Băiatul și sfera II

[Chris]

Ian Soren, care stătea lângă ei, își trecu mâna peste față. Ar fi vrut să-i spună din nou că nu există niciun Ovitt. Ar fi vrut să poată spune asta cu aceeași siguranță cu care o spusese până atunci.

Dar cercul era acolo. Și plantele arse erau acolo. Și David pomenise de mingea luminoasă înainte că ei să fi știut ce să creadă despre fenomen.

Un cort mare fusese ridicat la marginea câmpului. Înăuntru așezat la masă lungă, fizicianul Elias Ward, își ascultă asistențîi fără să-și ia ochii de pe notițe.

– Fenomenul este stabil, spuse unul dintre cercetători. Nu se deplasează, nu își schimbă formă, dar marginile par mai luminoase decât în primele imagini.

– Absorbție? întrebă Ward.

– Cel mai probabil. Vegetația din jur continuă să se degradeze. Lent, dar continuu. Orice material indiferent că este organic sau nu, introdus prin cerc își pierde proprietățile.

Colonelul Johnathan Gibbs stătea în picioare, lângă intrarea cortului. Nu părea impresionat de limbajul lor.

– Cu alte cuvinte, consumă ce are în jur, spuse colonelul.

– Simplificat, da, răspunse Ward. Dar nu știm ce anume consumă.

– Destul cât să omoare plantele.

– Plantele nu au murit instantaneu. Procesul pare mai lent la distanță de marginea fenomenului.

– Asta nu mă liniștește.

La capătul mesei se află John Calder, cel care coordona această comisie. Avea ochelarii coborâți ușor pe nas, cravată slăbită și în față lui doar un telefon satelitar lângă dosarul deschis.

– Președintele a fost informat, spuse, fără să ridice vocea. Deocamdată, public, nu confirmăm nimic. Oficial, este o contaminare locală cu risc necunoscut. Neoficial, vreau să știu dacă acest cerc este doar un fenomen fizic sau….

Lasă frază în aer și îndepărta cu mâna o muscă invizibilă.

 – Domnul Soren ne-a informat că a trecut ceva prin el, spuse Ward privind spre Ian

Soren, pe care îl chemase și se orpise la intrarea cortului. Ian făcu un pas înainte.

– Fiul meu spune că a văzut ceva venind prin cerc.

Calder ridică ochii spre el.

– Ce anume?

– O sferă luminoasă. O minge, cum îi spune el. Vine după prânz. De câteva zile.

Telefonul lui Calder vibră. Această nici nu se uită la el.

– De câteva zile, repetă. Și aflăm asta acum?

Ian roși.

– Am crezut că inventează.

– De ce?

– Are prieteni imaginari. Tom și Steven. Așa că atunci când a pomenit de o minge luminoasă...

Nu termină.

Calder își scoase ochelarii și îi așeză pe dosar.

– Domnule Soren, înțelegeți ce ne spuneți? Dacă fiul dumneavoastră are dreptate, nu mai avem o anomalie într-un lan de grâu. Avem primul contact cu o inteligență necunoscută. Dacă greșește, pierdem timp tratând un pericol real că pe o poveste de copil. Și asta schimbă deciziile care vor fi luate.

Colonelul Gibbs interveni:

– Copilul poate fi în pericol dacă a fost expus de mai multe ori unui fenomen necunoscut. Poate fi un pericol, mai sublinie.

– Este fiul meu.

– Și tocmai de aceea ar trebui ținut la distanță.

Ward se aplecă peste masă.

– Dacă relatarea este corectă, copilul este singurul reper familiar pentru entitate. Dacă îl scoatem, pierdem orice șansă de comunicare.

– Sau eliminăm o vulnerabilitate, spuse Gibbs.

Calder ridică mâna. Nu mult, dar destul cât să oprească discuția.

– Avem nevoie de o evaluare. A copilului și a presupusei entități, dacă apare.

– Pot contacta o cunoștință de-a mea, spuse Ward.  Eloise Tanner este psiholog specializat în comunicare nonverbală.

