ferma groazei 1

[Dulmin Aurel]

  

Pătrund într-un univers doar de mine cunoscut, pătrund în amintire, caut ceva, nu știu ce anume și mă lovesc de imagini ce rătăcesc printr-o ceață fără de sfârșit. Văd doar umbre ce apar și dispar, ce se împletesc ca mai apoi să dispară. Mă lovesc de închipuiri bolnave pe care mintea mea le percepe ca pe ceva real. Este un adevăr ascuns în aceste închipuiri trăsnite, un adevăr ce nu se lasă încă descoperit. Mă aflu în haosul cenușiu al coșmarurilor mele.

Și da! Ajung în amintire.

Ferma groazei.

Simt dezgustul din jurul meu și nu fac nimic pentru al îndepărta. Mă bălăcesc în mizeria disperării, în mocirla creată de inconștiența mea și merg mai departe de parcă totul ar fi normal.

Un somn chinuit fără vise. Am nevoie de o gură de aer proaspăt. Simt că mă sufoc. E ora 6 dimineața și nu cred că pot să mai dorm, ar fi somnul prea chinuit. Sunt transpirat, o transpirație umedă, rece, lipicioasă ce-mi provoacă mâncărimi. Trebuie să fiu precaut când mă scarpin altfel risc să fiu scos din vagon și nu știu cum m-aș descurca cu temperaturile încă scăzute de afară.

Ce aer irespirabil, împuțit și acru!

Stau în fund pe placajul pat, improvizat și privesc în jur. Toți dorm. Sunt patru paturi în vagon. Două pe o parte și alte două pe alta. Sunt suprapuse. Ocupate toate! Sunt înveliți cu haine, rupturi, zdrențe găsite te miri cine știe pe unde. Sub ei saltele putrede îndesate cu vatelină, ajunse până în ultimul grad de uzură. E strigător la cer. Și totuși există și astfel de condiții în care viața își urmează cursul. Sunt mulțumit că m-au acceptat pe jos în vagon. Toată noaptea am tremurat de frig. Nu aveam cu ce mă acoperi. Mi-e groază când mă gândesc la nopțile ce vor urma.

Încă nu s-a luminat de ziuă. Ploaia a încetat de mult, iar afară se simte un miros de primăvară târzie. Ies încet din vagon. Încerc să fac cât mai puțin zgomot. Nu vreau să-i trezesc. Asta mi-ar mai lipsi. Abia reușesc să mă încalț. Picioarele-mi sunt umflate. Șosete? S-a dus vremea lor. Afară cum am bănuit, se simte oboseala unui anotimp bolnav ce face loc unui alt anotimp , la fel de bolnav, plictisitor și idiot precum cel prin care am trecut.

Vreau să urinez. E o problemă și cu urinatul ăsta. Undeva la 100 de metri de tabără (alt cuvânt nu găsesc pentru o asemenea locație), se află o improvizație de w.c., fără ușă, fără acoperiș, cu niște scânduri așezate una lângă alta ce înconjoară o groapă cu marginile cimentate. Nu, în niciun caz nu am să merg acolo. Am vrut să folosesc w.c.-ul în prima zi. Atunci când m-au angajat. Am paralizat, nu reușeam să mă mișc, câtă mizerie, murdărie, scârnăvie ,nu concepeam o astfel de existență și iată totuși există. Mi s-a întors stomacul pe dos. Fecale, excremente peste tot, înăuntru și afară. Mă aflam în fața limitei de jos a degradării umane. Încă o dată, nu puteam concepe o astfel de existență și totuși... fac parte din ea.

Nu cred că voi reuși să mă acomodez cu o astfel de viață. Dar parcă am de ales. Va trebui să calc peste ultima mea fărâmă de mândrie și să merg înainte, cu dezgust, cu scârbă, cu tot ce poate fi mai rău. Nu găsesc nimic, un mic ajutor pentru a ieși din îndobitocirea pe care eu singur, cu bună știință mi-am inoculat-o în creierul obosit, slăbit și învins de atâta amărăciune.

Simt in jurul meu numai dezgust și trebuie să trăiesc cu el.

[Chris]

titlul este ferma groazei 1 - stiu ca am mai citit un text asemanator. fragmentul impacteaza prin imagini. 

[Dulmin Aurel]

Tot ce se poate. Am postat și pe Facebook.  Ideea este că vreau să abordez o altă continuare, ceva mai aproape de realitate. 

Chris a spus :

titlul este ferma groazei 1 - stiu ca am mai citit un text asemanator. fragmentul impacteaza prin imagini.