În satul din vale, nea Vasile Dâmbu e socotit un ciudat. Dacă întrebi pe vreunul dintre localnici de ce e considerat astfel, îți va răspunde simplu:
      - Nu e ca toți oamenii! Nu prea vine decât rar prin sat, stă acolo singur cuc în vârful dealului, n-are pe nimeni, nu vine și el ca toți bărbații din sat pe la cârciumă duminica. Acum, că nu vine la cârciumă n-ar fi mare bai, dar nu vine nici la biserică! Ce fel de om e ăla care nu vine la sfânta biserică? Un om fără nici un dumnezeu, trăiește ca un păgân, nespovedit și necuminecat, nu-și plătește taxele la biserică și va muri neîmpărtășit.
      - De ce zici că-i păgân? Numai pentru că nu frecventează biserica? Poate se roagă în felul lui, poate e un om bun și cu frică de dumnezeu dar nu se simte atras de biserica din sat.
      - De bun e bun, ce să zic, că mă bate Dumnezeu dacă zic altfel, e blând și cumsecade, dă binețe la toată lumea când mai coboară prin sat, cumpără bomboane de la magazin și le împarte copiilor de pe uliță, că el n-a avut copii. Dar e urâcios, prea tăcut și prea mândru, îmbrăcat în haine de oraș printre țăranii noștri, cu toate că nu-i nici el vreun mare domn, cu pălăria aia purtată un pic pe-o ureche de zici că-i niscaiva inspector.
      Nea Vasile nu e nici domn nici țăran, a făcut școală la vremea lui pe undeva prin țară, de unde venit ca maistru pietrar și betonist când s-a construit calea ferată și șoseaua de pe valea ce leagă Ardealul de Maramureș. S-a căsătorit în sat cu Mărioara de pe deal unde a ridicat cu mâinile lui o casă, un grajd și un fânar ca un adevărat gospodar, dar în câțiva ani Mărioara, tuberculoasă încă din adolescență, a decedat și l-a lăsat singur și străin pe Vasile al ei.
      Ar fi putut să plece de unde a venit, dar ceva l-a legat parcă pentru totdeauna de acel deal cu pășuni și păduri, pe care a trăit iubirea vieții lui și în pământul căruia odihnește trupul firav al soției sale. N-a vrut s-o îngroape în cimitirul satului și n-a lipsit mult să nu vrea nici popa să-i facă slujba de înmormântare, pentru că Vasile, mai ciudat de felul lui, nu-și plătise dările la biserică unde nu mai mergea de mulți ani și a vrut să aibă mormântul soției chiar lângă casa lor, în grădina cu flori sădite de ea și să poată povesti cu ea or de câte ori îi va fi dor s-o simtă în preajmă.

      E o seară calmă de început de toamnă, omul nostru a strâns fructele din livadă și ultima otavă din anul acesta și stă retras la casa lui din deal, citind ca de obicei la lumina veiozei cărți din mica lui bibliotecă, cărți învechite, citite deja și unele răscitite de-a lungul vremii. Se oprește des din citit, așa cum se oprește tot mai des din munca lui zilnică, frământat de un gând care nu-i dă pace.
      Îl frământă, mai cu seamă de la moartea soției, gândul împăcării cu Dumnezeu, pentru că mult n-o va mai duce nici el, „șubred vas de lut” umblător și trecător pe această scoarță de lut în care va intra și el alături de soția sa cândva. Nu e un păgân cum îl ocărăsc adesea oamenii din sat, dar nici un habotnic la fel cu toți cei ce merg la biserica din vale mai mult ca să respecte obiceiul, că așa se cuvine, să fie în rând cu lumea, să se știe împăcați cu Dumnezeu și mântuiți atunci când vor pleca în cealaltă lume.
      A mers și el de câteva ori la biserică, s-a uitat îndelung la construcția masivă din piatră albă adusă de pe Măgură, la picturile în culori vii, parcă din reviste glossy, reînnoite periodic de pictori școliți într-ale picturii bisericești, a ascultat slujba săvârșită de preot și de cântăreții din strană, dar nu s-a simțit nicidecum în prezența lui Dumnezeu ci doar în prezența unei construcții obișnuite făcută de meșteri zidari ca și el și a unor oameni care săvârșeau un ritual mai mult sau mai puțin inteligibil. A simțit că nu e acolo locul întâlnirii lui cu Dumnezeu și nici nu s-a mai dus de-atunci...
      Prefera să-l întâlnească pe Dumnezeu ca un duh de viață în natură, umblând pe pajiștile cu ierburi înțesate de flori unduind în lumina soarelui, prin pădurile întunecoase și răcoroase vibrând de o viață misterioasă, pe la izvoarele clipocind în umbra copacilor seculari. Acolo, da, se simțea în prezența duhului viu al lui Dumnezeu și adesea vorbea cu el și parcă-i și răspundea, cu un glas care-i da fiori, ca un ecou mângâietor în sufletul lui deschis și primitor.
      Dar simțea totuși că întâlnirea trebuia să aibă loc într-un sanctuar, într-un spațiu distinct de lumea mare din jur, poate de aceea au făcut oamenii biserici, să fie un loc intim al întâlnirii cu duhul celui prea sfânt.
      Cu acest gând adoarme, întins pe lavița veche, cu cartea deschisă pe piept și visează că se află în grădina lui din spatele casei unde în locul șirelor de paie se înalță o biserică din piatră albă, strălucitoare, îl dor ochii de albul zidurilor în lumina soarelui de vară, deasupra o cupolă aurită și în vârf o cruce filigranată din aur, pereții interiori sunt împânziți de chipuri de sfinți și ființe angelice plutind pe norii cerului și parcă aude o muzică venind de undeva din înalt, un cor de voci îngerești, acompaniate de clinchetele suave ale unor clopoței de argint...