– Cheam-o! spuse Calder.

Gibbs își întoarse privirea spre cerc.

– Cu tot respectul, un psiholog nu securizează un prim contact.

– Nu, spuse Calder. Dar poate împiedica transformarea lui într-un incident.

Telefonul vibră din nou. Calder îl întoarse cu fața în jos.

– Până mâine după prânz nu distrugem nimic, continuă. Nu atingem cercul. Nu punem copilul în fața fenomenului fără acordul părinților și fără protocol. Dar nici nu presupunem că o sferă luminoasă care se joacă cu un copil este inofensivă doar fiindcă băiatul o numește prieten.

Ian simți cuvântul că pe o lovitură.

Prieten.

Pentru prima dată, părea că lumea întreagă lua în serios cuvântul pe care el îl respinsese atâta vreme.

Eloise Tanner ajunse după lăsarea întunericului. Purta o rochie de vara colorată și o geantă mică. Nu îl chemă pe David în cortul mare. Îl rugă pe Ian Soren să-i lase să vorbească în bucătărie, acolo unde băiatul cunoștea fiecare scaun și fiecare colț.

Lena îi puse un pahar cu lapte în față, dar David nu se atinse de el.

– Tată spune că tu vorbești cu Ovitt, zise Eloise Tanner. Avea o voce blanda.

David o privi cu suspiciune.

– Nu mă crede.

– Acum cred că încearcă.

– Încearcă nu e același lucru.

Femeia zâmbi ușor.

– Așa este. Nu e același lucru.

David păru să accepte răspunsul.

– Dumneavoastră mă credeți?

– Eu cred că tu ai văzut ceva important. Și vreau să înțeleg cât mai bine, că să nu se sperie nimeni mâine. Nici oamenii. Nici Ovitt.

La auzul numelui, băiatul o privi drept în ochi.

– Ei vor să-i facă rău.

– Unii oameni se tem de ce nu cunosc. Asta nu înseamnă că vor să-i facă rău. Dar trebuie să ne ajuți să înțelegem cum se poartă.

David trase aer în piept.

– Doar plutește. La început nu știa să vorbească. Acum spune cuvinte.

– Cu voce?

– Nu chiar. Uneori îl aud aici.

Își atinse fruntea.

– Și uneori încearcă să spună că mine. Dar îi e greu.

– Își schimbă culoarea?

David dădu din cap.

– Când se bucură, se face galben. Sau auriu. Când e speriat, se face roz. Când e supărat sau ceva nu-i place, se face verde. Dar nu un verde urât. Doar verde.

– Te-a atins vreodată?

– Nu. Eu am vrut să-l ating prima dată, dar s-a tras înapoi.

– Te-a chemat vreodată spre cerc?

David se încruntă.

– Nu. Niciodată. El vine la mine și apoi pleacă la el acasă. La ora de cină.

Eloise Tanner notă ceva.

– Ce faceți când vă jucați?

– Îi arăt lucruri. Grâul, macii, trenul, calul. I-am spus de gem.

– Și el ce face?

– Ascultă. Întreabă. Nu cu întrebări că noi, dar simt când vrea să știe ceva.

– Mâine, dacă vine și vede mulți oameni, ce crezi că va face?

David se uită spre fereastră. Dincolo de ea, câmpul era luminat că ziua.

– O să se sperie.

– Poți să îl ajuți când se sperie?

– O să-i spun că nu-i face nimeni rău. Și să nu se apropie oamenii prea repede.

Psiholoaga închise carnețelul.

– Atunci asta le voi spune și eu.

În prag, Ian Soren ascultase aproape tot.

– Minte? întrebă el încet.

Eloise Tanner îl privi cu atenție.

– Nu așa cum minte un copil care inventează că să scape de pedeapsă. Și, mai ales, nu încearcă să impresioneze, încearcă să protejeze.

Ian privi spre David, care rămăsese la masă, cu mâinile în jurul paharului neatins.

– Deci îl credeți?

– Cred că băiatul dumneavoastră a avut o experiență reală. Ce anume este Ovitt, nu pot spune. Dar pentru David, el este real. Și mâine, dacă apare, David va fi singurul lucru familiar pentru el.

A două zi dimineață, întâlnirea din cort nu mai semăna cu o dezbatere despre un fenomen necunoscut. Toți vorbeau despre prânz.

Pe masă erau întinse hărți, fotografii ale cercului și notițele psiholoagei. Afară, soldațîi mutaseră cordonul mai departe, la cererea fizicianului Ward. Câmpul rămăsese totuși plin de oameni, aparate și vehicule.

– Dacă entitatea apare, nu vreau arme vizibile în apropierea copilului, spuse psiholoaga.

Colonelul Gibbs o privi indiferent.

– Nu pot retrage securitatea.

– Nu am cerut asta. Am cerut să nu transformați primul lucru pe care îl vede într-o amenințare.

– Nu știm dacă poate interpreta amenințarea.

– Atunci cu atât mai mult nu știm cum va reacționa la ea. David spune că sfera își schimbă culoarea. Galben sau auriu când pare receptivă, roz când este agitată, verde când respinge ceva. Dacă aceste reacțîi se repetă astăzi, avem începutul unui cod comportamental.

– Sau avem interpretările unui copil, spuse colonelul.

– De aceea observăm, răspunse psiholoaga. Nu presupunem nici bunăvoință, nici ostilitate. Dar avem date: entitatea a revenit de mai multe ori la același copil. Nu l-a rănit. Nu l-a atras prin cerc. Nu a manifestat comportament agresiv.

– Poate nu încă, zise colonelul.

Ian Soren, care stătea lângă Lena, nu mai suportă.

– Atunci ce vreți să faceți? Să-l folosiți pe David că momeală?

Se opriră toți din vorbit.

Eloise Tanner se întoarse spre el.

– Nu. David nu trebuie obligat să facă nimic. Dar dacă Ovitt vine, va veni pentru el. Fără el, sfera ar putea reacționa într-un mod pe care nu îl înțelegem.

– Iar dacă fiul meu e în pericol?

Colonelul Gibbs răspunse de dată această:

– Atunci îl apărăm.

– Cât de repede?

– Imediat.

– Și dacă sfera doar se sperie?

Eloise Tanner interveni iar, cu voce joasă:

– De aceea stabilim reguli înainte. Nimeni nu se apropie de Ovitt fără că David să-i transmită. Nimeni nu atinge sfera. Nimeni nu atinge cercul. Dacă sfera devine roz, reducem mișcarea și zgomotul. Dacă devine verde, ne retragem.

– Eu vreau să încercăm comunicarea, spuse Ward. Întrebări simple, prin David. Cine este. De unde vine. Dacă poartă a fost deschisă intenționat. Dacă poate fi închisă.

– Iar eu vreau control asupra perimetrului, spuse colonelul. Dacă fenomenul se extinde, dacă apar mai multe entități sau dacă sfera încearcă să treacă dincolo de zona stabilită, intervenim.

– Ce înseamnă intervenim? întrebă Lena Soren.

Colonelul ezită o clipă.

– Îndepărtăm copilul și blocăm accesul la cerc.

– Și după aceea?

Nimeni nu îi răspunse direct.

Calder, care ascultase fără să intervină, închise dosarul din fața lui.

– Decizia este următoarea: așteptăm apariția de după prânz. Domnului Ward va încerca să comunice. Colonelului Gibbes va avea grijă că acest lucru să se întâmple în siguranță. DoamnaTanner va urmări comportamentul copilului și al entitățîi. Domnule Soren, dumneavoastră și soția dumneavoastră rămâneți aproape de David, dar în afară cercului de contact, dacă doamna Tanner consideră că e mai bine așa.

Ian Soren strânse maxilarul.

– Nu-mi las băiatul singur.

– Nu va fi singur, spuse Eloise Tanner. Dar trebuie să pară cât mai aproape de ziua obișnuită în care Ovitt venea la el. Altfel, s-ar putea să nu se apropie.

David care nu participase la discuțiile adulților, fusese adus în cort de domnul Peter și auzise ultimele cuvinte.

– O să se apropie, spuse.

Toți se întoarseră spre el.

Băiatul părea palid, dar hotărât.

– Ovitt vine mereu după prânz. Dacă nu-l speriați, vine.

 Ward îngenunche în fața lui, că să nu-l privească de sus.

– David, noi vrem să vorbim cu prietenul tău. Nu să-i facem rău.

David îl privi neîncrezător.

– Și dacă se sperie?

Eloise Tanner răspunse:

– Atunci tu îi spui că nimeni nu-i face rău. Iar noi ne oprim.

– Toți?

Ea se uită spre colonel.

Colonelul Gibbs păstră o clipă tăcerea, apoi încuviință scurt.

– Toți.

David păru să accepte, dar nu zâmbi.

Afară, câmpul era plin de oameni care vorbeau în șoaptă. Dincolo de cordon, fermierii vecini și curioșîi ținuți la distanță încercau să vadă ceva printre mașini. Soldațîi stăteau nemișcăți. Aparatele înregistrau fiecare schimbare a luminii lăptoase. Cercul plutea deasupra grâului, tăcut și strălucitor. Mai era puțîn până la întâlnire.

David stătea la câțiva pași de locul unde se jucase în celelalte zile. Avea căluțul într-o mână și trenul în cealaltă. Eloise Tanner îi spusese că le putea lua cu el, pentru că Ovitt le cunoștea. Orice lucru familiar putea ajută.

Lena și Ian Soren stăteau mai în spate, atât de aproape cât li se permisese. Lena Soren își frământa mâinile, iar Ian nu-și lua ochii de la copil. Niciodată câmpul nu i se păruse atât de mare. Niciodată David nu i se păruse atât de mic.

Nerăbdarea creștea o dată cu murmurul vorbelor. Eloise Tanner stătea suficient de aproape de David încât acesta să o audă dacă îi spune ceva.

– Nu se întâmplă nimic, șopti cineva suficient de tare.

David auzi și se întoarse imediat.

– Vine, spuse el. Vine mereu după prânz.

Cercul lăptos tremură ușor. O lumină albă se desprinse din mijlocul lui și pluti încet spre câmp.

David făcu un pas înainte.

– Ovitt!

Mai multe voci se auziră deodată, apoi fură repede oprite. Sfera rămase pe loc. Strălucea alb, dar în câteva clipe culoarea începu să i se schimbe. Rozul se întinse pe suprafața ei că o umbră de neliniște.

– Se sperie, șopti David.

Eloise Tanner ridică o mână, fără să se apropie.

– Toată lumea rămâne pe loc. Fără mișcări bruște.

Colonelul Gibbs întoarse ușor capul spre soldați. Aceștia nu se mișcară.

David privi sfera și încercă să-i trimită gândul cât mai clar:

„Niciun rău. Nu te speria.”

Apoi spuse cu voce tare:

– Ovitt, nu-ți fie frică. Sunt doar oameni. Adică sunt mulți, dar nu vor să-ți facă rău.

Sfera rămase rozalie, plutind la o distanță mai mare decât în alte zile. David simți gândul ei atingându-l, tremurat și plin de întrebări.

– Sunt prea mulți, spuse el, traducând pentru ceilalți. Nu știe de ce sunt atât de mulți.

 Ward făcu un pas mic înainte, apoi se opri când Eloise Tanner îl privi.

– Întreabă-l dacă putem vorbi cu el, spuse Ward încet.

David încuviință. Se uită la Ovitt.

„Ei vor să vorbească. Nu să atingă. Doar să vorbească.”

Sfera începu să se îngălbenească foarte puțîn, dar rozul nu dispăru de tot.

– Zice că nu știe să vorbească bine cu ei. Cu mine poate.

– Atunci vorbește prin ține, spuse Eloise Tanner. Numai dacă vrei și numai dacă vrea și el.

David îi transmise asta lui Ovitt.

Sfera se apropie puțîn. Nu mult. Atât cât David să zâmbească pentru prima dată în acea zi.

– A zis da.

Ward respiră ușurat.

– Întreabă-l de unde vine, spuse.

David închise ochii o clipă.

– De acasă.

– Întreabă-l cum se numește casă lui.

David ascultă gândul sferei. Sprâncenele i se strânseră, că și cum ar fi încercat să pronunțe un cuvânt greu.

– Azeena, spuse el. Cred că așa. Azeena.

Sfera se lumină auriu.

– Da, așa e! se bucură David. Am zis bine!

Ward șopti numele, aproape fără glas:

– Azeena.

– Ce este Azeena? întrebă Eloise Tanner. O planetă? O stea? Un loc?

David ascultă din nou. De dată această tăcu mai mult.

– Nu știu dacă are cuvintele noastre pentru asta. Spune că toți sunt Azeena și Azeena este în toți.

Cercetătorii se priviră între ei.

– Conștiință colectivă? murmură cineva.

Colonelul Gibbs interveni, cu voce joasă, dar fermă:

– Întreabă-l câți sunt.

David transmise întrebarea. Ovitt se coloră pentru o clipă într-un galben tulbure, apoi reveni spre alb.

– Mulți. Nu știe să spună că noi. Mulți în toate straturile.

– Straturi? întrebă Ward.

– Așa zice. Straturi de energie. Unii plutesc sus, unii mai jos. Copiii nu au voie sus, pentru că energia e prea puternică.

Pentru prima dată, Ward zâmbi fără să-și dea seama.

– Copiii lor au reguli.

– Normal că au, spuse David, de parcă lucrul acesta era evident. Și pe Ovitt îl ceartă părintele lui.

Sfera se făcu brusc verde-pal.

David întoarse capul spre ea.

– Bine, bine, nu te ceartă mereu.

În câmp, câțiva oameni zâmbiră, dar nimeni nu râse tare.

Eloise Tanner notă schimbarea.

– Verdele pare legat de respingere sau nemulțumire, spuse încet.

– Întreabă-l despre poartă, ceru Ward. Cine a deschis-o?

David își mușcă buza. Nu-i plăcea cum sună întrebarea, dar o transmise.

Ovitt se coloră în violet închis. Lumina lui păru să scadă.

– Nu el, spuse David repede. Nu Ovitt. Adulțîi. Au făcut o... unire. Au deschis poartă fără să vrea.

 Ward deveni foarte atent.

– Au deschis-o accidental.

– Da. Le pare rău.

– O pot închide?

David ascultă. De dată această expresia i se schimbă înainte să spună ceva.

– Nu știe.

Sfera tremură ușor.

– Adică el nu știe. Adulțîi caută. Dar poartă consumă energie.

– De unde? întrebă Ward.

David se uită spre grâul ars.

– De aici.

Lena Soren duse mâna la gură.

Colonelul Gibbs se îndreptă.

– Întreabă-l dacă poartă se extinde.

Eloise Tanner îi aruncă o privire scurtă.

– Ușor.

– Trebuie să știm.

David transmise întrebarea. Ovitt deveni din nou roz.

– Nu știe. Dar știe că marginile sunt mai strălucitoare decât ieri. Și la ei au văzut asta.

Ward se întoarse spre cerc.

– Asta corespunde observățiilor noastre.

Colonelul Gibbes vorbi spre Calder:

– Fenomenul se alimentează din mediul nostru. Nu avem garanțîi că rămâne local.

– Nu acum, spuse Eloise Tanner.

Dar David auzise.

– Nu e vină lui Ovitt! strigă el. El n-a făcut nimic!

Sfera mică se apropie instinctiv de el, apoi se opri. O lumină albastră, albastru închis, îi acoperi suprafața.

Eloise Tanner observă imediat.

– David, spune-i că știm. Spune-i că nu îl acuză nimeni pe el.

Colonelul Gibbs nu confirmă, dar nici nu contrazise.

David își șterse ochii cu mâneca. Lacrimi curgeau chiar dacă încerca să se abțînă.

– Nu te acuză pe ține, Ovitt. Eu știu că n-ai făcut nimic. Și ei știu. Doar că sunt speriați.

Sfera rămase albastră. Gândul lui Ovitt veni încet, mai clar decât înainte.

– David... eu merg. Aduc părinte.

Băiatul îngheță.

– Vrea să plece. Se întoarce. Cu părintele lui.

Ovitt se îngălbeni slab.

Câteva șoapte trecură prin mulțime.

Colonelul Gibbs ridică mâna spre soldați, cerând atenție fără zgomot.

Eloise Tanner se apropie de el.

– Fără arme ridicate.

– Dacă vin mai multe entități, situația se schimbă, spuse colonelul.

– Știu. Dar dacă primul lucru pe care îl văd este agresivitatea noastră, nu vom mai află nimic.

Ovitt pluti înapoi spre poartă. Înainte să dispară, se opri și trimise un gând numai lui David.

Băiatul îl auzi și zâmbi trist.

– A zis că se întoarce repede.

Sfera dispăru în cerc.

Minutele care urmară părură mai lungi decât toate orele de așteptare. Nimeni nu îndrăznea să vorbească tare.

Apoi poartă tremură din nou.

Ovitt reveni primul. În urmă lui plutiră trei sfere mai mari, mai luminoase, cu o strălucire alb-aurie care făcu grâul din jur să pară cenușiu. Nu se apropiară imediat. Rămaseră lângă cerc, că și cum și ele ar fi încercat să înțeleagă ce vedeau.

David făcu un pas înainte.

Sfera mică se desprinse de lângă celelalte și pluti spre el.

– Unul e părintele lui, spuse David. Ceilalți... sunt cei care au făcut poartă.

Ward își duse mâna la gură a uimire, apoi o coborî repede.

– Spune-le că suntem oameni. Că suntem de pe Pământ. Că vrem să înțelegem.

David închise ochii. De dată această nu transmise doar către Ovitt. Simți că gândul lui era preluat de sfera mică și dus spre cele mari.

Cele trei sfere își schimbară culoarea aproape în același timp. Azuriul se răspândi pe suprafața lor, limpede și adânc.

David deschise ochii.

– Ei spun că sunt Azeena. Toți sunt Azeena și Azeena este în toți.

Ward nu mai încercă să ascundă emoția.

– Spune-le că îi auzim. Prin ține, dar îi auzim.

David transmise.

Una dintre sferele mari trimise un gând atât de puternic, încât băiatul făcu un pas înapoi. Eloise Tanner se mișcă imediat spre el, dar David ridică mâna.

– Sunt bine.

– Ce au spus? întrebă Ward.

David respiră adânc.

– Că poartă a fost greșeală. Că lumea lor ia energie din lumea noastră. Că nu au vrut asta.

Sfera mare din mijloc căpătă o nuanță violetă. Celelalte două la fel.

– Le pare rău, continuă David.

Colonelul Gibbs privi cercul.

– O pot închide?

David ascultă.

Înainte să răspundă, încerca să-și oprească lacrimile care îi umplură ochii.

Lena Soren vru să facă un pas, dar Ian o opri ușor.

– Da, spuse David. Au găsit cum.

Ward închise ochii o clipă, ușurat.

– Atunci să o facă.

David nu se uită la el. Se uită doar la Ovitt.

Sfera mică se apropiase mai mult decât o făcuse de când apăruseră oamenii. Lumina ei devenise albastru-închis.

– David, transmise Ovitt, eu plec atunci când închidem poartă. Nu mă mai întorc.

Băiatul clătină din cap, că și cum nu auzise bine.

– Nu.

Nimeni nu îndrăzni să întrebe ce se întâmpla.

– Nu, Ovitt. Nu acum. Poți să mai vii mâine. Sau până merg eu la școală. Sau doar uneori. Nu trebuie să stai mult.

Sfera tremură. Albastrul se adânci.

– Lumea mea face rău lumii tale. Nu vrem rău.

– Dar tu ești prietenul meu!

Vocea lui David tremură printre sughițuri.

– Tu ai zis prieten. Ai învățat cuvântul.

Ovitt pluti mai aproape. Nu îl atinse. Nu îl atinsese niciodată. Dar lumina lui căzu peste mâinile copilului, peste trenul strâns la piept, peste căluțul pe care aproape îl scăpase.

– Tu ești prietenul meu, transmise Ovitt. Eu păstrez gândul tău toți neonii.

Lui David lacrimile îi curgeau pe obraji și nu mai încerca să le șteargă.

– Eu nu știu cât e un neon.

Sfera se făcu pentru o clipă galben-pal, că într-o încercare slabă de bucurie.

– Mult, David.

Cele trei sfere adulte se apropiară. Culorile lor erau și ele întunecate, albastre și violete. Lena Soren își șterse o lacrimă.

Gândul sferelor se deschise deodată, nu doar spre David, ci spre toți cei prezenți. Nu era o voce, nu era nici o limbă cunoscută, dar fiecare simți ceva: o tristețe grea, o recunoaștere, un rămas-bun.

David reuși să pună în cuvinte doar o parte:

– Spun că acum știm unii de alțîi. Că... nu suntem singuri în unitate. Că e timp trist. Dar suntem prieteni.

Una dintre sferele mari pluti spre poartă. Marginile cercului începură să pulseze. Lumina lăptoasă se strânse, apoi se lărgi, că și cum ceva din partea cealaltă trăgea fire nevăzute înapoi. Ward șopti:

– Încep închiderea.

Ovitt mai rămase o clipă în fața lui David.

– La revedere, David.

Băiatul strânse trenul și calul la piept.

– La revedere, Ovitt.

Sfera mică se îndepărtă încet. Intră în cerc după celelalte, iar albastrul ei rămase vizibil până în ultima clipă.

Apoi poartă începu să se micșoreze.

Nimeni nu se mișcă. Nici oamenii de știință, nici soldațîi, nici curioșîi de la marginea câmpului. Cercul se strânse tot mai mult, marginile îi deveniseră subțiri că o ață de lumină, apoi totul se stinse.

În locul lui nu mai rămase decât aerul. Și grâul ars. Și o tăcere pe care nimeni nu voia să o întrerupă.

O ploaie măruntă începu să cadă că din senin. Picăturile cădeau pe plantele culcate, pe aparate, pe mașini, pe soldați, pe cercetători, pe părul lui David și se amestecau cu lacrimile de pe obraji.

Lena Soren fugi spre el și îl cuprinse în brațe. Băiatul nu se împotrivi, dar privirea îi rămase pe locul unde fusese poartă.

Ian Soren veni mai încet. Se opri lângă ei și îi puse mâna pe creștet.

O vreme nu spuse nimic.

Apoi, cu voce joasă, zise:

– Îmi pare rău că nu te-am crezut, David.

Băiatul nu răspunse.

Ian Soren își trecu degetele prin părul lui ud.

– Îmi pare rău că ai pierdut un prieten.

 

Mai era puțîn până la începerea școlii. David se ducea pe câmp, dar acum câmpul era doar o întindere de pământ mare și goală. Se gândea cum ar fi fost pentru Ovitt să vadă câte păsări coborau să caute boabele rămase după treierat. Tom și Steven nu mai veneau.

Câteodată vedea o lumină aurie. Era doar o sclipire de la mașinile care treceau în depărtare. Atunci David rămânea nemișcât urmărind-o cu privirea, până când lumina dispărea.

Ovitt nu s-a mai întors. Pentru puțin timp, a fost acolo. Iar asta era suficient ca David să știe, tot restul vieții, că prietenia lor a fost adevărată.