Gardul dintre lumi

[ovidiu]

 

Ilie era un om dârz. Bolovănos, cu mâini crăpate de muncă și o privire tăioasă, vorbea puțin și apăsat. Nu-i plăceau vorbele goale, nici

 oamenii care le rosteau. Era aspru, dar nu rău. Se izolase cu bună știință, alegând să trăiască acolo unde alții veneau doar să moară.

           Cimitirul era privat, cumpărat de el cu ani în urmă, când nimeni nu mai voia să se ocupe de morții satului. Îl îngrijea ca pe o grădină tăcută, cu respect și disciplină. Cunoștea fiecare metru de pământ, fiecare cruce, fiecare mormânt.

Nimic nu se săpa fără să treacă prin mâna lui. Era gropar, paznic, constructor și supraveghetor. Dar mai presus de toate, era locuitor.

           Și-a construit casa chiar în mijlocul cimitirului, peste șase locuri de veci pe care le cumpărase pentru sine. Nu le-a folosit. Nu le-a vândut le-a acoperit cu beton și le-a păstrat. Erau ca o garanție pentru liniștea sa. Casa era simplă, cu o pivniță care cobora între cele șase morminte goale. Acolo își ținea uneltele, gândurile și tăcerile.

           Ilie nu era singur. El avea o echipă cu patru oameni. Aceștia erau tot timpul tăcuți, eficienți, mereu prezenți. Nimeni nu știa de unde veneau sau unde dormeau. Nu vorbeau cu nimeni. Doar lucrau. Se spunea că nu ieșeau niciodată din cimitir. Că erau acolo de când Ilie

 construise casa. Că erau parte din ea.

            Pentru Ilie, cimitirul era liniștea. Dincolo de gard era o lume care îl speria o lume grăbită, gălăgioasă, plină de frici și de minciuni. Aici, între cruci, era adevăr. Iar adevărul nu minte.

Noaptea, Ilie ieșea pe verandă și privea stelele. Nu se gândea la moarte, ci la echilibru. La cum fiecare mormânt e o poveste încheiată, iar fiecare cruce e o promisiune de liniște. Nu se simțea singur,se simțea acasă.

Într-o zi, liniștea s-a fisurat.

           A venit Ana, o femeie din sat, care căuta un loc de veci pentru mama ei. Ultima dorință a bătrânei fusese să fie îngropată într-un loc ferit, departe de lume. Ana auzise de cimitirul lui Ilie și venise să ceară ajutor.

           Ilie a refuzat. Nu mai avea locuri, sau cel puțin așa spunea.

„Dar aveți șase locuri sub casă,” a insistat Ana.

Ilie a privit-o lung. „Sunt ocupate.”

„De cine?”

„De mine. De ce-am pierdut.”

            Ana nu a înțeles. A început să vină zilnic, să stea la poarta cimitirului, să vorbească cu

 echipa lui Ilie, să cerceteze. A aflat că cele șase locuri nu fuseseră niciodată folosite. Că nu aveau nume, că erau goale.

Într-o noapte, Ana a intrat în cimitir. A coborât în pivniță și a început să sape. Dar ceea ce a găsit nu era nimic, era doar pământ. rece, umed, tăcut.

Ilie a apărut în spatele ei. Nu era furios era doar trist.

„Nu înțelegi,” i-a spus. „Locurile astea nu sunt pentru morți. Sunt pentru mine. Pentru fiecare parte din mine pe care am îngropat-o.”

          Și i-a arătat ca fiecare loc de veci are un simbol. Unul pentru mama sa, dar și pentru iubirea pierdută, pentru copilul care nu s-a născut,altul pentru visul abandonat, cat pentru prietenul care s-a rătăcit și ultimul... pentru el însuși.

„Eu nu mai trăiesc de mult,” a spus. „Doar locuiesc.”

Ana a plecat în tăcere. Nu a mai cerut nimic. Dar a lăsat o floare la poarta cimitirului, în fiecare zi, până când Ilie nu a mai fost văzut.

.        In urma sa a apărut o placă simplă: „Ilie. Groparul. Locuitorul.”

           Casa a rămas în picioare. Cele șase locuri

de veci au rămas neatinse. Cimitirul părea altfel, mai tăcut, mai adânc,ca și cum Ilie ar fi fost încă acolo, păzind liniștea, între lumi.

 

                                                           

[Chris]

povestea ar putea fi dezovltata in zona fantastic dark!