      Se trezește brusc, speriat de soneria ceasului deșteptător de pe masă care-l trezește în fiecare dimineață la oră fixă pentru a-și începe programul zilei. Dar azi nu va mai merge la lucrul câmpului ca de obicei. Azi e purtat ca de un duh nevăzut de dorința de a înălța biserica din vis în grădina casei lui. Schițează la repezeală planul construcției cât timp imaginea din vis e încă proaspătă în mintea lui. Apoi înhamă calul la căruță și urcă la pas drumul de costișă ce duce pe Măgură, la cariera de piatră albă, calcaroasă. Aici se pune pe treabă, îndrăgostit parcă din nou de vechea lui meserie de pietrar, descarcă din căruță uneltele de cioplitor de piatră și uită cu totul de alte gânduri și preocupări. Zile în șir taie piatra albă în bucăți de mărimi potrivite, o încarcă în căruță și o îngrămădește în gospodăria lui, cât ține curtea și grădina.
      Oamenii care trec prin preajmă se uită mirați la stivele de piatră fasonată și-și închipuie că Vasile Dâmbu plănuiește să-și extindă casa și să-și facă ditamai vila. La ce i-o fi trebuind, dacă tot e singur și copii n-are? Dar e treaba lui de om nenormal, așa cum îl știu.

      În sfârșit planul începe să prindă contur, a zidit mai întâi o fundație, nu prea mare pentru că sub stratul vegetal dealul e din rocă tare, apoi a înălțat pereții cu multă măiestrie și dragoste, cupola i-a luat ceva mai mult timp, fiind o treabă mai migăloasă ce presupunea niște cofraje speciale. La exteriorul cupolei a aplicat un bronz auriu în mai multe straturi iar la interior un albastru ca cerul. Acum se pregătește pentru fresce și picturi interioare pe care vrea să le facă de asemenea cu mâna lui, după sufletul lui cu care le vede aievea și e convins că vor fi mai adevărate decât cele pictate de învățăcei de pe la școlile de artă bisericească.
      Un grup de săteni privesc de la oarecare distanță la construcție și la constructorul care pregătește de zor vopselele, apoi se apropie, dar parcă temători.
      - Ce faci aici, Nea Vasile? începe, timid, unul dintre ei.
      - Ce să fac, ia, construiesc!
      - Dar ce construiești mata, că a casă nu prea arată? intervine un altul.
      - Păi, nici nu e o casă obișnuită, e Casa lui Dumnezeu!
      Oamenii se uită șocați unii la alții, convinși în sinea lor că nea Vasile a înnebunit.
      - Aha! se dumirește un altul. Deci faci o biserică.
      - Cam așa ceva.
      - Păi, n-ai mata biserică în vale, la noi în sat? De ce-ți trebuie alta?
      - Vreau una ridicată cu mâinile mele. Cea din sat, voi n-ați ridicat-o cu mâinile voastre.
      - Păi, nu, că nu suntem meșteri pietrari și zidari ca mata, Dar am plătit oameni pentru asta din banii noștri. Am pus cu toții bani grei a construcția ei.
      - Ați pus bani, dar n-ați pus mâinile! Și dacă n-ați pus mâinile, n-ați pus nici sufletul. Că banii n-au suflet.
      - Dar banii au fost și ei din munca noastră, ne-am sacrificat pentru ei! se justifică unul dintre săteni.
      - Da, dar una e să plătești pe cineva și alta să faci tu cu mâinile tale! nu se lasă omul nostru.
      - Și cine o să slujească în biserica dumitale? Că doar n-o să plătești vreun popă...
      - Nimeni. Nici un preot. În ea va sălășlui doar duhul lui Dumnezeu. Și eu voi fi mereu în preajma lui și voi vorbi cu el, mă voi ruga lui și el îmi va răspunde...
      - Preotul e necesar, nea Vasile, Biblia spune clar că e nevoie de un mijlocitor sfințit între om și Dumnezeu.
      - N-am nevoie de nici un fel de mijlocitor în relația mea cu Dumnezeu, mă voi adresa direct lui și sunt convins că mă va asculta și eu îl voi asculta fără mijlocitor și-l voi înțelege fără traducător.

