călător în timp

[Dulmin Aurel]

  

  

Mă opresc din plâns. Cu mânuțele mă țin de marginea pătuțului. Fac un pas lateral, al doilea, al treilea. Nu știu ce se întâmplă. Simt toată greutatea corpului în piciorușe, mă dezechilibrez și cad. Oare să plâng sau să râd. Mă ridic ușor. Mă ajut cu mânuțele, mă sprijin în ele. Reușesc să mă ridic fără să mă țin de marginea pătuțului. Fac un pas și mă prind din nou de margine. Râd. Mi-a trecut foamea.

Din ușa salonului mă privește zâmbind o femeie bătrână. Lucrează în spital la curățenie. În fiecare dimineață și seară o văd venind în salon. Mă mângâie, mă ține în brațe, atentă la ușa. Nu are voie să țină copilașii în brațe. Uneori îi simt buzele pe frunte. Sunt calde și moi. Îmi place când mă ține în brațe și mă leagănă. Vine spre mine. A văzut încercarea mea de a merge. Mă ridică, mă pune jos pe podea ținându-mă de mânuțe,

- Haide, mergi înainte pe drumul ce ți se va deschide. Sunt primii tăi pași, spune fericită și bucuroasă.

Cu mulți ani înainte, a născut și ea un băiețel, ce i-a murit în brațe, la câteva zile.

-----

Este o bună farmacistă. Este căutată pentru rețetele ei naturiste pe care le împarte cu dărnicie nevoiașilor, celor ce nu-și permit medicamentele unor rețete prea scumpe. Îi ajuta cu dragă inimă.

A fost măritată cu un medic pediatru, ce a murit la o lună după decesul băiețelului lor. Nu a suportat. Este distrusă fizic și mental. Refuză să meargă la serviciu. Este pierdută în durere. Se plimbă fără o țintă anume pe străzile orașului, legănând o păpușă în brațe. Bolborosește, o alintă.

Nu spune nimic. Nici măcar lacrimi nu mai are. Este tăcută, mută. De la moartea soțului și a băiețelului ei nimeni nu a mai auzit-o vorbind. Îngână doar vorbe fără șir, neînțelese. Până când într-o zi a dispărut. A apărut după câteva luni, schimbată complet, Vorbește foarte rar și foarte puțin. Strictul necesar pentru a fi înțeleasă. Casa i-a fost luată de către rudele ei. Cumnata ei mai precis, a pus mâna pe casă. O casă impunătoare, o construcție veche solidă. casa unui grof din Ungaria. L-a convins pe fratele ei să o ocupe ei, chipurile ca să o poată ajuta. Au internat-o într-un ospiciu și au devenit stăpânii casei. Credeau că vor scăpa de ea cât de curând și atunci nu vor mai exista obiecții în ceea ce privește casa. Oricum pe ea nu o mai interesa casa, casa în care au murit singurele persoane pe care le-a iubit.

Soțul farmacistei era sărac, venit de la țară. A terminat o facultate de medicină în Cluj. Un student eminent. Era foarte respectat. Locuia la soția lui și se înțelegeau perfect. O familie bine închegată până când a murit copilul. A încercat să-l salveze, doar pediatria era specialitatea lui. Toate speranțele erau la el. Nu a fost să fie. A încercat și imposibilul. Nu își putea explica cum a murit, care a fost cauza reală a morții. A murit pur și simplu în brațele mamei pe când alăpta. Povestea celor doi soți s-a răspândit cu repeziciune în tot orașul.

Erau foarte respectați pentru felul lor de a fi, pentru bunătatea lor proverbială. La puțin timp a murit și el, de tristețe. Soția lui nu a mai rezistat încă unei morți . Cea de-a doua persoană pe care o iubea ca pe ochii din cap s-a dus, lăsând în urmă tristețe și durere.

