Carmen

[Dulmin Aurel]

   Sunt prizonierul propriilor mele vise. Sunt închis într-o cameră plină cu ele. Mă zgârie, mă sufocă, mă seacă de ultima picătură de energie, iar eu stau precum un masochist și rabd cu plăcere aceste dureri ale chinurilor prin care trec.
De ce oare?
  Pentru că doresc, Carmen, să te mai strâng o dată în brațe. Măcar în vis.

  Of durere sfântă a iubirii mele pierdute, pe unde rătăcești? Prin câte coșmaruri trebuie să te caut pentru a te revedea?
  În creierul meu este o mare confuzie, o învălmășeală de gânduri, amintiri, idei scăpate de sub control. Se învârt haotic prin mine. Se lovesc unele de altele, caută un drum spre tine. Este un joc al absurdului, o horă, o învârtită în jurul unei amintiri ce se dizolvă în universul cenușiu al imaginației mele bolnave. Este singura amintire cu tine.
  Doar ce o cunoscusem. Nimic deosebit la ea. Se încadrează în normalitate. Nu am niciun motiv să spun că este frumoasă, dar nici că este urâtă. O persoană cu care să nu mă plictisesc în cele câteva ore pe care le petrec cu ea. Nu știu ce caută în anturajul ăsta. Vladimir, „Rusul” cum îi mai spuneam, a adus-o. Naiba știe pe unde a mai găsit-o.
  - Relule! Dă-mi voie să-ți fac cunoștință cu o domnișoară fermecătoare, îmi zice Vladimir privindu-mă cu subînțeles. Tot te plângeai că ești pe solo, la acest bairam. Ea este Carmen, în ultimul an la informatică. Din câte se aude este virgină, îmi șoptește la ureche și mă împinge prietenește spre ea.
  Carmen nu mi se pare ceva extraordinar, dar cumva are ceva la ea ce mă atrage. Poate inocența sau mișcările ei stângace. Habar n-am. Oricum nu-mi fac planuri cu ea. Nu mă încântă.
  Avea dreptate și Vladimir ăsta, eram pe solo, așa că nu văd de ce aș mai ridica pretenții.

  De mai bine de două luni am rămas singur. Prietena mea, Lizi, mă lăsase pentru un altul, un coleg de an plin de bani. Nu simțea nimic pentru el, dar banul lui o atrăgea într-un mod inexplicabil, avea să mi-o spună mai târziu, atunci când i-am cerut niște explicații. Partea interesantă este că nu ducea lipsă de nimic. Avea tot ceea ce își dorește o fată de vârsta ei. Era singură la părinți. Nu prea își vorbeau. Situația ei materială era ceva de invidiat. Nu primea decât o mică alocație de la părinți, cu care trebuia să se descurce pe perioada facultății. Când spun mică alocație mă refer la pretențiile ei. Cu banii pe care îi primea ea lunar, Dumnezeule mare, ce nu puteai să faci?
  A venit și ea, împreună cu prietenul ei. Singura satisfacție pe care o am când o văd împreună cu el este că eu am fost cel ce i-a luat fecioria. El vine după mine și culmea o iubește la nebunie. Ea? Nimic pentru el. Are momente când mă dorește, când satisfacția pe care o are cu el nu este suficientă pentru dorințele ei. Tipul nu are în el acea perversitate pe care o am eu atunci când ies din tiparele sexului. Îmi place la nebunie acel joc perfid în care iau hățurile în mână și conduc jocul până dincolo de limitele unui sex normal. Îmi place să aud gemetele pe care le scoate, tremurând în neștire, palidă, cu ochii dați peste cap, așteptând acea clipă ce o duce în nemurire.
  A trecut ceva timp de atunci. Poate m-a uitat, nu știu! Sau poate nu!
  Pentru câteva clipe privirile noastre se întâlnesc. Carmen observă privirea ei insistentă. Parcă ar vrea să-mi spună ceva.
  - Du-te și vorbește cu ea, te așteaptă, cred, îmi spune și mă împinge ușor de la spate.
Mă întorc și o privesc curios.
  - Carmen, suntem împreună și nu cred că ar fi normal să te părăsesc pentru a discuta cine știe ce tâmpenii cu altcineva!
Încă nu-mi trecuse supărarea pe Lizi, fosta.
  - Nu avem nicio obligație unul față de altul, așa că nu văd de ce nu ai merge să discuți cu ea, îmi spune foarte serios, zâmbind ușor ironic.
  E bună tipa. Cu doi ani mai în vârstă. Este în an terminal și parcă nu-mi vine a crede că este fecioară. Dacă stau bine și o privesc, este chiar drăguță. Puțin aranjată ar arăta bine de tot. Și totuși simplitatea ei îi dă un farmec aparte.
  - De ce ai venit aici? o întreb brusc pe nepusă-masă.
  Nu-mi răspunde. Întrebarea rămâne suspendată în aer.
  S-a făcut șase dimineața. Amintirea ei neterminată dintr-un vis întrerupt, stăruie în minte. Somnul încă nu vrea să vină. Mă ocolește. Am să-l oblig să vină. Am să număr oile. Cel puțin o oră, două de somn dacă mai prind și sunt mulțumit.

  Sper să iasă soarele astăzi. De câteva zile am impresia că mă aflu în plină toamnă.

[Vasilisia Lazăr]

Un fragment intens și neliniștitor, în care dorința, amintirea și obsesia se amestecă într-un flux confesiv tensionat. Personajul este prins între trecut și prezent, între luciditate și derapaj interior, iar figura lui Carmen devine mai mult o proiecție decât o realitate. Limbajul direct, uneori brutal, conturează o psihologie fragilă, marcată de pierdere și neîmplinire. Finalul aduce o stare de gol și dezorientare, sugerând o căutare fără răspuns. Un text provocator, cu o sinceritate incomodă și o energie interioară puternică. 

[Dulmin Aurel]

Exact. Mulțumesc.

[Chris]

intens si bine scris. citit cu placere, 

[Ada Nemescu]

Un text scris cu ușurință, așa pare, amintirile se întrec și se bulucesc de-a dreptul. Senzațiile sunt aproape de realitate, spuse tipic bărbătesc. Un fragment incitant.

aDa