      În sfârșit opera e gata, frumoasă și desăvârșită ca o mireasă gătită pentru nuntă. Acum mai e nevoie doar să fie sfințită de episcopul locului.
      Dar după vizita la episcopie, unde a fost în audiență, nea Vasile e cumplit de dezamăgit. Omul episcopiei l-a primit afabil, cu un zâmbet îngăduitor și un pic zeflemitor:
      - Domnule, dumneata ești un fenomen pentru noi, unic în felul dumitale, încă n-am întâlnit așa ceva în lunga noastră slujbă arhierească. Din păcate, ce vrei dumneata nu se poate.
      - De ce să nu se poată? Am ridicat biserica din tot sufletul și cu toată priceperea mea, e o construcție frumoasă cu care orice episcopie s-ar mândri...
      - Domnul meu, o biserică nu-i o construcție civilă obișnuită. Se face după un plan arhitectural canonic, cu sumedenie de aprobări și binecuvântări, nu așa, de către oricine și în orice loc. Încă să-ți pară bine dacă nu te va denunța cineva că ai ridicat o construcție fără aprobările necesare, practic ilegală.
      Nea Vasile se sperie de-a binelea. Asta i-ar mai lipsi, să-i dărâme cineva bisericuța lui ridicată cu atâta trudă.
      - Bine, îl liniștește slujbașul episcopal cu același zâmbet binevoitor, nu cred că cineva va vrea să-ți dărâme neapărat construcția din propria ogradă pe care o poți justifica la nevoie ca o locuință de odihnă și recreere.
      Omului nostru îi mai revine sufletul la loc. Măcar să nu se amestece nimeni în trăirea lui personală și să nu-i tulbure bucuria și liniștea din lucrarea mâinilor sale închinată lui Dumnezeu.
      Întors acasă o înconjoară pășind ușor ca în vis, o soarbe din priviri și-i mângâie trupul alb și feciorelnic, ca al unei iubite. E pe deplin convins că biserica din sat nu-i cu nimic mai adevărată decât cea ieșită din mâinile și sufletul lui. Întră în semiîntunericul luminat doar de chipurile aurite ale sfinților de pe pereți:
      - Doamne, sunt aici și știu că ești aici!
      Un ecou reverberează prelung sub cupola albastră și parcă un glas profund și plin de bunătate îi răspunde.

Vizualizări: 49

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am citit cu mare plăcere. Înverșunarea unui bărbat destoinic în a sfărma limite impuse în relația cu Dumnezeu, temă ce ar trebui să preocupe din ce în ce mai mult. Dar, mă gândeam să vă dau un sfat, în calitate de cititor împătimit de proză, dar și de umil mântuitor de condei. Dacă ați evita cât se poate de mult neogismele, textul ar câștiga în farmec. De exemplu: în loc de ,,nu se simțea atras", poate ,,nu avea deloc tragere către", în loc de ,,nu frecventa", poate ,,nu bătătorea nicicum cărarea", în loc de ,,veioză", poate ,,lampadar" sau ,,opaiț", în loc de ,,audiență", poate ,,la timpul sorocit pentru întâlnire" ș.a. Am observat că acțiunea se petrece în zilele noastre, dar cred mult în cuvintele lui Blaga - Veşnicia s-a născut la sat. Deci, ce e veșnic, să rămână veșnic. Mulțumesc pentru plăcerea lecturii!

Mulțumesc mult, Manuela, pentru vizită, pentru răbdarea lecturii și promptitudinea unui răspuns! Dar și pentru sfatul colegial și foarte pertinent! Sunt întru totul de acord cu ideea valorificării limbii române mai vechi, tradiționale, iubesc limba clasică, spun mai degrabă „taină” decât „mister”, mai degrabă „izbândă” decât „victorie”, mai degrabă „văzduh” decât „atmosferă”, mai degrabă „țel” decât „scop”, mai degrabă „slobod” decât „liber” în textele mele... Dar, din păcate mie mi s-a reproșat tocmai această înclinație spre limba veche, „vetustă” cum zic unii, „depășită” sau „țărănistă” cum zic alții :) Mi s-a reproșat că sunt prea clasicist și tradiționalist, că proza modernă presupune nu numai subiecte și decoruri moderne, dar și un limbaj modern, neologistic, pe placul noilor generații. Și atunci am încercat un echilibru între cuvintele limbii clasice cu iz arhaic și celei moderne cu tentă neologistă... Mă bucur mult dacă lectura a fost o reală plăcere! O seară frumoasă de duminică!

Munteanu Manuela a spus :

Am citit cu mare plăcere. Înverșunarea unui bărbat destoinic în a sfărma limite impuse în relația cu Dumnezeu, temă ce ar trebui să preocupe din ce în ce mai mult. Dar, mă gândeam să vă dau un sfat, în calitate de cititor împătimit de proză, dar și de umil mântuitor de condei. Dacă ați evita cât se poate de mult neogismele, textul ar câștiga în farmec. De exemplu: în loc de ,,nu se simțea atras", poate ,,nu avea deloc tragere către", în loc de ,,nu frecventa", poate ,,nu bătătorea nicicum cărarea", în loc de ,,veioză", poate ,,lampadar" sau ,,opaiț", în loc de ,,audiență", poate ,,la timpul sorocit pentru întâlnire" ș.a. Am observat că acțiunea se petrece în zilele noastre, dar cred mult în cuvintele lui Blaga - Veşnicia s-a născut la sat. Deci, ce e veșnic, să rămână veșnic. Mulțumesc pentru plăcerea lecturii!

Pe vremuri se susținea ideea că cine n-a sădit un pom și n-a scris o poezie îi sunt știrbite calitățile umane. Dar să construiești o biserică? Cine se gândește la acest ideal? Credința în Dumnezeu o ai sau nu în suflet. Te poți ruga în gând, pe stradă, la muncă, în metrou, dar frecventarea bisericii poate să-ți aducă o liniște sufletească. N-aș fi crezut că ridicarea din temelii a unui lăcaș sfânt poate creea atâtea probleme, dar vremurile sunt tulburi și oamenii, cu legile lor, sunt dificili. 

Mesajul acestei impecabile proze trebuie aplaudat. Felicitări!

Mulțumesc, Dorina, pentru lectură și mesajul lăsat. Așa este, omul care nu trăiește doar de azi pe mâine ci pentru un ideal vrea să înfăptuiască ceva durabil pe acest pământ, să sădească un pom, să ridice o casă, să lase urmași demni, să creeze o operă de artă perenă, etc, dar numai un suflet de o mare puritate se poate gândi la înălțarea unei biserici, o construcție materială și totuși pur spirituală, fără nici un avantaj practic și fără nici un beneficiu palpabil în această viață. Cât despre dificultățile întâmpinate, ele sunt cel puțin două: lipsa de înțelegere din partea oamenilor de rând, limitați spiritual, cu spiritul lor de „turmă”, dar și rigiditatea canoanelor, normelor și legilor din societate în care o astfel de întreprindere personală nu se încadrează și e socotită doar o formă de „nebunie”, ieșită din normalitate și din „tipare”...

Mulțumesc pentru apreciere! O zi frumoasă îți doresc!

Pop Dorina a spus :

Pe vremuri se susținea ideea că cine n-a sădit un pom și n-a scris o poezie îi sunt știrbite calitățile umane. Dar să construiești o biserică? Cine se gândește la acest ideal? Credința în Dumnezeu o ai sau nu în suflet. Te poți ruga în gând, pe stradă, la muncă, în metrou, dar frecventarea bisericii poate să-ți aducă o liniște sufletească. N-aș fi crezut că ridicarea din temelii a unui lăcaș sfânt poate creea atâtea probleme, dar vremurile sunt tulburi și oamenii, cu legile lor, sunt dificili. 

Mesajul acestei impecabile proze trebuie aplaudat. Felicitări!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Monica Pester
cu 53 minute în urmă
Cornaciu Nicoleta Ramona a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Spini a utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Spini a lui Cornaciu Nicoleta Ramona
cu 4 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Spini a utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona
cu 4 ore în urmă
Mihaela Suciu a postat o discuţie
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog Interviu - Radio ProDiaspora a lui Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 6 ore în urmă
Cristi Poe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pe șevaletul tău a utilizatorului Cristi Poe
cu 6 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog pașii tăi a utilizatorului Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Tainele mirajului ceresc a lui Corneliu Neagu
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Îmbrățișând o pasăre rănită a lui Grig Salvan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Alte detalii despre țara mea a lui Cristi Poe
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog în memoria unei așteptări a lui Nuta Craciun
cu 8 ore în urmă
Corneliu Neagu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Tainele mirajului ceresc a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog noapte siderală violet a lui Floare Arbore
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Tainele mirajului ceresc a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog de regulă a lui Mihaela Popa
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Pe șevaletul tău a lui Cristi Poe
cu 18 ore în urmă
Denisa Curea Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pe șevaletul tău a utilizatorului Cristi Poe
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog Tainele mirajului ceresc a lui Corneliu Neagu
cu 19 ore în urmă
Cornaciu Nicoleta Ramona a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog pașii tăi a utilizatorului Dinca Valerian
cu 20 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2023   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor