Îşi amintea cu exactitate când o văzuse prima dată.

Era la “reanimare”  (cuvânt magic şi înspăimântător, căruia mintea ei de copil de zece ani i-a atribuit în mod greşit sensul de “locul unde mureau oameni”).

Nu a ştiut niciodată cât a stat acolo, pentru că în spaţiul acela impersonal şi steril timpul părea să curgă altfel decât în lumea obişnuită.

Ajunsese să înţeleagă că starea ei era gravă. O aduseseră la spitalul din oraşul care era reşedinţă de judeţ, în urma unui accident stupid de maşină, îi făceau o grămadă de injecţii, era imobilizată într-un pat metalic, iar în braţ avea în permanenţă înfipt un ac, de care era prins un tub subţire şi transparent de plastic, prin care se scurgea un lichid incolor dintr-un fel de pungă agăţată de un suport  aflat lângă patul ei ( a aflat mai târziu că se numea “perfuzie”).

Mai erau apoi părinţii ei pe care nu îi văzuse niciodată aşa.  Parcă îmbătrâniseră peste noapte, păreau gârboviţi, ca şi cum o greutate uriaşă apăsa pe umerii lor, încercau să se poate normal, dar nu reuşeau să-şi găsească gesturile şi expresiile atât de familiare, uneori se înghesuiau unul în altul şi se luau instinctiv de mână (gest nou, pe care nu îl văzuse până atunci la ei) şi plecau, cu ochi trişti şi plânşi, parcă absenţi într-un mers care părea mecanic. Întreba de sora ei de câte ori veneau şi îi promiteau că  o vor lua şi pe ea data viitoare (şi a înţeles, mai târziu, când în sfârşit o aduseseră, din privirea ei înspăimântată, că nu voiau să o vadă aşa).

Încerca să măsoare timpul până la acea “dată viitoare”, dar niciodată nu reuşea. Pentru că acolo nu era noapte sau zi. Totul era scăldat într-o lumină puternică şi artificială, care ţâşnea dintr-un neon, agăţat de tavan, chiar deasupra patului ei. Mai era şi o fereastră, undeva în stânga (o vedea când întorcea puţin capul), dar era cea mai neobişnuită fereastră pe care o văzuse până atunci. Vopsită toată în verde, nu te lăsa să vezi lumea de afară, cu copaci, nori, stele, sau orice ar fi existat dincolo de spaţiul acela auster. Nu era ca o poartă deschisă spre lumea de afară, ci ca o barieră de care privirile se loveau neputincioase.

Încerca să măsoare timpul în funcţie de alte repere decât cele normale. Dar niciodată nu reuşea. Şi-a dat seama că îi făceau injecţii la anumite ore, vedea pe ceasul asistentei că este ora 6 sau 12, dar nu realiza dacă e noapte sau e zi. Nici acest interval de şase ore nu reuşea să îl delimiteze cu exactitate, macăr pentru a se pregăti sufleteşte pentru altă porţie de durere care urma inevitabil după injecţii. Mai înţelegea că părinţii ei veneau ziua, dar ce zi era: marţi, duminică, joi...? Chiar dacă îi spuneau că azi e luni şi vor mai veni joi, sau mâine, nu reuşea să măsoare timpul, să îl închege în minute, ore, într-o curgere fluidă spre o altă zi sau spre o altă noapte.

Într-un pat alăturat era un bătrân. Ştia asta nu pentru că îl vedea, ci pentru că îi auzea încontinuu vocea egală, monotonă, obosită care întreba “De ce nu mor?”. Şi cu mintea ei mică şi necoaptă, se întreba, prin valurile acelea de durere, de somnolenţă, de conştienţă, care o inundau succesiv de ce ar vrea cineva să moară.

La un moment dat vocea a încetat. A nedumerit-o liniştea care începea să se ţeasă deasă în jurul ei şi a întors capul uşor spre patul lui. Şi atunci a văzut-o.

Înveşmântată în nişte haine lungi, albe, curgătoare, cu picioarele goale şi la fel de albe ca hainele ei, stătea uşor aplecată deasupra patului bătrânului. Îşi pusese o mână pe fruntea acestuia şi parcă totul încremenise. Simţea cum i se face frig, din ce în ce mai frig. Apoi i-a văzut ochii, când, parcă simţindu-se privită, a întors capul spre ea. Ochii argintii. Ochi fără iris, fără pupilă, tot globul ocular era argintiu.

Rămăsese cu privirea agăţată de ochii aceia care aveau strălucirea rece a metalului din care mama ei avea tot felul de bijuterii, ochi inexpresivi, inumani, care parcă o priveau fără să o vadă, în timp ce între ele se făcea din ce în ce mai frig. După un timp, (cât timp?) plecase, dar nu îi auzise paşii în liniştea care creştea din ce în ce mai densă în jurul ei, o văzuse numai trecând albă, calmă şi maiestuoasă printre paturi şi dispărând pe uşa salonului.

A început să plângă zgomotos, până când a venit asistenta, căreia i-a spus printre lacrimi şi suspine că s-a întâmplat ceva cu bătrânul acela care voia să moară. Îi vedea privirea neliniştită, întrebătoare, îi simţea palmele calde, atât de calde, mângâind-o uşor pe obraji, încercând să o calmeze, apoi, după ce îi făcuse o altă injecţie (simţise asta, pentru că o duruse altfel), a văzut, printre genele îngreunate de somn, patul pe care bătrânul nu se mai  întreba de ce nu moare, acoperit cu un cearşaf alb, cum glisa parcă uşor pe lângă patul ei.

Nu a spus nimănui ce văzuse, pentru că atunci când o trezise o nouă durere, ea însăşi avea impresia că totul fusese un vis. Totuşi, bătrânul nu mai era acolo, patul era gol, cu un cearşaf curat şi netezit. Poate că murise, în sfârşit, aşa cum îşi dorise.

Pe femeia cu ochi argintii a mai văzut-o apoi, tot în spital, o singură dată. O mutaseră într-un salon obişnuit, părinţii ei nu mai erau gârboviţi şi păreau uşori şi diafani în bucuria lor. Abia mult mai târziu s-a întrebat ce căuta într-un salon cu adulţi. Cele trei femei cu care stătea o îmbuibau sistematic cu prăjituri pe care le primeau de la rudele care veneau în vizită şi nu o lăsau să se privească în oglindă (oricum, nu ajungea să se vadă, oglinda din salon era prea sus sau ea era prea scundă; ştia că se întâmplase ceva cu faţa ei şi îşi pipăia ca orbii obrazul stâng, pe care îl simţea umflat, tumefiat, dar nu avea nicio cicatrice, niciun bandaj, nimic).

Nu dormea singură, în patul ei, pentru că una dintre ele, o roşcată dolofană cu zâmbet bun, cu ochi albaştri şi cu o mie de pistrui, o luase pe sus, cu tot cu ursul acela moale pe care i-l aduseseră de acasă ca să doarmă cu el, şi o mutase în patul ei, printre reviste  de modă sau cu reţete, hohote de râs strălucitoare şi zvăpăiate, creme şi parfumuri şi mângăieri ocrotitoare. Nu a ştiut niciodată de ce era acolo, îşi amintea doar că a mai rămas după ce ea a plecat, că o chema Tena şi că i-a trimis câţiva ani la rând, de ziua ei, aceeaşi felicitare: un pătrat alb, mic şi lucios, pe care era desenat conturul unui ceas baroc, având de o parte şi de alta câte un îngeraş auriu (şi mai târziu a observat cu stupoare că acele felicitări pe care le credea identice erau totuşi diferite: acele ceasului arătau pe fiecare ilustrată altă oră).

A simţit-o întâi pe femeia cu ochi argintii (din senin în salon se făcuse frig) şi apoi a văzut-o trecând cu picioarele ei goale şi cu hainele ei albe şi curgătoare prin faţa uşii deschise. S-a ridicat din pat şi s-a dus la uşă, auzind cum liniştea începea să se ţeasă din nou în jurul ei, de data asta mai fin parcă şi mai rarefiat. A rămas acolo în prag şi a privit-o înaintând pe culoarul nesfârşit, trecând pe lângă oamenii care parcă nu o vedeau. De fapt, îşi dădea seama că într-adevăr nu o vedeau. S-a simţit scuturată de o mână care îi strângea convulsiv braţul, iar ochii aceia albaştri de pe faţa cu pistrui, o priveau înspăimântaţi, goliţi de lumina şi veselia lor obişnuită. I-a auzit apoi vocea caldă, uşor răguşită, dar sacadată: “Nu ai văzut nimic… Înţelegi… Nu ai văzut nimic… Hai în pat…”

Şi-a dat seama atunci că, de fapt, femeia cu ochi argintii exista, nu fusese doar un vis, dar că nu e bine să o vezi şi nici nu e bine să spui…Avea impresia că stă pe marginea unei taine, pe care ar  fi fost de ajuns să întindă mâna ca să o atingă, să pătrundă în ea, să o descifreze; dar, în ciuda curiozităţii ei puerile şi inconştiente, nu îndrăznea…

 A vorbit despre asta totuşi, cu sora ei, care, în înţelepciunea pe care i-o dădeau cei câţiva ani în plus, i-a spus că nu există femei cu ochi argintii, poate doar în poveşti, dar ea nici acolo nu întâlnise un astfel de personaj, şi citise mai mult decât ea, oamenii au ochi căprui, verzi sau albaştri şi, uneori, rareori, violeţi, cum avea acea actriţă care era Cleopatra într-un film…

***

Timpul trecea, ea creştea, lumea devenea mai bogată sau mai săracă, cu fiecare om care intra în viaţa ei sau pe care îl pierdea...

Pe femeia cu ochi argintii, de care aproape uitase la un moment dat, a mai văzut-o doar de două ori...

Prima dată, atunci când îi murise bunicul - într-o înserare caldă de vară, când, aruncându-şi ochii pe fereastră, în timp ce citea o carte, i se năzărise că o vede stând de vorbă cu acesta, aşezată pe un scaun de la masa de sub nuc. Când a ajuns acolo, ea plecase deja, iar bunicul încremenise, cu mâinile adunate într-un gest de rugăciune şi cu faţa luminată de un zâmbet sfios şi umil, care parcă îi ştergea acele riduri, pe care într-o joacă ciudată cu sora ei, le tot număra şi le tot număra (iar de la ultimul numărat, se adăuga în mod sigur măcar unul). Judecând, cu mintea ei mai mare din acel moment (se apropia cu paşi grăbiţi de adolescenţă), după împăcarea şi seninătatea zugrăvite pe obrazul acela atât de familiar, a înţeles totuşi că acea femeie cu ochi nefireşti nu era înspăimântătoare pentru cei pe care îi vizita...

Aproape s-a izbit de ea apoi, mulţi ani mai târziu, într-o seară, când urca scările şi îşi admira, încântată, pantofii roşii pe care tocmai şi-i cumpărase, în faţa uşii vecinului ei de vizavi. Valul de frig brusc o făcuse să ridice ochii şi să se oprească, incapabilă să facă o mişcare, în timp ce hainele albe ale femeii cu ochi argintii începeau să curgă în jurul picioarelor desculţe care coborau scările în acelaşi ritm solemn, fără grabă. Ştia despre vecinul ei, pe care îl văzuse doar de câteva ori, deşi se mutase în blocul acela de câţiva ani împreună cu iubitul ei, că era bătrân şi surd. A doua zi l-au înmormântat.

***

O aştepta...  Era sigură că va veni, chiar dacă nu o mai văzuse de câţiva ani. Pe măsură ce timpul trecea, creştea în ea convingerea că va veni. Din toate gândurile acelea care i se răsuceau prin minte, acesta era singurul care se contura cu o claritate neobişnuită, iar celelalte se risipeau  în fragmente din ce în ce mai mici, pe care nu reuşea să le pună la loc, oricâte eforturi făcea. Nu voia să vină... Şi nici nu voia să fie acolo.

Era la terapie intensivă, şi ştia că asta e de-a dreptul grav, era speriată şi jinduia după acea reanimare din copilăria ei. Se plimba mecanic de vreo două ore între cele două paturi pe care zăceau unchiul şi mătuşa ei. Acea mătuşă cu care semăna atât de mult. (Era normal, doar era sora tatălui ei, şi exista o explicaţie ştiinţifică pentru asta, pe care nu şi-a bătut niciodată capul să o înţeleagă până la capăt. Îi plăcea doar să se recunoască în fotografiile alb-negru din tinereţea mătuşii sale, îmbrăcată în nişte haine care aveau acel farmec inefabil al desuetudinii. Iar în câteva se descoperea cu încântare pe ea-copilul, ţinând-o de mână tot pe „ea” – mătuşa aceea tânără).

Se simţea vinovată, pentru că avea sentimentul că ar fi putut să împiedice toate astea, ca ei să fie acolo, în acea nenorocită secţie de terapie intensivă, ca ea să fie acolo, înspăimântată în faţa unei evidenţe pe care nu mai îndrăznea să o refuze, plimbându-se mecanic între cele două paturi şi aşteptând-o pe femeia cu ochi argintii. Ar fi putut să insiste să mai rămână,  să se mai odihnească după petrecere, dar ştia că ar fi fost inutil, sentimentul acela copilăresc de teamă  faţă de unchiul ei – un om important, sobru, rigid, sever – se transformase cu timpul într-un respect care nu permitea efuziunile sentimentale şi nici contrazicerile. Rămăsese privind maşina care se îndepărta, neagră pe strada inundată de soare, chinuită de acel inexplicabil sentiment de tristeţe pe care îl simţise şi cu o seară în urmă, la nunta la care fuseseră împreună. Atunci, la un moment dat, după atâtea sârbe şi cântece de petrecere, au răsunat acordurile unui vals. Şi unchii ei au fost singurii care au rămas, uimind pe toată lumea cu dansul lor elegant, puţin rigizi, dar parcă plutind pe ring, într-o lume numai a lor.

Dacă... dacă... dacă...

Dacă ar fi plecat mai târziu măcar cu cinci minute, dacă nu ar fi venit deloc la nunta aceea la care iniţial nici nu vruseseră să vină, dacă unchiul ei nu ar fi fost atât de obosit... dacă nu s-ar fi aflat în acel moment în acel loc unde se produsese accidentul... dacă... nimic din tot ce se întâmpla acum nu ar fi existat.

Nici minutele care treceau grele, încărcate de durere şi de gemete, nici spaima ei, nici sentimentul de neputinţă care o cuprinsese... Nici stângăcia cu care încerca să le aline durerea, pentru că nu îşi găsea gesturile cu care să-i protejeze pe oamenii aceia care toată viaţa lor o protejaseră... Deşi matură, se simţea ca un copil care cerşea ca totul să rămână cum a fost... Ar fi vrut să aibă forţa să îi ia în braţe şi să fugă cu ei de acolo, undeva unde durerea nu i-ar mai fi putut ajunge, unde ar fi fost iarăşi frumoşi şi senini, ca doar cu o zi în urmă... Le asculta cuvintele care parcă se loveau de ea printre gemete şi la un moment dat a înţeles că în ei creştea o speranţă absurdă, care sfida evidenţa... Dimineaţa, la ora 6, urmau să ajungă şi copiii lor, şi atunci totul s-ar fi rezolvat. Nu le spusese că îşi minţise verişorii, ca să nu îi sperie, că nu avusese curajul să le spună adevărul, că părinţii lor erau două mormane de bandaje pe care se lăţeau pete de sânge, dar, printr-un paradox, perfect conştienţi.

Nu a înţeles cum şi când a început să creadă şi ea. Poate femeia cu ochi argintii dormea, poate era ocupată cu altcineva, poate îi uitase pur şi simplu... Şi era suficient ca cei care îi iubeau să fie acolo pentru a o împiedica să vină. Privea pe fereastră şi simţea cum umbrele nopţii încep să se şteargă, iar speranţa că totul va fi bine creştea cu fiecare minut care trecea, apropiindu-se de ora 6, oră magică. Era un fel de paznic al acestui timp, care nu se grăbea, curgea egal, îl contabiliza în secunde care se transformau în minute, apoi în sferturi de oră, apoi în jumătăţi...

Totuşi arătătoarele ceasului s-au fixat pe ora 6, dar ei nu ajunseseră... Nu îndrăznea să îşi privească unchiul, îi simţea crescând dezamăgirea, alături de celălalt sentiment, mai chinuitor, cel de vinovaţie... Nu a ştiu ce să le spună nici atunci când şi-a mângâiat mătuşa pentru ultima oară, iar pe unchiul ei l-a prins timid de mână, apoi a plecat, pentru că nu mai avea voie să mai rămână în salon.

S-a aşezat undeva pe scări, afară, buimăcită de lumina şi strălucirea dimineţii, mototolită toată parcă în rochia ei albastră pe care creşteau margarete...

Şi atunci a zărit-o. Trecea, cu mersul ei impasibil, prin curtea spitalului, se apropia, hainele curgătoare aproape au atins-o, simţea frigul acela aproape paralizant. Ca în vis, s-a ridicat şi a urmat-o, pe lungile coridoare, izbindu-se de oameni, până la terapie intensivă. A rămas în prag: asistentele încercau să o reanime pe acea mătuşă cu care semăna atât de mult, femeia cu ochii goi îi pusese mâna pe frunte, cu un gest mângâietor, cineva aprindea o lumânare, iar dimineaţa năvălea în încăpere, dureros de frumoasă.

 

Vizualizări: 74

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Brrrr, m-a luat cu frig...

Aproape fiecare ne imaginăm că moartea e o ființă înveșmântată cu o pelerină neagră, ținând în mână o coasă cu care retează viața oamenilor. Aici ea e înveşmântată în nişte haine lungi, albe, curgătoare, cu picioarele goale şi la fel de albe ca hainele, cu ochi argintii, ochi fără iris, fără pupilă, în care vezi doar o strălucire rece de metal, ochi inexpresivi, inumani, care parcă te privesc fără să te vadă, calmă, maiestoasă, niciodată grăbită şi care aduce cu ea frigul...

Impresionant text! De câte ori nu o atingem, de câte ori nu o sfidăm.. Până într-o zi când răceala ei va îngheţa totul în noi...

Text îngrijit, bine scris.

Cu plăcerea lecturii,

L-am scris cu ceva timp in urma. E cam sumbru, dar imi e greu sa il rescriu...Nici nu cred ca as putea sa dau o nota mai optimista unui astfel de subiect.

Multumesc pt lectura.

Impresionant... cu atât mai impresionantă cu cât accidente se întâmplă în fiecare minut, iar femeia cu ochi argintii este ocupată tot timpul. Ai talentul de a te ocupa de sufletul omului. Textul în aparenţă pare a fi acţiune lentă, mai puţin obişnuită, în saloanele de reanimare. Însă totul se învârte în jurul morţii sau moartea se învârte pe lângă personajul narator. De fapt cine a văzut-o odată, n-o poate uita, mai ales văzută cu ochi de copil. Se pare că a deprins o stare de previziune, o legătură cu acei ochi argintii, de la accidentul nefericit al ei.

Un text combinat între realism şi suprarealism, bine alcătuit cu talent şi inteligenţă, pentru sufletele cititorilor.

încercau să se poate normal - cred că ai vrut ''poarte.''

Cu deosebită admiraţie, Sofy!

Îmi place acest mod de a descrie îndulcind imaginea macabrului.

Multumesc pentru lectura.

Sofia Sincă a spus :

Impresionant... cu atât mai impresionantă cu cât accidente se întâmplă în fiecare minut, iar femeia cu ochi argintii este ocupată tot timpul. Ai talentul de a te ocupa de sufletul omului. Textul în aparenţă pare a fi acţiune lentă, mai puţin obişnuită, în saloanele de reanimare. Însă totul se învârte în jurul morţii sau moartea se învârte pe lângă personajul narator. De fapt cine a văzut-o odată, n-o poate uita, mai ales văzută cu ochi de copil. Se pare că a deprins o stare de previziune, o legătură cu acei ochi argintii, de la accidentul nefericit al ei.

Un text combinat între realism şi suprarealism, bine alcătuit cu talent şi inteligenţă, pentru sufletele cititorilor.

încercau să se poate normal - cred că ai vrut ''poarte.''

Cu deosebită admiraţie, Sofy!

Multumesc pt trecere.
Mihaela Suciu a spus :

Îmi place acest mod de a descrie îndulcind imaginea macabrului.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de nicolae vaduva
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Elena Mititelu îi place postarea pe blog Poetul din mine trăiește - în memoria lui Ioan Lazăr da Coza a lui gabriel cristea
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Elena Mititelu îi place postarea pe blog Rondel pentru prieteni a lui Ionel Mony Constantin
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Crinu Sorin Leşe îi place postarea pe blog DII, VIAȚĂ, DIII de Ioan Lazăr da Coza a lui gabriel cristea
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Epitaf - in memoriam, Ion Lazăr da Coza - a lui Rădița Răpeanu
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog DII, VIAȚĂ, DIII de Ioan Lazăr da Coza a lui gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Epitaf - in memoriam, Ion Lazăr da Coza - a lui Rădița Răpeanu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Cenaclul din cer a lui Costel Zăgan
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Rondel pentru prieteni a lui Ionel Mony Constantin
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Poetul din mine trăiește - în memoria lui Ioan Lazăr da Coza a lui gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Risipitorul luminii – In Memoriam, Ion Lazăr da Coza a lui Nădejde Angelina
cu 10 ore în urmă
Giurgiu Silvia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog DII, VIAȚĂ, DIII de Ioan Lazăr da Coza a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Risipitorul luminii – In Memoriam, Ion Lazăr da Coza a lui Nădejde Angelina
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Giurgiu Silvia îi place postarea pe blog DII, VIAȚĂ, DIII de Ioan Lazăr da Coza a lui gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Cenaclul din cer a lui Costel Zăgan
cu 12 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rondel pentru prieteni a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 13 ore în urmă
Alice Wong şi-a actualizat profilul
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Tudor Cicu îi place postarea pe blog Rondel pentru prieteni a lui Ionel Mony Constantin
cu 14 ore în urmă
Nădejde Angelina şi-a partajat postarea de blog pe Facebook
cu 16 ore în urmă
Nădejde Angelina a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog DII, VIAȚĂ, DIII de Ioan Lazăr da Coza a utilizatorului gabriel cristea
cu 17 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor