şi surpriza, o făcu pe Flavia Antonia să scoată un ţipăt dulce, copilăros. Fără să-şi dea seama că e în centrul atenţiei, ci doar dintr-un gest firesc, luă perlele câştigate de ea, pe cele din cupa de argint, se duse la soţia prefectului, le apropie de tâmplele acesteia şi declară entuziastă:

     – Doar la urechile zeiţei Venus ar sta mai bine aceste perle!...

     – Vai, ce drăguţă eşti!... zise încântată soţia prefectului, prinzându-i matern obrajii Flaviei Antonia în mâini şi sărutând-o pe frunte. Venerabile Rincianus, poţi să ne spui de unde ai pescuit această nestemată?

     – Dacă-mi permiţi să le pun două mici toarte de aur şi apoi să vi le trimit, aş fi foarte fericită! se grăbi Flavia Antonia să schimbe discuţia, ştiind că tatăl ei fusese proscris de actualul împărat.

     – De ce să mi le trimiţi? Te aştept să mi le aduci personal...

     Faptul că soţia lui va fi primită în casa prefectului stârni un surâs greu de ascuns pe chipul lui Caecilius Antonius. Ar fi reuşit şi el această manevră, dar l-ar fi costat mult mai mult şi ar fi durat ceva timp. După ce luă cana cu beţişoarele pentru dinţi şi o înmână unui arbitru, se adresă invitaţilor:

     – Fără să uit că am să-i dau prietenului nostru, Marcus Vatia, doi denarii, vă invit să asistaţi la un decimatio!

     Toată lumea se puse în mişcare, formând un semicerc în jurul gladiatorilor-soldaţi care aşteptau disciplinaţi undeva în mijlocul câmpului de luptă. Cei zece învinşi erau înarmaţi cu câte o suliţă adevărată. Prin faţa lor trecu arbitrul, purtând cana pe creştet. Fiecare gladiator întindea mâna și extrăgea câte un beţişor pe care-l ferea de alte priviri. Tăcuţi ca nişte atlanţi au rămas aliniaţi în faţa mulţimii, gata fiind parcă de o altă confruntare.

     – Deţinătorul beţişorului pătat cu vin să renunţe la suliţă! ordonă sever Caecilius Antonius.

     Arma refuza să cadă, crescând înfocarea din ochii mulţimii. Gladiatorii priveau demn şi cu o uşoară încrâncenare peste capetele răsfăţate ale protipendadei, mult prea euforică pentru a recepta corect acel refuz. Bine dozată, aşteptarea luă sfârşit când o suliţă căzu în iarbă ca un deget acuzator. Camarazii gladiatorului dezarmat rupseseră formaţia, oferind pe rând condamnatului la moarte beţişorul lor, ca dovadă că sunt oricând gata să facă schimb de soartă cu el. Acesta refuza mândru oferta, mulţumind pentru loialitatea arătată.

     – Dacă ţineţi la camaradul vostru, ţintiţi bine şi loviţi puternic! mai ordonă Caecilius Antonius.

     Osânditul plecă spre turnul în flăcări, unde îl aştepta un stâlp anume plantat în pământ, urmat de tovarăşii săi, deveniţi călăi, şi de asistenţa ahtiată după spectacole sângeroase. Caecilius Antonius rămase locului. În spatele său, la trei paşi distanţă, Sapphira, îmbrăcată în altă stolă, stătea crispată. Furând-o cu coada ochiului se întrebă în sinea sa: „Ce sunteţi voi?” Întrezărind un răspuns care îi displăcea, îşi miji ochii căutând-o în mulţime pe Flavia Antonia. Aceasta, spre încântarea soţului ei, se bucura de execuţie.

 

       © Ion Lazăr da Coza - 2015

       (Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)

                                        - va urma -

         = fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

 

Vizualizări: 258

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

  ...si uite asa am aflat cum se ,,distra" clasa politica pe atunci, dar... dar ati fost ,,cuminte" in descriera mai amanuntita a spectacolului. Fara sa vreau, in mintea mea, faceam paralele scurte, cu secvente din filmul ,,Gladiatorul" si ce lecturam.

Să fie un compliment?... Să nu fie?... Oricum, mulțumiri pentru lectură!

Drag,

Emil Dumitru a spus :

  ...si uite asa am aflat cum se ,,distra" clasa politica pe atunci, dar... dar ati fost ,,cuminte" in descriera mai amanuntita a spectacolului. Fara sa vreau, in mintea mea, faceam paralele scurte, cu secvente din filmul ,,Gladiatorul" si ce lecturam.

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 41 minute în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 51 minute în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 51 minute în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 52 minute în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 2 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 2 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 2 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 2 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 2 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 2 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 3 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 3 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 4 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 9 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 9 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 12 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor