Jettatora IV

[nicolae vaduva]

 

---

Cu obrazul la doar câțiva centimetri de al meu, respirând la una cu mine, mi-a zâmbit direct în ochi.

— S-a terminat, Milu, a șoptit. Am primit, în sfârșit, decizia de divorț.

Presiunea corpului ei mă ardea prin pijama. Tâmplele îmi pulsau, dar nu de la mahmureală, ci de la magnetismul care emana din fiecare por al ei. Am întors-o sub mine. Brațele au cuprins-o ca într-o menghină, de parcă aș fi vrut s-o îngrop toată în carne. Rochia i-a alunecat peste cap cu un foșnet scurt, ca de frunze uscate, iar când pielea ni s-a atins, o dâră de curent rece mi-a străbătut șira spinării. Nu mai era o simplă îmbrățișare, era o încleștare oarbă, un asalt al simțurilor în care totul se uită. Îi simțeam arcuirea spatelui, palmele lungi care îmi zgâriau umerii și respirația fierbinte, care îmi ardea gâtul. Fiecare mișcare a corpurilor părea să destabilizeze gravitatea din jur. Ne-am iubit în libertate totală, fără cuvinte, într-un ritm sacadat și greu, ca și cum timpul și-ar fi pus în plan să ne consume toată energia. Când totul s-a liniștit, lăsându-ne epuizați printre cearșafuri, Mirela a scos un oftat lung, prelung, lipindu-se de pieptul meu care încă pulsa violent. Și-a coborât fruntea, lipindu-și degetele lungi, ca ale unei pianiste, de obrajii mei.

— Ce-ar fi să mă iei de nevastă, profesore? Sunt o femeie liberă acum, una mai liberă ca niciodată.

În mintea mea, cuvintele au explodat ca un fitil aprins. O spunea din cochetărie, ca pe o descătușare după lunile de scandal cu fostul soț. Nu știa nimic de coșmarul prin care trecusem și de care habar n-aveam nici acum dacă scăpasem. Un lucru era sigur. Fiorii de pe șira spinării îmi spuneau că prinsesem în brațe exact ceea ce pierdusem.

Am ezitat să dau un răspuns pe care cred că nici ea nu-l aștepta. În timp ce auzeam dinspre baie simfonia grăbită a dușului, m-am ridicat și am citit hotărârea de divorț pe care o lăsase pe noptieră. Actul o lăsa fără domiciliu, dar cu o sumă de bani substanțială drept despăgubire în urma partajului. Când a ieșit, Mirela a pregătit rapid micul dejun – cafea, ouă ochiuri, salam –, umplând bucătăria cu un iz familiar, care încerca parcă să alunge definitiv straturile de praf din mintea mea. M-am uitat la ea lung, lăsând ceașca pe masă.

— Rămâi aici. Rămâi cât timp vrei. Ce acte ne-ar mai putea lega dacă simt că am fost deja legați pe viață? S-a oprit cu lingurița în aer, fixându-mă cu o privire mai serioasă ca niciodată.

— Îmi spui că mă iubești, Milu? N-ai mai spus-o până acum. Credeam că pentru tine e doar sex.

— Poate că așa credeam și eu, am îngăimat, simțind cum pe sub masă picioarele încep să o caute. Dar multe se schimbă. Ce e mai schimbător pe lumea asta decât vremea și omul? Mirela a zâmbit, un zâmbet subțire, ridicându-se în picioare și făcând o piruetă lentă în mijlocul bucătăriei.

— Mă vezi? Asta sunt. Un metru șaptezeci și opt, o rochie, o poșetă și cheile de la fosta mea viață.

— Mai ai ceva, am șoptit, ridicându-mă la rândul meu și apropiindu-mă de ea. Ai ceva în ochi... ceva ce nu am văzut niciodată până acum.

— Ceeeee? a lungit ea vorba, râzând cu gura până la urechi.

— Cred că ai în ei magneții Polului Nord.

— Ești de râsul glumii, profesore! a strigat ea printre hohote de râs. Mi s-a aruncat iar în brațe, cu o foame sălbatică, iar pașii ne-au dus înapoi în dormitor. Cearșafurile s-au strâns din nou în jurul nostru ca un laț.

Când vraja s-a rupt a doua oară, un curent ușor ca un vis a mișcat perdelele subțiri. Am sărit din pat amândoi. Era sesiunea de toamnă, examenele de licență băteau la ușă, iar pe ecranele telefoanelor noastre, lăsate pe vibrații, se adunaseră zeci de apeluri ratate de la secretariat. Am plecat în grabă spre Universitate, prin traficul sufocant al Bucureștiului. Atmosfera casnică de la micul dejun se evaporase, înlocuită de nervozitatea birocrației de serviciu. Holurile facultății fierbeau: grupuri de studenți, profesori grăbiți și miros greu de cafea la automate. Abia am apucat să o sărut pe Mirela pe coridor, înainte ca ea să intre în Amfiteatrul Odobescu, flancată de decan și de doi profesori emeriți. Nu mai aveam motiv să ne ascundem. M-am îndreptat spre secretariatul catedrei, simțind cum în spatele frunții reîncepea să pulseze o durere pe care credeam că o uitasem.

— Domnule profesor! a strigat o voce subțire din spatele meu. M-am întors. Era Rareș, studentul din anul trei pe care îl ajutasem cu câteva sfaturi pentru lucrarea lui, salvându-l de la pierderea unui an.

— Rareș, nu e momentul, am spus, căutându-mi cheia de la birou. Cataloagele sunt la secretară și...

— Nu e vorba de examen, domnule profesor, m-a întrerupt el, coborând vocea. Tata... tata m-a rugat să vă spun despre o sticlă de vin din podgoria lui, pe care să o beți împreună în seara aceasta la Athénée Palace.

— Ce sticlă, Rareș?

— Nu știu, domnule... Când ne-am întâlnit, tata se comporta cam bizar. În plus, tata nu e podgorean, e sudor.

Seara s-a lăsat peste București. Am dus-o pe Mirela acasă. I-am spus de o întâlnire cu un fost coleg și nu știu când am să mă întorc. Am pornit spre Atene Palace. Aveam nevoie de explicații. Multe explicații. La o masă, lângă fereastră, Abramelin în postură de bărbat între două vârste, cu costum impecabil, etalînd o eleganță desăvârșită. Când a ridicat ochii spre mine, m-a învăluit cu o căldură ce părea aproape paternă. Mi-a turnat în pahar un vin alb, subțire, cu oarece reflexe rozalii.

— Gustă, mi-a spus cu o voce profundă, în care se simțea un îndemn solemn. E din via mea. O vie pe care n-o curăță nimeni, dar care rodește mereu în același loc și ori de câte ori am nevoie. Am dus paharul la buze. De data aceasta, vinul întrunea toate cele cinci calități care fac un vin de clasă: era alb, era sec, era rece, era suficient și era gratis.

— De ce m-ai chemat, magule? Pe ce coclauri temporare vrei să mă mai duci acum?

— Te-am chemat dintr-o pornire pe care cu greu mi-o explic. Îmi ești, așa cum spuneți voi, oamenii, simpatic. De când umblu prin lumea voastră, cred că m-am contaminat. Nu, acum nu plecăm nicăieri. Am pierdut-o pe Carmilla. Energia ei a devenit atât de slabă încât nu-i mai simt frecvența. Magul a tăcut o vreme, privind cum se stinge gulerul de spumă în paharul de vin. Apoi, cu o mișcare extrem de lentă, a scos din buzunarul interior al sacoului o mapă îngustă din piele și a extras o foaie îngălbenită, tăiată dintr-o gazetă sovietică din regiunea Kemerovo. A împins-o spre mine. Era o fotografie ștearsă, de tipografie veche, înfățișând un sarcofag de marmură cioplită.

— Privește aici. Toamna lui 1969, mina de cărbune de la Tisul. Minerii au dat peste ea la șaptezeci de metri sub pământ. Era trupul ei original, conservat într-o soluție roz-albăstruie, neatins de timp. Când savanții din Novosibirsk au încercat să scoată lichidul, câmpul ei energetic, ce cureiera prin pliurile timpului, s-a întors instantaneu acolo. A forțat materia să se descompună, să se lichefieze rapid sub privirile lor îngrozite. A preferat să-și facă cenușă vechea carcasă biologică decât să-și reia fosta formă.

— De ce nu și-a recuperat Carmilla propriul corp? am întrebat. Abramerlin a zâmbit, lăsându-se pe spătarul scaunului.

— Sunt multe de spus, profesore. Să nu crezi că în lumea lor totul era roz sau că lucrurile mergeau pe roate. Carmilla a fost una dintre mințile strălucite ale acelei epoci, un savant de geniu. Împreună cu alți fizicieni, a pus la punct tehnologia reconversiei. Pe înțeles, au reușit să despartă conștiința de trupul biologic, transformând mintea într-o energie curată, capabilă să călătorească liberă prin timp și spațiu, fără să mai aibă nevoie de hrană, adăpost sau medicamente. O nemurire la purtător, extrasă direct din creier.

— Mi-ai mai spus asta, l-am întrerupt eu, simțind cum mă cuprinde nerăbdarea. Tot nu înțeleg de ce o ființă care și-a conservat cu atâta grijă învelișul biologic a renunțat apoi la el, lăsându-l să se dizolve.

— Este foarte posibil să fi prins gustul acestui fel de parazitare, a răspuns Magul, privindu-mă fix. Satisfacțiile pe care le-a obținut experimentând viața la nivel cuantic, migrând dintr-un destin în altul, au devenit pentru ea un soi de drog. Să fii totul și nimic în același timp oferă o beție a puterii pe care un corp de carne n-o poate egala. Magul a luat o nouă înghițitură de vin, lăsând cuvintele să se așeze greu în aerul încărcat al restaurantului.

— Ce s-a întâmplat la Argeș? Ce s-a întâmplat cu Carmilla după ce am rupt sigiliul timpului? Ai zis că s-a întors la originea blestemului. Ce blestem? Știu că blestemele sunt invenții, superstiții venite din negura timpului atunci când era folosit ca o armă psihologică.

-- Nu e întotdeauna chiar așa. Blestemul de care ți-am spus e o invocație sonoră. Rostirea cuvintelor potrivite produce modificări ale structurii cuantice a realității. Gândește-te la o rezonanță atât de puternică, încât sparge cristalul timpului. Când ai citit acea pisanie la mănăstire și ai pronunțat anagrama, ai eliberat o frecvență de fază inversă care a smuls-o din ancora ei. Nu s-a risipit în neant. S-a întors acolo de unde a căpătat un corp biologic numai al ei.

Abramelin a lăsat privirea în jos, iar pe fruntea lui netedă au apărut câteva cute.

— Da! Maria-Millarca a murit la naștere, înainte de terminarea bisericii. A născut o fetiță care părea și ea moartă, iar ducele Radu, în disperarea lui, a poruncit ca trupurile să le fie zidite în temeliile de piatră. Noaptea, am spart zidul, am luat fetița de acolo și am legat-o într-un nod temporar la Mănăstirea de sub munte, exact la schimbarea dintre milenii. Era pentru prima dată când Carmilla adopta un trup atât de tânăr, o bucată de carne care nu avea încă o conștiință proprie, o minte deja formată. Găsind acea puritate neîntinată, Carmilla a simțit, pentru prima dată, dragostea. Magul a tăcut o vreme, privind cum se stingeau ultimele bule în paharul de vin. L-am fixat cu privirea, lăsând întrebarea care mă măcina cel mai mult să iasă la suprafață:

— Poți să-mi explici de ce, dacă eu eram oarecum imun la privirea ei din cauza sângelui comun, ea a dorit să fie distrusă? De ce m-a îndemnat să aflu cuvântul, sunetele acelea care anulau legătura cu timpul?

— „Oarecum”, ai spus bine, a răspuns Abramelin, ridicându-și ochii spre mine. Nu ești imun, Toma. Sângele e fluidul vieții, o rețea de legături misterioase pe care le vom dezlega abia atunci când vom ști ce este cu adevărat viața și cum a apărut ea. Faptul că tu și fetița Mariei Tomay aveați același sânge a derutat-o. Cred că, de fapt, a vrut să se protejeze mai mult pe ea. Înțelege că această entitate a făcut multe victime, profesore. De la oameni obișnuiți, până la mari personalități istorice. Ramses, cel găsit recent de arheologi cu gâtul tăiat, murise în brațele ei. Alexandru Macedon a pierit cu arșița ei în trup. Regii Blestemați din dinastia Capetienilor s-au stins rapid în secolul al XIV-lea, după ce, tineri și viguroși, au căzut la pat, secătuiți de febre subite și inexplicabile. Iar Mozart, dragul meu... Mozart s-a topit în câteva zile, lăsând până azi nerezolvat misterul bolii sale. Carmilla a fost mereu în preajma lor. Crezi că degeaba sunt pe urmele ei? Consiliul Suprem a avut dreptate: lăsate libere, entitățile individuale ar putea distruge tot ce este viu și biologic în univers.

— Și atunci de ce ai salvat-o? am izbucnit eu. De ce ai scos-o din zidul bisericii de la Argeș?

— N-ar fi murit, a zis Magul pe un ton sec. S-ar fi mutat pur și simplu în alt corp. Acolo, la mănăstire, izolată de lume, a făcut cel mai puțin rău. Ești un om al vremurilor tale, știi bine că toate sistemele politice au cusururile lor. Democrația e considerată sistemul cel mai bun doar pentru că face cel mai puțin rău. Cam așa am fost și eu programat: să aleg calea care limitează dezastrul, să nu o las în voia ei.

— Văd că tu te-ai adaptat de minune civilizației noastre, am comentat, privindu-i costumul impecabil. Ea cum de nu realizează răul pe care îl produce? De ce nu se oprește sau de ce nu se autodistruge?

— Uneori una este intenția și cu totul altul rezultatul. Natura mea și a ei sunt complet diferite.

Ți-am spus că nu știu totul despre ea. Iar acum am pierdut-o...

Era ora nouă când am ajuns acasă. O liniște caldă, extrem de relaxantă, m-a învăluit imediat. Mirela nu dormea. Geanta era pe cuier, pantofii așezați simetric la intrare, iar bucătăria mirosea vag a mâncare gătită. Mă aștepta în dormitor, întinsă în pat, cu televizorul aprins și sonorul la minim. Ecranul arunca umbre lungi peste pereți. Nu s-a mișcat când am intrat; doar reflexia ochilor ei în sticla neagră a ferestrei s-a deplasat spre ușă. M-am așezat lângă ea, fără să spun ceva. Și-a întins piciorul, frecându-mă pisicește cu gamba ei lungă și caldă. S-a tras apoi spre mine, târând cearșaful după ea. Degetele i s-au înfipt în cămașă, strângând acolo unde pielea e mai subțire, ca și cum ar fi vrut să verifice dacă sunt real. Respirația mi-a atins gâtul – fluentă, fierbinte, mirosind a mentă. Pentru câteva clipe nu s-a mai auzit decât zgomotul înfundat al inimilor noastre care încercau să își găsească același ritm. Când m-a tras peste ea, n-a fost o capitulare, ci o revendicare a trupurilor ce refuză să mai lase vreun spațiu gol între ele.

Oare visele de dimineață sunt roz? E culoarea cu care m-am trezit în ochi. Mirela nu era lângă mine. Pe noptieră, o ceașcă de cafea mai lăsa încă o dâră subțire de abur în lumina leneșă care trecea prin perdele. Lângă ea, pe o foaie smulsă dintr-un carnețel, un bilet scris în grabă, cu scrisul ei rotunjit:

„Nu te-am trezit. Dormeai așa frumos. Mă duc la notar, am unele acte de înregistrat. Vezi că îți iau mașina. Motorina o s-o pun eu, din ultima pensie. Să fii iubit de zâne, că de femei te iubesc eu cât pentru toate.”

Am zâmbit, strângând hârtia în pumn. M-am ridicat din pat, lăsând tălpile să se obișnuiască cu răcoarea parchetului. Bucureștiul de dimineață se auzea prin geamul întredeschis ca un zumzet îndepărtat. Mi-am luat ceașca și m-am așezat la birou. O curiozitate academică, aproape ironică, m-a făcut să deschid , din nou, laptopul. Trebuia să găsesc ce soi de vin băusem cu Abramerlin la Athénée Palace. Am tastat cu litere chirilice: „Tisulskaya printsessa, 1969, Kemerovo”.Ecranul a clipit de câteva ori și rezultatele au apărut grămadă: forumuri obscure de ufologie, bloguri de mistere sovietice și, în cele din urmă, o arhivă digitalizată a unui vechi ziar regional din Kuzbass. Am dat click pe fișier. Acolo era fotografia pe care mi-o arătase el: un sarcofag de marmură, masiv, scos la suprafață într-o buză de mină de cărbune, înconjurat de mineri în salopete groase, cu fețele mânjite de praf negru. Am sorbit din cafea, privind detaliile din imagine. Apoi, ceva din fundal mi-a atras atenția. Am dat zoom. Pixelii s-au mărit, spărgând contururile în pătrățele. În spatele primului rând de mineri, sprijinit de o șină de vagonet, privea spre obiectivul aparatului de fotografiat Abramerlin.

Zgomotul cheii răsucite în yală m-a smuls din ecran. Am închis laptopul de parcă aș fi ascuns o armă. Ușa s-a deschis și o bucată din Bucureștiul de afară a intrat în casă odată cu Mirela.

— Am fost, n-am rezolvat, am venit! Hai să trecem Rubiconul, dragule! Mi s-a atârnat de gât, lăsându-și toată greutatea pe pieptul meu. Era atât de reală, de caldă, de vie.

— Cum n-ai rezolvat? am întrebat-o, zâmbindu-i cu o jumătate de gură, în timp ce o cuprindeam cu brațele.

— E sâmbătă, dragule. Am uitat. Universitatea e închisă, secretarele dorm, notarii sunt în repaos și ei. A râs, ciupindu-mă ușor de bărbie.

— Hai să facem shopping. Am nevoie de haine noi și trebuie să umplem frigiderul. S-a desprins cu o piruetă, îndreptându-se spre bucătărie și fredonând ceva cu jumătate de glas. Nu o mai auzisem cântând. M-am rezemat de tocul ușii, privindu-i spatele, mișcările de felină. Naturalețea ei era molipsitoare.

— Ce zici, ieșim? Te îmbraci sau mergi în pijamale?

Hypermarketul fierbea în aglomerarea zilei de sâmbătă. Un amestec de neoane, zgomot de cărucioare și muzică ambientală difuzată în surdină. În timp ce Mirela dispăruse printre rafturile cu haine, hotărâtă să-și înnoiască garderoba, m-am retras spre zona caselor. Încercam să găsesc un automat de cafea când am dat față în față cu comisarul mai în vârstă care mă vizitase acasă în legătură cu dispariția Carmillei. Părea aproape stingherit, cu o pungă de cumpărături într-o mână și o cutie de carton în cealaltă.

— Vă salut cu respect, domnule profesor... Mă scuzați, nu credeam să vă întâlnesc aici. Voiam oricum să vă caut luni, la facultate, ca să ne cerem scuze oficial pentru deranjul din zilele trecute. Cazul e închis.

— Închis? am îngăimat, strângând mai tare mânerul metalic al căruciorului.

— Da. Am primit un raport de la colegii din Argeș ieri după-masă. Alarma a fost falsă, domnule profesor. Femeia... mă rog, suspecta noastră, Carmilla, a fost găsită leșinată în livada mănăstirii, sub o căpiță de fân. Probabil o cădere de calciu sau epuizare fizică. Medicii de la ambulanță au stabilizat-o pe loc. Acum e bine-mersi, posibil să se fi întors în muzeu. Ne cerem scuze pentru suspiciuni. O zi de sâmbătă frumoasă vă doresc!

S-a întors rapid și s-a pierdut în mulțimea de la casele de marcat, lăsându-mă în mijlocul culoarului, nemișcat. Cuvintele lui loveau în mintea mea ca niște ciocane: leșinată în livada mănăstirii... sub o căpiță de fân... bine-mersi la muzeu. Am pornit spre raionul cu îmbrăcăminte când perdeaua grea de la o cabină de probă s-a dat la o parte. Mirela a ieșit zâmbitoare, purtând o rochie nouă, lungă, de un verde întunecat. S-a răsucit în fața oglinzii, căutându-mă cu privirea.

— Milu! Cum îmi stă?...

M-am uitat la ea, la rochia ei verde care părea să împrumute ceva din prospețimea livezilor de munte, și am înghițit în sec.
— Îți stă minunat, am spus, forțând un zâmbet. Ce-ar fi să lăsăm Rubiconul și să trecem Argeșul? Hai să facem o plimbare până la mănăstire acum, cât e sâmbătă și drumul e liber.
Mirela a clipit surprinsă, apoi a zâmbit larg, lăsând rochia să cadă la loc pe umeraș.
— La Argeș? Chiar acum? Ești imprevizibil azi, profesore. Îmi place.
Drumul pe autostradă a curs într-o tăcere ciudată, mascată doar de muzica de la radio. O priveam cu coada ochiului: mișcările ei, felul în care își trecea degetele prin păr, o făceau minunată. Când am ajuns la Curtea de Argeș, soarele sâmbetei începuse deja să coboare, lungind umbrele turnurilor peste curtea interioară. Mirela a intrat prima în curtea mănăstirii, fascinată de arhitectură, dar la un moment dat s-a oprit și a scos un țipăt scurt.
De sub bolta arcuită a clopotniței s-a auzit un alt țipăt. Era al unei călugărițe care a început să alerge spre Mirela. S-au luat în brațe, învârtindu-se una în jurul celeilalte. Mirela s-a întors spre mine, cu o privire în care bucuria era pe primul loc:
— Milu, ea e Zina! Am copilărit împreună și am fost colege până la terminarea liceului.
Apoi, întorcându-se spre Zina:
— El e Milutin, colegul și iubitul meu.
Zina a făcut ochii mari, privind-o insistent.
— Da, da, iubitul meu! M-am despărțit de respectivul. Milu, tu poți să vizitezi muzeul. Noi rămânem aici, în curte, să respirăm aerul ăsta și să ne spovedim una alteia.
Am lăsat-o acolo, sub cerul de septembrie, și am pășit în penumbra răcoroasă a muzeului. În interior mai erau trei-patru persoane, iar eu m-am îndreptat către vitrina cu pisania. Vitrina nu fusese schimbată. Pe tabloul explicativ scria: „Lespedea de la intrarea în vechea biserică a mănăstirii. Inscripția de pe ea s-a șters după alunecarea de teren din 1932.”
— Ați revenit, profesore, a șoptit cineva în spatele meu, iar eu cunoșteam acea voce ca pe propriul suflet.
— Carmilla!... — am privit în jur, eram aproape singuri. — Spune-mi că nu visez. Spune-mi că ești tu, spune-mi că am visat totul, spune-mi ceva, că încep să mă urc pe pereți!
— Știi aproape tot. Magul te-a pus la curent. Dar Abramelin nu este ceea ce spune el că este. Nu este un însoțitor programat să limiteze efectele privirii în organismele pe care le adopt. El a fost cel care mi-a distrus corpul în Siberia. Acela a fost scopul lui dintotdeauna. Programatorii lui se tem că, odată ce ne-am recupera trupurile, eu și echipa mea vom deveni o forță egală sau mai puternică decât a lor.
A tăcut o clipă, privind spre fereastră, unde, în curte, Mirela și Zina se plimbau și discutau printre straturile de flori.
— Dar eu... eu am câștigat, a continuat Carmilla, iar pe buzele ei a apărut un zâmbet de o blândețe dureroasă. Viața e mereu învingătoare, chiar și în fața nemuririi, prin sentimente. Le-am descoperit odată cu dragostea pentru tine, iubitule, dragule drag.
— Și acum? Ce se va întâmpla acum?
— Acum rămân aici, la mănăstire. Dar poate că și în altă parte. Vreau să îndrept măcar puțin din răul pe care l-am făcut. Iar tu... tu întoarce-te afară. Du-te la ea. Iubește-o pe Mirela exact așa cum m-ai iubi pe mine, pentru că în fiecare atingere a ei te va atinge și dragostea mea.
S-a retras în umbra arcadelor, lăsând cuvintele să plutească în aerul închis al muzeului. În ușe apăruse maica Tudora.

Seara s-a lăsat încet peste autostradă, iar farurile mașinilor din sens opus ne tăiau fețele în reflexii scurte, palide. Lângă mine, Mirela adormise cu capul sprijinit de geam. O priveam și, pentru prima dată, eram uluit de cât de mult începuse să însemne pentru mine. Liniștea din apartament ne-a primit ca o capcană caldă.
— Nu știam că ești capabil de asemenea surprize. Milu, te iubesc, te iubesc, te iubesc...
A fugit direct în baie, de unde imediat a început să se audă zgomotul dușului. După ce am pus cumpărăturile în frigider și plasele cu lucrurile Mirelei în șifonier, m-am trântit în fotoliu și am așteptat să iasă ea pentru a intra eu. A venit în dormitor cu părul ud, strâns într-o sacoșă de prosop, mirosind a șampon de liliac. După ce a tras pe ea treningul cumpărat de dimineață s-a aplecat peste mine, și pe lângă sărut, mi-a strecurat și un: „E liber, du-te! Voi pregăti ceva de mâncare.”

Dușul a fost prelung. Curgerea apei calde îmi reașeza gândurile: eram în apartamentul meu, aveam lângă mine femeia pe care o iubeam, iar toate prin câte trecusem se spărgeau sub cavalcada stropilor care spălau, odată cu pielea, și pânza unor închipuiri stranii. Am ieșit din baie cu o foame de lup. În bucătărie mirosea a friptură din piept de pui.
— Taie și tu pâinea, iubitule, dragule drag. Pornise televizorul din bucătărie și, în timp ce puneam feliile în coș, am auzit clară și distinctă vocea Andreei Esca:
„...descoperire arheologică fără precedent în Federația Rusă, care pare să dea peste cap toate teoriile istorice actuale. În regiunea Kemerovo din Siberia, în interiorul unui lac secat de lângă mina de cărbune de la Tisul, o echipă de cercetători a mai scos la suprafață nouă sarcofage de marmură cioplită, identice cu cele descoperite în 1969 și 1978. Autoritățile locale au instituit carantină militară în întreaga zonă, după ce primele rapoarte confirmă că în interiorul sicrielor se află ființe conservate într-un lichid necunoscut...”

[Vasilisia Lazăr]

Păi eu așteptam să închideți o ușă și dumneavoastră ați mai deschis încă trei. :))

Partea a patra complică și mai mult, în sens bun, jocul dintre real și fantastic: tocmai când cititorul crede că Abramerlin i-a oferit cheia întregii povești, Carmilla îi răstoarnă versiunea și îl lasă din nou fără un adevăr sigur. Mi-au plăcut îndeosebi detaliile prin care fantasticul pătrunde în cotidian — tatăl „podgorean” care este, de fapt, sudor, apariția lui Abramerlin în fotografia din 1969 și revenirea Carmillei sub căpița de fân. Foarte subtilă mi se pare și repetarea formulei „iubitule, dragule drag”, întâi la Carmilla, apoi la Mirela: greu de crezut că este întâmplătoare, ne lasă să bănuim că granița dintre cele două este mult mai permeabilă decât crede profesorul. Nu știm dacă există transfer, contaminare, suprapunere sau doar o urmă... Dar și ce-i spune Carmilla ne face suspicioși:  „Iubește-o pe Mirela exact așa cum m-ai iubi pe mine, pentru că în fiecare atingere a ei te va atinge și dragostea mea.” Iar știrea finală despre cele nouă sarcofage mută brusc povestea într-o dimensiune mult mai amplă și redeschide tot ceea ce părea explicat. Ați reușit din nou să închideți un episod exact acolo unde cititorul nu mai are voie să plece. Așadar, nu ne rămâne decât să cerem Jettatora V. :) Reverență! 

Aș avea însă o mică rezervă la lunga conversație de la Athénée Palace. Acolo parcă se explică prea mult. Sunt o mulțime de informații într-o singură secvență. Eu aș fi lăsat o parte dintre enigme să lucreze singure. Și erotismul pare supralicitat pe alocuri. Cred că prima scenă cu Mirela este suficientă ca să ne arate transformarea relației lor. Dar e numai părerea mea aceasta și nu umbrește cu nimic calitatea prozei. 

[nicolae vaduva]

Se spune că, dacă un autor încearcă să-și explice singur textele, înseamnă că acestea nu și-au atins scopul. Discuția cu magul este cam lungă, într-adevăr, dar erau multe de explicat, iar eu eram hotărât să pun punct acțiunii în acest episod. Am încercat ca fiecare frază să explice ceva, dar să și sporească misterul, iar asta, sigur că da, cere alte și alte acțiuni.

Cele trei scene erotice, într-o succesiune relativ scurtă, le-am inserat tocmai pentru a arăta că dragostea este motorul vieții, cu trimitere la ideile lui Freud. Apoi, sunt multe lucruri lăsate în coadă de pește, pe care am dorit să le caute cititorul: de la flacăra neagră cu care este învelit Radu Vodă, la zidirea în temelia bisericii a Mariei cu pruncul și până la numărul sicrielor descoperite — douăsprezece închise, plus unul deschis. Gata, mai sunt și altele, dar în felul acesta stric tot eșafodajul clădit în jurul misterului. Mulțumesc mult.

O continuare m-ar arunca într-o zonă pe care n-am explorat-o încă, spre nuvelă sau roman, iar astăzi lecturile lungi plictisesc.

---

Vasilisia Lazăr a spus :

Păi eu așteptam să închideți o ușă și dumneavoastră ați mai deschis încă trei. :))

Partea a patra complică și mai mult, în sens bun, jocul dintre real și fantastic: tocmai când cititorul crede că Abramerlin i-a oferit cheia întregii povești, Carmilla îi răstoarnă versiunea și îl lasă din nou fără un adevăr sigur. Mi-au plăcut îndeosebi detaliile prin care fantasticul pătrunde în cotidian — tatăl „podgorean” care este, de fapt, sudor, apariția lui Abramerlin în fotografia din 1969 și revenirea Carmillei sub căpița de fân. Foarte subtilă mi se pare și repetarea formulei „iubitule, dragule drag”, întâi la Carmilla, apoi la Mirela: greu de crezut că este întâmplătoare, ne lasă să bănuim că granița dintre cele două este mult mai permeabilă decât crede profesorul. Nu știm dacă există transfer, contaminare, suprapunere sau doar o urmă... Dar și ce-i spune Carmilla ne face suspicioși:  „Iubește-o pe Mirela exact așa cum m-ai iubi pe mine, pentru că în fiecare atingere a ei te va atinge și dragostea mea.” Iar știrea finală despre cele nouă sarcofage mută brusc povestea într-o dimensiune mult mai amplă și redeschide tot ceea ce părea explicat. Ați reușit din nou să închideți un episod exact acolo unde cititorul nu mai are voie să plece. Așadar, nu ne rămâne decât să cerem Jettatora V. :) Reverență! 

Aș avea însă o mică rezervă la lunga conversație de la Athénée Palace. Acolo parcă se explică prea mult. Sunt o mulțime de informații într-o singură secvență. Eu aș fi lăsat o parte dintre enigme să lucreze singure. Și erotismul pare supralicitat pe alocuri. Cred că prima scenă cu Mirela este suficientă ca să ne arate transformarea relației lor. Dar e numai părerea mea aceasta și nu umbrește cu nimic calitatea prozei. 

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Văduva, eu tocmai aici am o mică problemă cu dumneavoastră: eu aș mai fi așteptat. Cele nouă sarcofage din final nu mi-au dat senzația unei încheieri, ci a deschiderii unei alte porți. La fel, legătura dintre Mirela și Carmilla, adevărata identitate și misiune a lui Abramerlin ori existența acelui Consiliu Suprem au rămas pentru mine nu simple mistere frumoase ale fantasticului, ci fire care par să promită consecințe. Înțeleg foarte bine reținerea dumneavoastră față de o construcție care s-ar transforma în nuvelă sau roman, dar, ca cititor, mărturisesc că nu lungimea m-ar opri dacă povestea continuă să mă facă să vreau să aflu ce urmează. Așa că eu nu spun că Jettatora trebuie continuată. Spun doar atât: când am ajuns la ultimul rând, nu am simțit „sfârșit”. Am simțit „și acum?”. Și mai e ceva: „astăzi lecturile lungi plictisesc” nu mi se pare un motiv literar pentru a opri o poveste. Lecturile lungi care nu te mai interesează plictisesc. Cele care te prind te fac să spui exact ce-am spus eu acum: „eu aș mai fi așteptat.”

[nicolae vaduva]

Doamna Vasilisia, un alt episod ar rupe ritmul. Spun asta tocmai pentru că am încercat și tind să cad în banalitate.

*****

Printre primele lucruri pe care le fac dimineața este să aprind televizorul. Cu două cești de cafea în mână, Mirela s-a apropiat:
— Ai dormit bine, te-ai trezit bine, servește cafeaua. I-am mulțumit, clipind din ochi și zâmbind. S-a așezat lângă mine, pe marginea patului. Am remarcat distincția cu care ducea la gură ceașca aburindă.
— Pentru azi mai ai vreo surpriză? Nu ți-am spus că Zina, colega mea, a suferit o tragedie? Un accident în care și-au pierdut viața soțul și fetițele lor. Nu știam. După terminarea liceului, drumurile noastre s-au despărțit. M-a invitat după câțiva ani la nuntă, unde m-am dus cu respectivul. Ei s-au mutat apoi în Târgu-Jiu și n-am mai ținut legătura.
— Nu-mi spui unde mai mergem azi?
— Ai tu vreo idee?...

*****

Intru într-o zonă descriptivă. Dacă până aici totul a fost alert, urmărind-o pe Carmilla și pe însoțitorul ei, intrarea în scenă a Mirelei mă obligă să complic subiectul și diluează mult intenția inițială. Încercările mele de a scrie proză fantastică sunt vechi. Nu am postat nici aici, nici altundeva, din motivele pe care le-am mai menționat: nu am încredere în valoarea lor și, așa cum ați descoperit și dumneavoastră, am „luat-o la gioale” după primele încercări. Știu că perseverența este mama reușitei. Dacă voi constata că cititorilor le va plăcea, poate voi continua. Când am spus că lecturile lungi plictisesc, mă refeream și la propria persoană. Marcat și eu de vremea „releelor”, sar de multe ori peste pasaje care mi se par nerelevante și caut să mă apropii de final, ca să văd cum se termină acțiunea. Secolul vitezei, nu? Mulțumesc mult!

Vasilisia Lazăr a spus :

Domnule Văduva, eu tocmai aici am o mică problemă cu dumneavoastră: eu aș mai fi așteptat. Cele nouă sarcofage din final nu mi-au dat senzația unei încheieri, ci a deschiderii unei alte porți. La fel, legătura dintre Mirela și Carmilla, adevărata identitate și misiune a lui Abramerlin ori existența acelui Consiliu Suprem au rămas pentru mine nu simple mistere frumoase ale fantasticului, ci fire care par să promită consecințe. Înțeleg foarte bine reținerea dumneavoastră față de o construcție care s-ar transforma în nuvelă sau roman, dar, ca cititor, mărturisesc că nu lungimea m-ar opri dacă povestea continuă să mă facă să vreau să aflu ce urmează. Așa că eu nu spun că Jettatora trebuie continuată. Spun doar atât: când am ajuns la ultimul rând, nu am simțit „sfârșit”. Am simțit „și acum?”. Și mai e ceva: „astăzi lecturile lungi plictisesc” nu mi se pare un motiv literar pentru a opri o poveste. Lecturile lungi care nu te mai interesează plictisesc. Cele care te prind te fac să spui exact ce-am spus eu acum: „eu aș mai fi așteptat.”

[Vasilisia Lazăr]

Atunci nu mai insist. Dar faptul că, spunându-mi că un alt episod ar rupe ritmul, mi-ați și oferit începutul lui, mă face să cred că povestea nu v-a dat încă drumul nici dumneavoastră. Lăsați-o să hotărască singură dacă mai are ceva de spus. Eu, ca cititor, rămân prin preajmă. 🎩

nicolae vaduva a spus :

Doamna Vasilisia, un alt episod ar rupe ritmul. Spun asta tocmai pentru că am încercat și tind să cad în banalitate.

*****

Printre primele lucruri pe care le fac dimineața este să aprind televizorul. Cu două cești de cafea în mână, Mirela s-a apropiat:
— Ai dormit bine, te-ai trezit bine, servește cafeaua. I-am mulțumit, clipind din ochi și zâmbind. S-a așezat lângă mine, pe marginea patului. Am remarcat distincția cu care ducea la gură ceașca aburindă.
— Pentru azi mai ai vreo surpriză? Nu ți-am spus că Zina, colega mea, a suferit o tragedie? Un accident în care și-au pierdut viața soțul și fetițele lor. Nu știam. După terminarea liceului, drumurile noastre s-au despărțit. M-a invitat după câțiva ani la nuntă, unde m-am dus cu respectivul. Ei s-au mutat apoi în Târgu-Jiu și n-am mai ținut legătura.
— Nu-mi spui unde mai mergem azi?
— Ai tu vreo idee?...

*****

Intru într-o zonă descriptivă. Dacă până aici totul a fost alert, urmărind-o pe Carmilla și pe însoțitorul ei, intrarea în scenă a Mirelei mă obligă să complic subiectul și diluează mult intenția inițială. Încercările mele de a scrie proză fantastică sunt vechi. Nu am postat nici aici, nici altundeva, din motivele pe care le-am mai menționat: nu am încredere în valoarea lor și, așa cum ați descoperit și dumneavoastră, am „luat-o la gioale” după primele încercări. Știu că perseverența este mama reușitei. Dacă voi constata că cititorilor le va plăcea, poate voi continua. Când am spus că lecturile lungi plictisesc, mă refeream și la propria persoană. Marcat și eu de vremea „releelor”, sar de multe ori peste pasaje care mi se par nerelevante și caut să mă apropii de final, ca să văd cum se termină acțiunea. Secolul vitezei, nu? Mulțumesc mult!

[Chris]

in primul paragraf aveti "sacadat" de 2 ori si se simte repetitia la citit. 

cafea mai fumega puțin, lăsând o dâră subțire - mai aburea putin - si in jurul aburului as modifica paragraful. fumega induce ideea de fum, ceea ce nu este cazul

Eu cred ca explicatia de la Athene a fost introdusa in locul catorva pagini care ar mai fi trebuit scrise. Apoi, nu am inteles cine este Jettatora/de unde vine titlul (poate nu am citit cu atentie). Nu am inteles cine era Carmila/scopul ei aici, pt ca nu este acela de a consuma energii. In schimb m-a surprins sursa inspiratiei :)) - vedeti, aici trebuie sa vada domnul acela care v-a facut observatie: a mai scris cineva despre printesa aceea sau nu? :)))) 

si da, puteati lungi povestirea, subiectul cum este dezvoltat pana acum, va permite. 

[nicolae vaduva]

Am întâlnit prima dată termenul jettatore în scrierile lui Théophile Gautier, care, la rândul lui, îl preluase de la profesorul universitar Nicola Valletta. Ulterior, l-am regăsit în operele Matildei Serao: „Noi crediamo tutti quanti alla jettytura” (Noi credem cu toții în jettatură). Valletta detalia clar faptul că un jettatore este o persoană pasivă și inocentă. Acesta nu face un pact cu diavolul și nu dorește să facă rău. În accepțiunea generală, jettatore este o persoană care, fără să vrea, provoacă neplăceri doar prin privire; este, pur și simplu, o forță biologică a naturii.

În textul meu, am construit-o pe Carmilla în această cheie de lectură: ea este o entitate energetică provenită dintr-o veche civilizație dispărută. Curioasă din fire, ea călătorește în timp și spațiu, parazitând diferiți oameni ai noii lumi pentru a o cerceta și a o înțelege. Însă, de multe ori, energia ei nu rezonează cu cea a gazdei, iar privirile acesteia devin distructive. Carmilla nu vrea să facă rău, ci doar o anumită incompatibilitate cu lumea actuală o pune în această postură. Ea nu consumă energia pentru propria supraviețuire, ci induce, involuntar, o frecvență capabilă să producă slăbiciune sau chiar moartea celor din jur. Aceasta este esența pe care am dorit să o transmit prin personajul meu.

Nu am avut o singură sursă de inspirație. Ca orice pasionat de literatură, am citit foarte mult, iar în mintea mea s-a creat un amestec bogat de influențe. Mi-am dorit să scriu o poveste despre un vampir care nu mai consumă sânge și, pentru asta, am împrumutat numele personajului lui Sheridan Le Fanu, peste care am suprapus conceptul de jettatore și alte elemente asimilate în timp.

În ceea ce privește „Prințesa de la Tisu”, nu știu dacă a mai scris cineva despre ea, în afară de câteva articole despre legende urbane pe care le-am găsit pe internet. Cât despre extinderea poveștii, ce aș putea spune? Mi-aș dori să primesc mai multe păreri și, de ce nu, puțin sprijin moral, deoarece în acest moment nu mă simt pe deplin în stare. Am refăcut în text observațiile tale.

Mulțumesc!

---

Chris a spus :

in primul paragraf aveti "sacadat" de 2 ori si se simte repetitia la citit. 

cafea mai fumega puțin, lăsând o dâră subțire - mai aburea putin - si in jurul aburului as modifica paragraful. fumega induce ideea de fum, ceea ce nu este cazul

Eu cred ca explicatia de la Athene a fost introdusa in locul catorva pagini care ar mai fi trebuit scrise. Apoi, nu am inteles cine este Jettatora/de unde vine titlul (poate nu am citit cu atentie). Nu am inteles cine era Carmila/scopul ei aici, pt ca nu este acela de a consuma energii. In schimb m-a surprins sursa inspiratiei :)) - vedeti, aici trebuie sa vada domnul acela care v-a facut observatie: a mai scris cineva despre printesa aceea sau nu? :)))) 

si da, puteati lungi povestirea, subiectul cum este dezvoltat pana acum, va permite. 

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Văduva, din răspunsul dumneavoastră înțeleg și mai bine construcția Carmillei și sensul pe care l-ați dat termenului „jettatore”. Tocmai aici cred că se află unul dintre lucrurile interesante ale povestirii: ați pornit de la elemente literare și culturale preexistente, pe care nu le ascundeți, și le-ați combinat într-o construcție proprie. Nu cred că trebuie să vă apărați permanent de faptul că literatura dumneavoastră are izvoare; aproape orice literatură le are. Important este ce face autorul cu ele.

Cât despre Prințesa de la Tisul, eu n-aș abandona ideea din teama că poate cineva a mai scris despre ea. Mai întâi merită aflat ce există cu adevărat, iar apoi întrebarea importantă rămâne aceeași: ce poveste vede Nicolae Văduva acolo? Dacă simțiți că acel nucleu vă cheamă spre o proză, scrieți-o. Originalitatea nu începe de la un subiect neatins vreodată de altcineva, ci de la privirea autorului asupra lui. Iar faptul că acum nu vă simțiți pe deplin în stare nu spune nimic despre valoarea a ceea ce puteți scrie mâine. Luați-vă răgazul necesar, dar nu vă pierdeți încrederea în scrisul dumneavoastră. Noi citim, vă spunem și ce ne place, și unde simțim că textul poate câștiga, tocmai fiindcă merită citit cu atenție. 

[Vasilisia Lazăr]

M-a făcut curioasă întrebarea dumneavoastră despre „Prințesa de la Tisul” și am încercat să aflu mai multe. Povestea pare să fie o legendă modernă devenită foarte populară în spațiul rus, pornită documentabil de la un articol publicat în 2002 de Oleg Kulișkin despre presupusa descoperire din 1969. Nu există, din ceea ce am putut afla, confirmarea arheologică a întâmplării. Am găsit însă și răspunsul la întrebarea dumneavoastră: da, subiectul a intrat deja în literatură. Există cel puțin un roman publicat în 2023, al Iuliei Charun, intitulat chiar „Hyperboreenii. Prințesa de la Tisul”, precum și alte texte care dezvoltă legenda. Dar eu nu văd aici un motiv de renunțare. Dimpotrivă. În „Jettatora”, dumneavoastră ați dus deja legenda într-o direcție proprie: ați legat-o de Carmilla, de existența energetică, de Abramerlin, de civilizația dispărută și, mai ales, de celelalte sarcofage din final. Acolo se află povestea dumneavoastră, nu în simpla relatare a descoperirii unei femei conservate într-un sarcofag. Poate că tocmai faptul că legenda există și a mai fost folosită literar vă eliberează de întrebarea „s-a mai scris?”. Da, s-a mai scris. Întrebarea fertilă devine alta: „ce pot scrie eu cu această legendă, încât povestea să fie a mea?”. Iar din ceea ce am citit în „Jettatora”, o parte din răspuns există deja. Așa că, dacă „Prințesa de la Tisul” nu vă dă pace, eu n-aș alunga-o. 

Dumneavoastră ați primit acea observație despre lipsa de originalitate și, de atunci, vă văd întrebându-vă obsesiv: s-a mai scris?, a mai făcut cineva?, sunt original? Domnule Văduva, un prozator nu poate face recensământul întregii literaturi mondiale înainte să îndrăznească să scrie o poveste. Poate verifica sursele importante, poate evita imitația și poate recunoaște filiațiile. Dar după aceea trebuie să scrie. Iar dacă dumneavoastră luați legenda Prințesei de la Tisul și o transformați în povestea unei conștiințe desprinse de trup, urmărite prin timp de o altă entitate, care descoperă iubirea după ce a traversat destine omenești și află că trupul ei originar a fost distrus intenționat, nu mai discutăm despre simpla reproducere a legendei. Discutăm despre ce ați făcut dumneavoastră din ea.

[nicolae vaduva]

Dacă nu mă înșel, Umberto Eco zicea că în literatură nu mai poți fi cu totul original: nu poți inventa o altă roată, îi poți doar schimba înfățișarea. Despre Iulia Charun nu am auzit până azi. Despre Prințesa din Tisul am citit prima dată, cred, într-un almanah. Apoi, când am început să scriu „Jettatora”, am căutat pe net. Am aflat că, după descoperirea din 1969, în matca secată a unui lac de lângă mină au mai fost găsite alte trei sarcofage — după unii în 1973, după alții în 1978. Dedublarea Carmilei, care alege o cale mistică, rămânând la mănăstire, și o cale a dragostei, adoptând o parte din Mirela, m-a împins spre o urmare în care doream să reconstitui echipa care a salvat odată lumea. Așa că am inventat eu descoperirea altor nouă sarcofage, pentru a ajunge la doisprezece fizicieni și mentorul lor. Proiecte, proiecte... Când voi ajunge la concluzia că pot să continui, o voi face. Chiar și pentru puținii cititori pe care îi am. Mulțumesc mult!

Vasilisia Lazăr a spus :

M-a făcut curioasă întrebarea dumneavoastră despre „Prințesa de la Tisul” și am încercat să aflu mai multe. Povestea pare să fie o legendă modernă devenită foarte populară în spațiul rus, pornită documentabil de la un articol publicat în 2002 de Oleg Kulișkin despre presupusa descoperire din 1969. Nu există, din ceea ce am putut afla, confirmarea arheologică a întâmplării. Am găsit însă și răspunsul la întrebarea dumneavoastră: da, subiectul a intrat deja în literatură. Există cel puțin un roman publicat în 2023, al Iuliei Charun, intitulat chiar „Hyperboreenii. Prințesa de la Tisul”, precum și alte texte care dezvoltă legenda. Dar eu nu văd aici un motiv de renunțare. Dimpotrivă. În „Jettatora”, dumneavoastră ați dus deja legenda într-o direcție proprie: ați legat-o de Carmilla, de existența energetică, de Abramerlin, de civilizația dispărută și, mai ales, de celelalte sarcofage din final. Acolo se află povestea dumneavoastră, nu în simpla relatare a descoperirii unei femei conservate într-un sarcofag. Poate că tocmai faptul că legenda există și a mai fost folosită literar vă eliberează de întrebarea „s-a mai scris?”. Da, s-a mai scris. Întrebarea fertilă devine alta: „ce pot scrie eu cu această legendă, încât povestea să fie a mea?”. Iar din ceea ce am citit în „Jettatora”, o parte din răspuns există deja. Așa că, dacă „Prințesa de la Tisul” nu vă dă pace, eu n-aș alunga-o. 

Dumneavoastră ați primit acea observație despre lipsa de originalitate și, de atunci, vă văd întrebându-vă obsesiv: s-a mai scris?, a mai făcut cineva?, sunt original? Domnule Văduva, un prozator nu poate face recensământul întregii literaturi mondiale înainte să îndrăznească să scrie o poveste. Poate verifica sursele importante, poate evita imitația și poate recunoaște filiațiile. Dar după aceea trebuie să scrie. Iar dacă dumneavoastră luați legenda Prințesei de la Tisul și o transformați în povestea unei conștiințe desprinse de trup, urmărite prin timp de o altă entitate, care descoperă iubirea după ce a traversat destine omenești și află că trupul ei originar a fost distrus intenționat, nu mai discutăm despre simpla reproducere a legendei. Discutăm despre ce ați făcut dumneavoastră din ea.

[Chris]

da, pentru ca tema, asa cum ati dezvoltat-o dv, nu incape intr-o povestire scurta :)) va permite dezvoltarea lui intr-o povestire lunga/nuvela, daca nu vreti roman. si in afara de asta, trebuie sa se inteleaga din text ce este jettatora - recunosc, am fost lenesa, nu am cautat. si de la cele 9 sarcofage avem deja o alta directie fata de legenda printesei, unde dv puteti duce actiunea unde vreti.
nicolae vaduva a spus :

Dacă nu mă înșel, Umberto Eco zicea că în literatură nu mai poți fi cu totul original: nu poți inventa o altă roată, îi poți doar schimba înfățișarea. Despre Iulia Charun nu am auzit până azi. Despre Prințesa din Tisul am citit prima dată, cred, într-un almanah. Apoi, când am început să scriu „Jettatora”, am căutat pe net. Am aflat că, după descoperirea din 1969, în matca secată a unui lac de lângă mină au mai fost găsite alte trei sarcofage — după unii în 1973, după alții în 1978. Dedublarea Carmilei, care alege o cale mistică, rămânând la mănăstire, și o cale a dragostei, adoptând o parte din Mirela, m-a împins spre o urmare în care doream să reconstitui echipa care a salvat odată lumea. Așa că am inventat eu descoperirea altor nouă sarcofage, pentru a ajunge la doisprezece fizicieni și mentorul lor. Proiecte, proiecte... Când voi ajunge la concluzia că pot să continui, o voi face. Chiar și pentru puținii cititori pe care îi am. Mulțumesc mult!

Vasilisia Lazăr a spus :

M-a făcut curioasă întrebarea dumneavoastră despre „Prințesa de la Tisul” și am încercat să aflu mai multe. Povestea pare să fie o legendă modernă devenită foarte populară în spațiul rus, pornită documentabil de la un articol publicat în 2002 de Oleg Kulișkin despre presupusa descoperire din 1969. Nu există, din ceea ce am putut afla, confirmarea arheologică a întâmplării. Am găsit însă și răspunsul la întrebarea dumneavoastră: da, subiectul a intrat deja în literatură. Există cel puțin un roman publicat în 2023, al Iuliei Charun, intitulat chiar „Hyperboreenii. Prințesa de la Tisul”, precum și alte texte care dezvoltă legenda. Dar eu nu văd aici un motiv de renunțare. Dimpotrivă. În „Jettatora”, dumneavoastră ați dus deja legenda într-o direcție proprie: ați legat-o de Carmilla, de existența energetică, de Abramerlin, de civilizația dispărută și, mai ales, de celelalte sarcofage din final. Acolo se află povestea dumneavoastră, nu în simpla relatare a descoperirii unei femei conservate într-un sarcofag. Poate că tocmai faptul că legenda există și a mai fost folosită literar vă eliberează de întrebarea „s-a mai scris?”. Da, s-a mai scris. Întrebarea fertilă devine alta: „ce pot scrie eu cu această legendă, încât povestea să fie a mea?”. Iar din ceea ce am citit în „Jettatora”, o parte din răspuns există deja. Așa că, dacă „Prințesa de la Tisul” nu vă dă pace, eu n-aș alunga-o. 

Dumneavoastră ați primit acea observație despre lipsa de originalitate și, de atunci, vă văd întrebându-vă obsesiv: s-a mai scris?, a mai făcut cineva?, sunt original? Domnule Văduva, un prozator nu poate face recensământul întregii literaturi mondiale înainte să îndrăznească să scrie o poveste. Poate verifica sursele importante, poate evita imitația și poate recunoaște filiațiile. Dar după aceea trebuie să scrie. Iar dacă dumneavoastră luați legenda Prințesei de la Tisul și o transformați în povestea unei conștiințe desprinse de trup, urmărite prin timp de o altă entitate, care descoperă iubirea după ce a traversat destine omenești și află că trupul ei originar a fost distrus intenționat, nu mai discutăm despre simpla reproducere a legendei. Discutăm despre ce ați făcut dumneavoastră din ea.

[Vasilisia Lazăr]

Augusta, dacă citeai cu atenție comentariul meu de la Jettatora I, vedeai că e explicat clar titlul.