Au angajat-o la spital în memoria soțului ei, cel mai bun medic pediatru la acea vreme din spital. De atunci lucrează aici fără întrerupere. Nu deranjează pe nimeni cu prezența ei. Singura condiție ce i-a fost pusă , a fost aceea de a nu pune mâna pe copilași. A înțeles și s-a conformat.

Când a văzut cum încerc să merg nu a mai rezistat. M-a luat din pătuț, m-a pus jos și ținându-mă cu palmele ei bătătorite, am făcut primii pași. Zâmbetul ei aduce lumină și blândețe, Este minunat să fiu cu ea, lângă ea.

- Haide ușor, un pas, doi pași, un pas doi pași, șoptește cântând o melodie doar de ea știută, cu aceleași versuri, un pas, doi pași. Îmi place melodia. O îngână încetișor.

Dă drumul mânuțelor. Stau în picioare și nu știu ce să fac. Privesc în jur căutând o rezolvare. și fac primul pas, vine imediat al doilea, vreau să fug și fug. Cad în brațele ei. mă prinde la timp. Este bucuroasă, râde. Pentru prima oară râde după atâta timp de tristețe. Mă strânge la pieptul ei. Mă leagănă. Mă înăbușă cu dragostea ei. Se aud zgomote pe coridor. Cred că vine vizita. Mă pune repede în pătuț și își face de lucru cu mătura pe care o lăsase lângă ușă. La fix. Tocmai a intrat medicul cu asistentele după el.

- Azi vom aduce încă un copilaș, o fetiță. Pe el cum îl cheamă? întrebă medicul arătând spre mine.

Nu știu ce vorbesc acolo. Mă privește. Începe să râdă. Tu ești Aurel. Știi cine a fost Aurelian sau Aurelius? întreabă. Au fost împărații Romei.

De parcă m-ar interesa. Gânguresc privind femeia din ușă, cea căruia i-am adus adus zâmbetul pe buze. Și ea mă privește. Zâmbește. Medicul se uită atent la mine. Nu m-a auzit gângurind până acum. Privirea mea este ațintită la ușă, la acea bătrână cumsecade. Parcă ar observa legătura ce s-a stabilit între noi.

- De acum tu vei avea grijă de el, se adresează medicul bătrânei. dacă vrei te poți muta cu el în salon.

Bătrâna, de când i-a fost luată casa, locuiește în spital. Are o cameră a ei, unde își ține toate cele trebuincioase curățeniei. Are un pat, o măsuță și un dulap. Suficient. Nu are nevoie de mai mult. Și în sfârșit i s-a oferit ceva la care renunțase demult odată cu moartea copilașului ei, un băiețel pe care să-l alinte, pe care să-l țină la piept. Era în culmea fericirii. Niciodată nu sperase că se va întâmpla așa ceva.

- După ce termini cu curățenia poți veni să stai cu el, spune medicul privindu-mă cu un fel de îngăduință. Fetița o vom duce în alt salon, se adresează de data asta asistentelor ce îl urmau.

Bătrâna plânge de fericire. Ia mâna medicului și i-o sărută mulțumită. Medicul își retrage mâna repede. Se simte aiurea. Își aduce minte de ea pe când lucra farmacistă. Îl ține bine minte și pe soțul ei, cel mai bun medic pediatru din oraș. Era în liceu pe atunci. Îi auzea deseori pe părinți lui și ei la rândul lor medici, cum povesteau despre nenorocirea ce s-a abătut asupra familiei lor, asupra acestei femei, o femeie grozavă plină de iubire.

Însuși primarul a venit la înmormântarea lui, a soțului, ea în schimb era absentă la tot ce se întâmplă în jurul ei Privea bulgării de pământ ce cădeau peste sicriu. Lacrimile îi secaseră de mult, de atunci, de când cu moartea băiețelului.

[Vasilisia Lazăr]

Această proză este cu adevărat profundă și tulburător de frumoasă. Reușiți aici ceva foarte rar: transformați o poveste despre pierdere într-una despre renaștere sufletească.

