Aceasta este prima mea povestire SF. Nu putea fi un moment mai bun pentru a-i da o față nouă și pentru fi readusă la lumina decât această zi. Copiii indiferent de unde vin, chiar dacă nu se cunosc, chiar dacă nu vorbesc aceeași limba, întotdeauna găsesc limbajul comun: joaca. Acest lucru se întâmplă și în povestirea de față în care doi copii din lumi diferite se întâlnesc și leagă o prietenie imposibilă. La mulți ani tuturor copiilor din Univers!
– Copii, nu mai plutiți atât de sus! Știți că încă nu aveți puterea să absorbiți energia din straturile superioare!
Gândul a lui Emitt îi atinse pe toți deodată, îngrijorat.
– Bine, bine, coborâm acum! cel care răspunse era fiul sau Ovitt, dar nu se grăbea deloc.
Era atât de frumos acolo. Energia era mai pură, mai strălucitoare decât în straturile de jos, Copiii însă nu reușeau să o absoarbă. Era nedrept. Mai ales pentru că jos nu se întâmpla niciodată nimic interesant.
Peste câțiva neoni, Ovitt avea să fie suficient de mare și atunci va putea urcă în straturile superioare. Și se va uni într-o singură mega-sfera împreună cu Noritt, Levitt și ceilalți prieteni ai lui, așa cum voiau să facă adulțîi. Ideea păruse ciudată la început, dar Onitt, Rovitt și Zelitt erau primii care se gândeau serios să o pună în practică.
Dacă reușea acest experiment, nu doar Onitt, Rovitt și Zelitt ar fi avut de câștigat. Întreaga Azeena s-ar fi schimbat. O mega-sferă ar fi putut urcă acolo unde nicio sferă singură nu rezistă, ar fi putut absorbi energia pură din straturile cele mai înalte și ar fi putut apoi să o împartă în straturile de jos, mai ales pentru copii și pentru cei slabi. S-ar fi putut explora locuri despre care până atunci doar transmiseseră gânduri vechi.
Unii spuneau că această era următoarea formă a unitățîi. Alțîi se temeau că, odată unite, sferele nu se vor mai putea separă la fel că înainte. Cei care se hotărâseră să facă prima unire, erau convinși însă că nimic nu evoluează fără riscuri și sacrificii și erau dispuși să și le asume pe ambele.
Așa că unirea avea să se întâmple cât mai curând.
***
– David, vino la masă! strigă doamna Soren din prag.
Așteptă câteva clipe. Nu primi niciun răspuns.
– Daaavid! Strigă încă o dată, mai puternic. Pe unde o fi copilul ăsta?! murmură ieșind în curte.
Își aruncă privirea spre porțile larg deschise și îl văzu apropiindu-se agale de casă cu hainele prăfuite și cu jucăriile strânse la piept.
– Pe unde ai umblat toată ziua? Spală-te pe mâini și hai la masă.
– M-am jucat pe câmp cu Tom! I-am arătat căluțul cel nou și i-a plăcut. Dar îi place mai mult să ne jucăm cu trenul. Steven n-a venit azi. Cred că nu l-a lăsat mama lui...
Doamna Soren oftă.
– Oh, David... cât aș vrea să nu ai numai prieteni imaginari.
Băiatul își coborî privirea în podea.
– O să meargă la școală și o să aibă destui prieteni, se auzi vocea domnului Soren din sufragerie. Știi destul de bine că cea mai apropiată fermă e la kilometri buni distanță.
După cină, domnul și doamna Soren aveau aproape săptămânal aceeași discuție despre David.
– Ian, nu trebuie să fii așa dur cu el. Știi destul de bine cât de greu îi este singur. Aici nu ne are decât pe noi, animalele, câmpul și pe domnul Peter.
– Lena, nu vreau să-l rănesc. Dar nici nu vreau să-l lăsăm să se piardă în poveștile astea. Azi sunt Tom și Steven, mâine o să fie altcineva. Are nevoie de prieteni adevărați, nu doar de cei pe care îi inventează. Crezi că mie nu-mi pare rău că e singur?
Se opri o clipă, apoi vorbi mai domol:
– Nu avem ce face. Va trebui să se obișnuiască și să-și găsească alt mod de a se juca. Oricum, peste puțîn timp va merge la școală. Mă aștept că poveștile astea cu prieteni imaginari să înceteze.
Din camera lui, David privea cerul înstelat și luna cu lumina ei alb-aurie. Se gândea la Tom și Steven. Oare ei ce făceau la ora aceea? Desigur că se pregăteau de culcare, la fel că el.
Ce mult i-ar fi plăcut să aibă un prieten care să nu fie „imaginar”, cum spuneau părințîi lui. Doar unul. Să se joace împreună, să facă schimb de jucării. Nu s-ar fi supărat dacă i-ar fi stricat vreuna. Nu s-ar fi supărat absolut deloc.
– La culcare! se auzi vocea mamei. David, când vin, să te găsesc în pat!
După sărutul de noapte bună, David se întoarse pe o parte și adormi. Visă că era pe câmp cu Tom și Steven. Alergau, râdeau, împărțeau jucăriile…
***
– Ce se întâmplă cu ține? veni gândul lui Fabitt.
– De ce întrebi? răspunse Onitt.
– Pari... cam distrat. Iar strălucirea pe care trebuia să o ai după marea unire e cam pală.
Onitt simți ironia, dar nu putea nega. Fabitt avea dreptate.
– Unirea a fost așa cum ne-am imaginat. Energia din straturile de sus este extraordinară. Absorbirea ei a fost... aproape prea mult. Numai că s-a întâmplat ceva neprevăzut.
– Și ce anume?
Între timp, Rovitt și Zelitt plutiră mai aproape. Emitt li se alătură și el.
– S-a deschis o poartă energetică. Credem că duce în afară stelei, dar nu suntem siguri.
Gândurile celorlalți se opriră pentru o clipă.
– Și unde ar putea să ducă această poartă? întrebă Fabitt.
– Nu știm. Cine și-ar riscă energia trecând prin ea? De dincolo nu a venit nimic încoace. Problema este că nu știm cum să o închidem.
Culoarea lui Onitt devenise rozalie, iar pulsațiile îi trădau neliniștea.
Plutiră împreună până la poartă. Spre mirarea tuturor, nu se deschisese în straturile superioare, acolo unde se consumase cea mai multă energie, ci mai jos, aproape de centru.
Trimiseră tuturor o informație-gând: zona trebuia ocolită.
Poartă era vizibilă, lăptoasă, cu margini ușor strălucitoare, desenând un cerc aproape perfect. Sperau să fie temporară. Poate, odată ce energia care o alimentase se va dilua, se va închide singură.
Dar niciunul nu credea cu adevărat asta. Gândurile erau despre găsirea unei căi de a o închide.
***
– Noritt! Noritt! Unde pluteșți? Vino în partea centrală! Transmise Ovitt gândul.
După puțîn timp, Ovitt văzu strălucirea prietenului său. L-ar fi recunoscut dintr-o mie. Când era agitat, Noritt căpăta o nuanță rozalie, așa cum se întâmpla și acum.
– Ai primit vreo informație? întrebă Noritt.
– Ce informație?
– Au făcut unirea. Și nu numai că au reușit să absoarbă energie pură, dar au deschis o poartă energetică, ceva mai jos de straturile superioare. Le-au transmis adulților să ocolească zona. Nu știu unde duce și nici câtă energie poate absorbi.
– Tu cum ai aflat?
– De la Fabitt, părintele meu. Al tău nu ți-a transmis nimic?
– Emitt este încă în straturile superioare.
– Analizează situația. Faptul că nu știu cum să o închidă i-a pus pe toți pe gânduri. Plutim până acolo să o vedem și noi?
Ovitt simți cum entuziasmul îi transformă energia în auriu.
– De acord. Să-i chemăm și pe ceilalți.
Când ajunseră în fața porțîi, toți rămaseră nemișcăți. O admirație tăcută trecu de la unul la altul.
Poartă nu părea periculoasă. Nu simțeau curenți de absorbție, nici căldură mai mare. Nu era nici măcar foarte strălucitoare.
– Nu cred că are nimeni curaj să treacă prin ea, transmise Noritt, mai mult că o provocare.
Sferele plutiră curioase în jurul cercului.
– O să trec eu, spuse deodată Ovitt.
Ceilalți se retraseră speriați.
– Nu poți face una că asta! izbucni Noritt. Eu glumeam. Nici adulțîi nu s-au încumetat. Dacă îți absoarbe energia?
– Încerc doar. Dacă simt ceva, mă întorc. Atâta timp cât nu sunt curenți, nu mă tem.
Se apropie de marginea lăptoasă.
– Voi mă așteptați și nu transmiteți nimănui nimic, da?
– Te așteptăm, răspunseră ceilalți.
– Promiteți?
Toți se colorară ușor în portocaliu.
Ovitt înaintă prin poartă. În urmă lui, ceilalți plutiră nemișcăți. Culoarea portocalie începu să dispară încet, numai Noritt devenea tot mai roz.
***
David se juca pe câmp, că de obicei. Tom și Steven erau cu el, iar în mâini ținea jucăriile preferate: calul și trenul. Trenul zbura deasupra grâului, fiindcă astăzi era tren zburător.
Deodată, o lumină pluti spre mijlocul câmpului.
David se opri. Îi era puțîn teamă, dar curiozitatea, că întotdeauna, era mai puternică. Făcu doi pași spre lumina, apoi încă doi.
Până ajunse sufficient de aproape încât să vadă că în fața lui plutea o minge alb-strălucitoare.
– Ooo... ce frumos!
Întinse mâna să o atingă. Mingea se retrase.
David începu să se învârtă în jurul ei. Era rotundă, luminoasă și, mai ales, plutea. Plutea lângă el fără să îl atingă.
Nu-i mai era frică.
Se întoarse să vadă dacă Tom și Steven o priveau și ei, dar cei doi dispăruseră.
– Fricoșîi, șopti.
Apoi se uită iar la minge.
– Pe mine mă cheamă David. Tu poți vorbi? Pe ține cum te cheamă?
Mingea nu răspunse.
– Căluțul și trenul sunt jucăriile mele. Vrei să ne jucăm?
Făcu câțiva pași, iar mingea îl urmă. Pluti curioasă la nivelul plantelor.
– Acesta este grâu, începu David să-i explice. Știi ce e grâul? Din el se face pâine. Pâinea este foarte bună cu gem. Gemul este dulce și bun.
Se opri lângă un mac.
– Acesta este un mac. Este roșu că... macul. Sau că sângele. Dar mie nu-mi place să fie roșu că sângele, pentru că ieri am căzut în genunchi și mi-a curs sânge. M-a durut foarte tare și aproape am plâns. Uite vezi?
Ridică piciorul arătându-i mică leziune care prinsese o crustă maronie.
Mingea începu să se îndepărteze.
David o urmă și abia atunci observă cercul albicios, suspendat deasupra grâului. Marginile îi străluceau slab.
– Trebuie să te întorci acasă? Și eu. Curând va fi ora de cină. Mâine sunt tot aici, dacă vrei să ne jucăm.
Mingea dispăru în cerc.
David mai privi puțîn locul, ridică din umeri, își luă trenul și calul și porni spre casă.
– A fost frumos la joacă? îl întâmpină doamna Soren.
– Știi, mami, m-am jucat cu o minge luminoasă!
Mama oftă.
– Off, David, cât de mult aș vrea să nu mai inventezi poveștile acestea.
Apoi își schimbă vocea, încercând să pară complice:
– Sper că te-ai distrat cu mingea, dar să nu-i mai povestim tatei despre asta, bine?
– Bine, mami. Mă spăl pe mâini și vin la masă.
A două zi, mingea nu se lăsă așteptată prea mult.
– Știam că ai să te întorci! râse David fericit. Am cu mine căluțul și trenul. Vrei să ne jucăm și cu altceva? Am o mulțime de jucării.
Privind-o, simți deodată ceva că o voce, dar nu în urechi. Parcă direct în gând.
– O... Ovitt? spuse el cu voce tare. Te cheamă Ovitt?
Mingea se îngălbeni puțîn.
– Cal, continuă David. Poți să spui cal?
– Caa...l, veni vocea din nou.
David bătu din palme.
– Vrei să ne jucăm împreună în fiecare zi? Mă rog, nu chiar în fiecare zi. Când o să merg la școală, nu o să mai pot stă atât de mult pe câmp. Vrei să fii prietenul meu? Prieten. Poți să zici prieten?
– Ppp...rie...ten.
– Foarte bine!
Mingea căpătă o lumină aproape aurie.
„În sfârșit un prieten”, își spuse David mulțumit.
Seară, la masă, fu surprinzător de tăcut. Nu mai povești nimic despre Tom și Steven. Nu se mai plânse că nu avea prieteni. Nu spuse nimic despre mingea luminoasă.
– Poate că băiatul a înțeles că trebuie să termine cu prostiile, spuse domnul Soren, răspunzând parcă la întrebarea nerostită a soției.
În următoarele zile, David abia aștepta să ajungă pe câmp. Seară se întorcea tăcut și mulțumit. Când mama îl întreba cum fusese, răspundea simplu:
– Bine.
Iar Tom și Steven nu mai apăreau la fel de des. Poate fiindcă David nu-i mai chema.
***
– Cum a fost? întrebară toți deodată.
Erau colorați rozaliu. Dacă vreun părinte ar fi plutit prin apropiere, ar fi înțeles imediat că se întâmplase ceva.
– Am întâlnit o altă formă de energie, transmise Ovitt.
Pentru prietenii lui, lipsa lui păruse cât un neon întreg.
– O altă formă de energie?
Gândurile lor se loveau unele de altele că niște bule.
– Da. Cred că este tot o formă-copil. Trăiește pe o altă lume. Energia stelei lui nu este foarte puternică. De fapt, este chiar slabă. El își petrece timpul altfel decât noi. Se joacă.
– Joacă?
– Da. Consumă energie intenționat.
Tăcerea care urmă fu plină de uimire.
– Lumea lui este formată din multe alte forme de energie. Din una dintre ele se face ceva numit pâine, care este foarte bună cu gem.
– Gem?
– Cred că gemul este energia în care plutește când se încarcă. Mi-a transmis foarte multe despre gem: gem de prune, gem de căpșuni... Trebuie să fie important.
– Și comunică tot prin informațîi-gând?
– Nu cred. El comunică prin vibrațîi. Le-am simțit pe toată suprafața. Poate transmite și gânduri, dar preferă să vibreze. Vibrează foarte mult.
– Și cum este sfera lui? întrebă Levitt, care până atunci tăcuse.
– Nu e chiar o sferă. Are o parte mică, așezată deasupra unei forme alungite. Nu este neted că noi și nici rotund. Are o formă departe de a fi perfectă. Și are protuberanțe.
– Câte? întrebă Noritt.
– Patru. Două dintre ele se mișcă aproape tot timpul. Are două terminațîi numite cal și tren. Cred că sunt dispozitive cu care consumă energie prin joacă.
– Nu plutește?
– Nu. Gravitația îl trage spre partea de jos, care are o culoare închisă. Cred că el trăiește în partea centrală a lumii lui. În straturile superioare plutesc alte forme de energie. Le-a numit păsări.
– De ce s-ar încărca cineva cu energie că apoi să o consume intenționat? Este ilogic.
– Știu. Dar toți copiii mănâncă gem și toți copiii se joacă. Se pare că așa este regulă la ei.
Levitt trimise un gând încet:
– Vrei să spui că nu are formă perfectă?
– Da.
– Probabil arată foarte ciudat.
Ovitt rămase tăcut o clipă.
– O să mă întorc la el.
Noritt se coloră imediat în roz.
– De ce? De ce să te întorci la ceva ce nu știi ce este, în loc să plutești cu noi?
– Pentru că e interesant. Lumea lui este foarte diferită. Lumina este galbenă. Și nu am văzut alte forme că el în zona unde se joacă. Cred că este singur.
Gândul lui Ovitt se făcu mai cald.
– M-a numit prieten. Cred că înseamnă ceva asemănător cu plutirea împreună.
***
– Doamnă Soren! Doamnă Soren!
Vocea domnului Peter se auzea din mijlocul curțîi, mai agitată decât o auzise Lena Soren vreodată.
Ieși în prag, ștergându-și mâinile de șorț.
– Ce este, domnule Peter?
Bărbatul arăta spre câmp. Avea fața palidă și pălăria ținută strâns în mână.
– Veniți repede. Vreau să vedeți și dumneavoastră. La început am crezut că mi se pare, dar m-am uitat bine. Este acolo. E real.
Doamna Soren simți un gol scurt în stomac, fără să știe de ce. Îl urmă printre rândurile de grâu, iar când ajunseră aproape de mijlocul câmpului, se opri.
În fața lor, puțîn deasupra plantelor, plutea un cerc mare, lăptos, cu marginile strălucitoare. Nu era desenat pe aer, dar nici nu părea făcut din ceva. Stătea acolo, nemișcât, de parcă ar fi fost dintotdeauna parte din câmp.
Doamna Soren nu reuși să spună nimic.
– L-am văzut de dimineață, zise domnul Peter. Am crezut că e vreo lumină ciudată, poate de la soare. Dar nu se mișcă. Și uități-vă aici.
Îi arătă grâul din jur. Firele cele mai apropiate de cerc își pierduseră culoarea. Unele erau gălbui, altele aproape cenușîi, că și cum ar fi fost arse de o căldură pe care nimeni nu o simțea.
– Ian trebuie să vadă asta, spuse doamna Soren încet.
Domnul Soren veni câteva minute mai târziu, însoțit de David, care rămase în urmă lor cu pași mici.
Băiatul văzu cercul și încremeni. Doamna Soren îl observă abia după câteva clipe.
– David?
Copilul nu răspunse. Se uită la poartă cu ochii măriți, dar nu părea uimit așa cum erau adulțîi și aveau să afle că nu era speriat de cerc.
Ian se apropie de cerc cu prudență.
– Să nu se apropie nimeni prea mult, spuse el.
– Tati...
Vocea lui David era subțire.
– Nu acum, David.
– Tati, de acolo vine Ovitt.
Ian Soren se întoarse spre el.
– Cine?
David își cobora privirea în pământ. Nu avea jucăriile pe care le strângea de obicei la piept, așa că își duse mâinile.
– Mingea luminoasă. Prietenul meu, spuse cu voce joasă.
Lena Soren simți cum i se strânge inima. Își aminti imediat seară în care David îi spusese că se jucase cu o minge strălucitoare. Îi spusese să nu-i povestească tatălui. Crezuse că era doar încă una dintre invențiile lui.
Ian Soren însă se încruntă.
– David, nu începe iar.
– Nu inventez! De dată asta strigă. Ochii i se umeziră. Ovitt vine prin cerc. Vine în fiecare zi după prânz. Ne jucăm pe câmp și apoi pleacă acasă. Vă rog, să nu-i faceți rău!
Domnul Peter se uită la copil, apoi la cerc. Nu mai avea curaj să zâmbească sau să spună ceva.
Pentru prima dată, Ian Soren nu-și certă fiul. Privi cercul, plantele arse din jur și fața speriată a băiatului.
– Lena, cheamă-l pe polițistul Richards, spuse. Și pe domnul Anders de la școală. Dacă e o explicație pentru asta, profesorul de fizică ar trebui să o găsească primul.
– Tati, promite-mi că nu-i faceți rău, spuse David arătând cu degetul spre cerc.
Ian nu-i răspunse imediat. Nu știa ce putea promite.
– Stai departe până aflăm ce este.
– Dar Ovitt...
– David, te rog.
De dată această, băiatul îi ținu privirea tatălui. Adulțîi vedeau poartă, iar asta însemna că povestea nu mai era doar a lui. Deși nu inventase, nu greșise și nu avea nicio vină, David nu simțea ușurare. Simțea doar o tristețe apăsătoare. Ei aveau să se apropie, să întrebe, să hotărască. Iar Ovitt, care venea mereu după prânz, putea să nu mai vină deloc.
Polițistul Richards ajunse primul. Coborî din mășînă, își potrivi chipiul și porni spre câmp cu pasul unui om pregătit să găsească o explicație simplă.
Când văzu cercul, se opri.
– Doamne, murmură.
Ocoli locul de la distanță, fără să se apropie prea mult.
– A atins cineva chestia asta?
– Nu, răspunse Ian Soren.
– Bine. Să rămână așa.
Domnul Anders, profesorul de fizică, veni la scurt timp după aceea. La început părea mai degrabă iritat decât îngrijorat. Oamenii se speriau ușor, uneori era o lumină, alteori o umbră care creștea până devenea monstru. Dar când ajunse în fața cercului, expresia i se schimbă.
Scoase o batistă, își șterse fruntea și se apropie cu grijă.
– Nu e o reflexie, spuse mai mult pentru sine.
Luă o creangă uscată de la marginea câmpului și o împinse încet prin cerc. Vârful dispăru în lumina lăptoasă. Când o retrase, frunzele rămase pe ea erau ofilite, iar lemnul căpătase o culoare închisă, arsă la suprafață.
Lena Soren își duse mâna la gură.
David făcu un pas înainte, dar tatăl sau îl prinse de umăr.
– Nu.
Profesorul Anders se uită lung la creangă, apoi i se adresa lui Richards:
– Trebuie anunțat mai sus. Nu știu ce este, dar nu e ceva ce putem trata că pe o curiozitate locală.
– Cât de sus?
Profesorul privi iar cercul.
– Cât se poate de sus.
Până la lăsarea serii, câmpul se animase.
Mașini necunoscute opriseră lângă drum. Oamenii coborau cu aparate, cutii metalice, cabluri, măști, mănuși. Armata ridicase un perimetru în jurul zonei, iar lanul fusese străbătut de urme adânci de roți. Grâul se culcase la pământ în dâre lungi.
David privea totul de lângă casă.
– Îl sperie, șopti el.
Lena Soren îl auzi.
– Pe cine, dragul meu?
– Pe Ovitt. Dacă vine și vede toți oamenii ăștia, o să se sperie.
Cuvinte cheie :
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GABRIELA RAUCĂ - poetă, membră UZPR (redactor promovare media)
CARMEN POPESCU - scriitoare, membră UZPR (redactor promovare media)
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
***
Pentru acest an, au donat:
Gabriela Raucă - 1500 lei
Burtea Corina-Elena - 200 lei
Monica Pester - 350 lei
© 2026 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor