Iadul inocenței

[Dulmin Aurel]

Nu știu câte zile au trecut de când sunt aici. Zilele s-au transformat în nopți și nopțile în zile. Cel puțin acum, femeile de serviciu vin zilnic înaintea servirii micului dejun, cu furtunul și stropesc prin încăpere. Ne udă și pe noi. Ne spală, vorba vine. Una dintre femei are grijă să se ocupe de cei mici, să-i spele de rahat. Eu reușesc să mă spăl singur. S-a încălzit bine afară și mirosul infect ce vine de la subsol se răspândește, se simte în toată curtea. Măcar un minimum de igienă ar trebui să existe, indiferent de condițiile precare, animalice, în care trăim.
Mâncarea este… nu o pot descrie. Lăturile cel puțin au ceva consistență în ele, pe când ceea ce ne dau ei la masă în niciun caz nu se poate numi hrană. Un ceai cu ușoare urme de zahăr în care se află pâine. Bucățele de pâine mucegăite. Gustul dulce al zahărului este înlocuit cu un gust iute, amar, de mucegai. Și trebuie să mănânci, altfel riști să rămâi flămând. Femeile abia reușesc să-i îndoape pe cei mici. Au un lighean mare jegos cu o astfel de mâncare și îi hrănește pe rând. Mulți dintre ei nu ajung să mănânce. Se bat ca chiorii să ajungă la mâncare, la lighean. Ca să nu se mai complice, lasă ligheanul pe jos și privesc cum se îmbulzesc peste el. Râd satisfăcute . Sunt flămânzi. Unii dintre ei nici nu se sinchisesc să mai ajungă la așa-zisa masă. Stau pe margine și privesc neputincioși. Sunt slabi, pricăjiți, moi, plutesc amețiți prin vise în care sunt invitați la mese copioase pline de dulciuri, bomboane și prăjituri de toate felurile.
Mie, fiind cel mai mare dintre ei, îmi pune în mână un castron din care să mă servesc singur. În majoritatea cazurilor, femeile pleacă de acolo și mă lasă pe mine să îi hrănesc. Încerc să le dau tuturor din puținul pe care îl primesc. Nu reușesc, dar încerc.
În această antecameră a morții nu mai există timp. Am început să mă obișnuiesc cu imaginea morții .Nu mi se mai pare atât de respingătoare. Față de imaginile apocaliptice ce mi se derulează prin fața ochilor, moartea este o binecuvântare.
Au pus în sfârșit un bec deasupra ușii, pe care îl țin în permanență aprins. Zi și noapte. Se doarme pe apucate. Unii dorm în fund, legănându-se. Alții mai norocoși s-au întins în pat, pe platbandele ruginite ce abia se mai țin în arcuri. Multe arcuri sunt lipsă și lasă capetele platbandelor din tablă libere. Rănile sângerânde provocate de ele atrag cu mirosul lor, șobolanii.
Mi-e greu să mă obișnuiesc cu o astfel de detenție.
Mult mai târziu, în pușcărie fiind, îmi voi aduce aminte de chinurile prin care am trecut, de viața pe care am trăit-o aici. Mi se părea un rai celula din Rahova față de cămăruța asta infectă. Dar asta este o altă poveste.
Am rămas singur în pat. Îndobitocirea întârzie să apară. Am început să mă ocup de cei mici, să le ofer condiții cât de cât mai umane, cât pot în condițiile date. Asta mă ajută enorm să trec peste neajunsurile pricinuite de detenție. Mă simt util ajutând micuții. În acest fel trec mai ușor prin purgatoriul în care mă aflu.
Se bucură când le cânt sau când le povestesc. Sunt clipe de liniște pe care și le doresc. Le povestesc despre îngerii și sfinții care vor avea grijă de ei când vor pleca de aici. Habar nu au despre ce le povestesc, dar le place. Ascultă doar. Mă privesc cu ochii lor mari și triști. Ascultă povești pe care mi le imaginez pe loc. De multe ori mă repet. Nu își dau seama, ei ascultă de parcă le-aș povesti pentru prima oară. Atunci se lasă liniștea în încăpere. Când și când se mai aud șobolanii care se plimbă nestingheriți. Ne-am obișnuit cu ei, cu prezența lor, fie zi, fie noapte. Înainte de culcare le mai cânt. Cânt pentru mine. Mă simt mai ușurat. Visez prin cântec la libertate.
Târziu în noapte, aud zgomote suspecte venind dinspre ultimul pat, cel de lângă peretele de la capătul opus al camerei. Ascult atent la ce se petrece. Știu sigur că sunt șobolani, dar până acum nu s-au manifestat atât de zgomotos. Ceva se întâmplă acolo. Mă ridic și mă îndrept spre locul cu pricina. Pășesc peste trupurile adormite. Ajung. Ce văd? Nu-mi cred ochilor. Sunt trei șobolani pe fața lui. Îl mușcă de față, de nas; unul trage de pleoapa ochiului. Îi alung . Pe unul l-am prins în mână și îl strâng până îi ies mațele. Se zbate în zadar. La scârba pe care mi-a provocat-o nu are nicio șansă. Ceilalți doi fug imediat, care încotro. Și atunci am văzut ceea ce nu ar trebui să vadă niciun ochi omenesc. Cea mai groaznică pedeapsă din iad nu se compară cu ce văd. Iadul este un rai față de ceea ce se întâmplă. Nu se poate, nu poate exista așa ceva. Însuși diavolul s-ar cutremura văzând această scenă oribilă.
Obrajii îi sunt spintecați. Gura larg deschisă lasă să se vadă coada unui șobolan intrat aproape cu totul pe gâtul micuțului. Îl prind de coadă și îl scot afară. Abia reușesc. S-a prins cu ghearele de gâtul lui și nu vrea să-l elibereze. Reușesc să-l scot. Este plin de sânge. Îl lovesc de marginea patului cu o ură sălbatică pe care nu mi-o puteam închipui. Simt că am intrat în război cu însuși diavolul.
Micuțul se zbate. Încercă să respire. Se zbate, horcăie. Sunt ultimele lui clipe de viață. Mă prinde de mână. Mă privește. Are privirea unui adult. Toată copilăria din ochii lui s-a scurs. O tristețe fără margini simt în sufletul meu. Pentru prima oară tăgăduiesc existența lui Dumnezeu. Nu cred că ar lăsa să se întâmple așa ceva, indiferent de păcatul pe care îl poate comite un om, mai ales că ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat unui copil nevinovat, unui copil adus pe lume împotriva voinței mamei lui; astfel, nu se explică de ce a fost părăsit.
Privesc hidosul chip și mă cutremur. Stau lângă el. Îl țin de mână. Măcar să simtă că nu este singur atunci când va păși în nemurire. Îi închid gura. Colțurile buzelor tăiate, nasul mâncat și un ochi cu pleoapa lipsă, dă un aspect grotesc acestui chip inocent. Stau lângă el până simt cum trece dincolo în lumea celor drepți. Mă ridic plângând. Nu se poate așa ceva. Țip cât mă țin puterile.
- A murit! și merg la ușă.
Încerc în zadar să o deschid. Este închisă cu zăvorul. Strig și mai tare. Micuții s-au trezit la strigătele mele și au început să țipe. Și ei simt că sunt înconjurați de moarte. Mă întorc la trupul neînsuflețit, al celui ucis de șobolani.
Cu toții s-au strâns în jurul meu. Frica i-a adus lângă mine. Stau ghemuiți și plâng. Încerc să-i liniștesc. Le cânt una dintre melodiile pe care le ascultă cu plăcere. Cânt la nesfârșit. Nu mă pot opri. Încep și eu să mă legăn. Cu această moarte s-a rupt ceva în mine.
Parcă am ieșit din mizerie. Plutesc spre lumină acompaniat de o muzică divină. Îl văd pe micuț cum îmi zâmbește. Este fericit. Îmi face semn cu mâna.
Cred că am să înnebunesc. Mult nu mai am. Și cânt în continuare legănându-mă. Micuții de lângă mine încep și ei să îngâne după mine. Ne simțim cu toții mai ușurați.
Este noaptea de veghe. Stăm de veghe la căpătâiul celui ce ne-a părăsit. A scăpat de viața mizeră în care l-a târât destinul. Parcă Florin îl chema. 

[Chris]

un text zguduitor si as vrea sa cred ca este doar imaginatia autorului...