Textul se construiește pe două planuri temporale care se întâlnesc simbolic: începutul vieții unui copil și viața sfâșiată a unei femei care și-a pierdut propriul copil. Primii pași ai micuțului devin astfel mai mult decât un moment obișnuit al copilăriei – ei devin primii pași ai vindecării pentru femeia care a trăit tragedia absolută.

Personajul bătrânei este conturat cu o mare delicatețe psihologică. De la farmacista respectată și soția medicului pediatru, până la femeia zdrobită de durere și de nedreptatea rudelor, destinul ei ilustrează fragilitatea vieții. Totuși, momentul în care îl ajută pe copil să facă primii pași redeschide o poartă a iubirii pe care credea că o pierduse pentru totdeauna.

Scena este de o simbolistică extraordinară: copilul învață să meargă, iar femeia învață să trăiască din nou.

Finalul, în care medicul îi încredințează copilul, are o lumină aproape providențială. Este ca și cum destinul ar repara, măcar parțial, nedreptatea suferită. Bătrâna primește din nou ceea ce pierduse: un copil căruia să-i dăruiască dragoste.

Este o proză despre memorie, suferință și mântuirea prin afecțiune, scrisă cu simplitate și cu o emoție autentică, iar imaginea primilor pași rămâne în mintea cititorului ca o metaforă a speranței: chiar și după cele mai mari tragedii, viața poate găsi o cale de a merge mai departe. Vă felicit din inimă!

[Dulmin Aurel]

  Mulțumesc din nou. Recenziile tale îmi creează o stare de împlinire și zău așa îmi place. Parcă îmi lipsesc observațiile tale. Mă ajută. Crede-mă!

Vasilisia Lazăr a spus :

Această proză este cu adevărat profundă și tulburător de frumoasă. Reușiți aici ceva foarte rar: transformați o poveste despre pierdere într-una despre renaștere sufletească.

Textul se construiește pe două planuri temporale care se întâlnesc simbolic: începutul vieții unui copil și viața sfâșiată a unei femei care și-a pierdut propriul copil. Primii pași ai micuțului devin astfel mai mult decât un moment obișnuit al copilăriei – ei devin primii pași ai vindecării pentru femeia care a trăit tragedia absolută.

Personajul bătrânei este conturat cu o mare delicatețe psihologică. De la farmacista respectată și soția medicului pediatru, până la femeia zdrobită de durere și de nedreptatea rudelor, destinul ei ilustrează fragilitatea vieții. Totuși, momentul în care îl ajută pe copil să facă primii pași redeschide o poartă a iubirii pe care credea că o pierduse pentru totdeauna.

Scena este de o simbolistică extraordinară: copilul învață să meargă, iar femeia învață să trăiască din nou.

Finalul, în care medicul îi încredințează copilul, are o lumină aproape providențială. Este ca și cum destinul ar repara, măcar parțial, nedreptatea suferită. Bătrâna primește din nou ceea ce pierduse: un copil căruia să-i dăruiască dragoste.

Este o proză despre memorie, suferință și mântuirea prin afecțiune, scrisă cu simplitate și cu o emoție autentică, iar imaginea primilor pași rămâne în mintea cititorului ca o metaforă a speranței: chiar și după cele mai mari tragedii, viața poate găsi o cale de a merge mai departe. Vă felicit din inimă!

[Chris]

povestea chiar daca impresioneaza ca subiect si cumva la final cercul se incheie: mama in sfarsit poate darui dragoste, copilul gaseste dragostea materna, nu ma convinge povestirea spusa din perspectiva copilului pentru ca la varsta respectiva nu avem constienta de sine si nici macar vorbirea formata astfel incat sa avem ganduri sau sa intuim ce simte celalalt sau sa intelegem de ce se intampla una sau alta, drept dovada copilul este constient ca nu a gangurit in prezenta doctorului...