Toate discuţiile etichetate „iussiisa” - ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-29T09:12:58Zhttps://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=iussiisa&feed=yes&xn_auth=noIUS şi ISA . XXV . și EPILOGtag:insemneculturale.ning.com,2013-12-27:6515444:Topic:4254222013-12-27T16:00:51.189ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> După trei zile, Marius află de la asistenta Ioana, că Luisa nu se simte bine şi nu poate s-o vadă. Venise de data aceasta, cu un buchet de trandafiri albi amestecaţi cu câțiva roşii. Doctorul Paşca îl invitase la el în cabinet, și, de data aceasta stătuse mai mult de vorbă cu el, spunându-i tot ce aflase de la Luisa, mai puţin faptul că ea e gravidă. Considerase el, că, poate e mai bine aşa, deoarece nu ştia cum vor evolua faptele, apoi, nici nu avea…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> După trei zile, Marius află de la asistenta Ioana, că Luisa nu se simte bine şi nu poate s-o vadă. Venise de data aceasta, cu un buchet de trandafiri albi amestecaţi cu câțiva roşii. Doctorul Paşca îl invitase la el în cabinet, și, de data aceasta stătuse mai mult de vorbă cu el, spunându-i tot ce aflase de la Luisa, mai puţin faptul că ea e gravidă. Considerase el, că, poate e mai bine aşa, deoarece nu ştia cum vor evolua faptele, apoi, nici nu avea acordul ei, iar acest aspect, depindea de voinţa Luisei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dar, domnule doctor, mi-aţi promis că azi am s-o văd!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, aşa e, recunosc, dar uite că a intervenit această nouă criză, mult mai profundă şi…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Și?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Și… mult mai severă. M-am străduit enorm s-o scot din starea apatică, parcă e o ușoară letargie, în care se complace de două zile… efectiv zace și nu mai vrea să lupte, nu mai vrea să depășească momentul. Am luat legătura și cu foști colegi din facultate, explicându-le cazul, am trimis email-uri și altor doctori de specialitate…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ajutați-mă vă rog, doar un minut!... Vă implor, să-i dau buchetul, să mă vadă că sunt alături de ea, poate asta o ajută!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu se poate, îmi pare nespus de rău. Ştie că eşti alături de ea, i-am spus din prima clipă asta, dar crede-mă, vizita dumitale, în situaţia actuală, iar înrăutăţi şi mai mult starea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> La finalul discuției, Marius tot mai insistase şi chiar îl implorase, doar de data aceasta, să-l lase să-i ducă buchetul de trandafiri. Doctorul nu acceptase, explicându-i şi repetându-i că iar face mai mult rău, adăugând că, dacă vrea s-o salveze şi dacă o iubeşte cu adevărat, să nu mai vină pe la ea o perioadă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − De fapt, din felul cum a reacționat când i-am vorbit despre tine, am dedus că aceasta ar fi şi dorinţa ei! Dacă Luisa, mai preciză el, o să dorească să te vadă, și-mi va cere într-un mod clar să te vadă, sigur am să te anunţ.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum adică? întrebă el foarte uimit de cea ce auzise. Chiar ea a spus că nu vrea să mă mai vadă? Dar nu are nicio logică dorinţa ei, eu nu am supărat-o cu nimic…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Marius, eu nu ştiu amănuntele, nu știu cu adevărat ce s-a întâmplat între voi. Ea mi-a povestit doar mici fragmente.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Marius se ridică, şi, cu paşi mici, ușor împleticiți, ca un somnambul plecă spre uşă. Doctorul observându-i mersul șovăielnic, spuse:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Marius!... Nu vrei să-ţi chem un taxi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> El se opri cu mâna pe clanţă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mulţumesc, nu!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dar, mai zise doctorul, vremea s-a stricat, bate vântul şi plouă, e lapoviţă afară…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Marius se întoarse uşor cu faţa spre doctor:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dacă soarta m-a bătut atât de crunt… ce mai contează acum, domnule doctor, că mă mai bate ploaia, lapoviţa sau vântul… viaţa fără Luisa, nu mai are niciun sens… nimic nu va mai fi ca înainte… nimic, nimic.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Doctorul se ridică de la birou şi veni lângă el. Îl prinse uşor de umăr:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Omule, pentru Dumnezeu, fii tare, judecă și pricepe! Luisa este sora ta… Luisa este sora ta! mai repetă doctorul încă o dată, puţin mai tare. Să-ţi intre bine asta în cap, înţelegi? Sunteţi făcuţi de acelaşi tată, omule! Nu este nici vina ta, nu este nici vina ei, că s-a întâmplat aşa! De vină este altcineva! Înţelegi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Înţeleg, răspunse el, încet, şi vru să plece.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dacă nu vrei un taxi, dă-mi voie să te duc eu cu maşina! Nu te pot lăsa să pleci aşa abătut, cum eşti.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vreau să merg pe jos! Lăsaţi-mă, vă rog! spuse el cu o voce calmă, parcă nefiresc de calmă îi sună doctorului în urechi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bine, fie cum vrei! Îţi doresc o seară bună!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − La fel! răspunse Marius, părăsind cabinetul doctorului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Doctorul Paşca, după ce Marius închise uşa în urma lui, merse la birou, și ridică receptorul, apoi apăsă pe un buton. După câteva hârâituri, se auzi o voce răguşită:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, domnu’ doctor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Marine, ce faci, iar dormi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vai, păcatele mele! Se poate şefu'!?... Eu veghez, nu dorm niciodată…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vezi că o să iasă un tânăr.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cel cu trandafirii albi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Exact, el! Îl urmăreşti să nu i se întâmple nimic. Îl supraveghezi până ajunge acasă în siguranţă!… De fapt ştii tu ce ai de făcut! Hai, executarea!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Am înţeles, şefu', să trăiţi. Şi dacă ia un taxi, că e o vreme afară că nici câini nu mai umblă…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu cred că… totuşi dacă, notează numărul taxiului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bine şefu'.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Era o măsură pe care o lua doctorul Pașca, ori de câte ori era nevoie, asta pentru liniştea lui sufletească. Astfel, era împăcat cu gândul că a făcut tot ce este omeneşte posibil, pentru a preîntâmpina o dramă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Când Marius ajunse acasă, îi găsi pe toţi trei, în jurul mesei din bucătărie. Aşteptau în tăcere, preocupați cu diferite activități: Irina alegea un pumn de fasole, Maria citea un ziar, dar nu reușea totalmente să se concentreze, iar Matei savura o cafea, răsfoind o carte despre apicultură, deoarece voia în vară să-și cumpere două-trei familii de albine, urmărind din minut în minut, limba mare a ceasului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Marius intră – simultan, trei fețe îl priviră, el le studie chipurile doar câteva secunde: erau parcă transfiguraţi de atâta nelinişte și așteptare, iar pe feţele lor se citea încordarea, ca într-o carte scrisă cu litere mari de tipar – și făcu doar câțiva pași, uşor clătinându-se, după care se opri. Era cu părul ud, fața răvășită, ușor roșie, privirea tulbure și rătăcită, iar pe umeri și piept avea puțină zăpadă. Parcă pierzându-și echilibru, mai făcu un pas şi se opri.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bună seara! spuse el uşor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bună, dragule! reuşi Maria să articuleze, văzându-l cât era de răvăşit şi deprimat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Matei se ridică iute de la masă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Hai să te ajut să te dezbraci, cred că eşti ud până la piele.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mulţumesc! şi Marius, cu mişcări lente, îşi desfăcu fermoarul de la giacă, o lepădă şi Matei o aşeză pe spătarul scaunului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Spune-ne, s-a întâmplat ceva grav?… Eşti tare trist! zise Matei, apropiindu-se şi mai mult de el, să-i ofere sprijin, dacă va fi cazul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu! Nu este grav! spuse el absent, şi, efectiv se prăbuşi pe scaun.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Între timp, Irina turnă ceai fierbinte într-o cană și o aşeză în faţa lui Marius, el o prinse cu ambele mâini, apoi îşi lăsă capul în piept. Se aşternu brusc liniştea. Toţi îi respectară tăcerea, lăsându-l să-şi adune gândurile.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dragi mei, dragi!... începu el ridicându-și capul și privindu-i pe rând, cu ochii ușor adumbriți de lacrimi, ce s-a întâmplat nu este grav… totul e sub control. Se opri, deja, la coada ochiului, pitite între gene, apăruseră primele bobiţe de lacrimi... </span><span style="font-size: 12pt;">Bunico, zise el după un timp, te rog frumos, dă-mi un pahar cu vin… mare, cel mai mare pahar… vreau să mă îmbăt şi să uit…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − N-ar fi mai bună o țuică fiartă? întrebă Matei. Te mai încălzește puțin, văd că ai mâinile roșii ca racul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Marius aprobă, apoi spuse:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Luisa este bine! Dacă asta aşteptaţi… dacă asta aşteptaţi să auziţi de la mine, Luisa este bine!... reluă el, parcă cântând.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Atunci!? De ce eşti aşa dă cătrănit, dragul bunicii? Ar trebui să fii vesel, nu? întrebă Irina răsuflând ușurată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dar… reluă el, dar, tot Luisa, fata cu care… şi plânsul îl înecă, nu mai putu continua.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Îl aşteptară să se potolească, nimeni nu îndrăzni să-i zică ceva. După câteva minute, timp în care el goli prima ceașcă cu țuică fiartă, îi auziră vocea monotonă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Luisa… Luisa, iubita mea… fata cu care eu am făcut dragoste… e şi sora mea. Plânsul îl înecă din nou şi mai violent.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Şoc. Vestea căzu ca un fulger peste toţi. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria brusc, se albi la față ca varul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina icni, gata, gata, să-şi înghită proteza.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Matei intrase în alertă şi-i privea derutat pe toţi, fiind gata să sară în ajutorul cui va fi nevoie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Marius îşi lăsase iarăși capul în piept şi plângea. Trecu o perioadă lungă, de maximă încordare şi nimeni nu îndrăznea să spună sau să facă ceva. Deodată, Marius ridică capul, și spuse, aproape gemând:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mamă! Sunt un blestemat, înţelegi? Am făcut dragoste cu sora mea…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cine ţi-a spus asta?... Cine ţi-a spus că Luisa este sora ta? întrebă Matei. Poate e o confuzie, trebuie să verificăm mai în amănunt, să cercetăm, să ne documentăm, nu? </span><span style="font-size: 12pt;">Se apropie de Marius şi prinzându-l de umeri, îl întoarse cu faţa spre el şi foarte ferm îi zise, privind-ul în ochi: </span><span style="font-size: 12pt;">Acum fii bărbat, nu mai plânge ca o muiere. Bărbații adevărați și puternici, nu plâng așa din orice! încercă el să-l îmbărbăteze… De unde ai aflat, cine ţi-a spus?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Marius printre suspine, abia articulă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Doctorul mi-a povestit….</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi el de unde ştie?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − De la Luisa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria se ridică şi veni şi ea lângă Marius, întrebându-l în şoaptă, cu inima cât un pui de purice:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum o chema pe mama Luisei?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Maria.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Maria… și mai cum?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu știu…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Pe Luisa cum o mai chemă?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Douval, ca pe mine, spuse el suspinând.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> La auzul numelui, Maria încremeni. Corpul ei, parcă se transformase într-o statuie de gheaţă şi dacă l-ai fi lovit cu ceva, s-ar fi spart în mii de fragmente, împrăştiindu-se pe jos. Începu să se clatine. Matei sări în ajutorul ei şi prinzând-o în ultimul moment, o aşeză pe scaun. Irina îi pregăti rapid apă cu miere. Toţi aşteptară să-şi revină. Era singura persoană, simţiseră ei, care îi putea lămuri cu exactitate, ce şi cum stau lucrurile. Când îşi mai reveni, se adresă lui Marius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dragul meu, de ce trebuia să ţi se întâmple, tocmai ţie, toate astea, de ce puiul meu? De ce Doamne, eşti aşa de nemilos?… Nu mai pedepsit pe mine destul? N-am plătit eu suficient?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Maria, interveni Irina, lămureşte-ne şi pă noi ce naiba s-a întâmplat? Şi nu-l mai certa pă Dumnezeu, că el n-are nicio vină! Pentru greşelili noastre, noi plătim!…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dacă e așa cum bănuiesc eu,</span><span style="font-size: 16.363636016845703px;"> </span><span style="font-size: 12pt;">și o cheamă Maria Douval pe mama Luisei, începu ea, rezultă că a fost a doua soţie lui Michel Douval, tatăl bun al lui Luis. Și, după câte îmi amintesc din relatările lui Luis, această femeie, a fost până să se căsătorească cu Michel, o prostituată de lux, care, pentru bani, ar fi făcut orice, apoi a devenit şi o beţivă fără scrupule…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Aşa, şi? zise Irina, văzând că Maria tace.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Când eu am rămas gravidă, tot cam în aceiaşi perioadă a rămas şi ea. După ce eu l-am născut pe Marius, ea a adus pe lume o fetiță. A botezat-o Luisa! Luisa de la Luis, înţelegeţi? Ca el, Luis, să-şi aducă mereu aminte de ea… abia acum înțeleg adevărata cauză, de ce Luis a întrerupt relațiile cu tatăl lui, se opri, din cauza plânsului nu mai putu continua.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Deci, nemernicul de Luis, este tatăl lui Luisa!… A făcut un copil cu mama lui vitregă!? spuse Matei, învăluindu-i pe toţi, cu o privire, care cerea aprobare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Un ticălos şi o ticăloasă… oftă Irina. Doamne, de ce au fost în stare! Domne, Dumnezeule! Ai milă şi îndurare! mai spuse ea închinându-se.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Între timp, Maria se oprise din plâns. Suspina şi respira ușor precipitat, mici broboane de sudoare îi apăruseră pe frunte.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Maria, spuse Matei, tot ce-ai spus, e doar o presupunere a ta, plecând de la un nume, și deducând că… știi foarte bine că uneori coincidențele te fac să nu vezi exact cum stau lucrurile… Am să verific și în cartea de telefoane, să văd dacă figurează acest nume și la ce adresă. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu am niciun dubiu Matei, și, chiar dacă nu e argumentul suprem, gândește-te la asemănarea dintre ei… iar dacă totuși mai vrei un argument în plus, verifică, </span><span style="font-size: 16.363636016845703px;">așa cum ai spus,</span><span style="font-size: 12pt;"> după nume, adresa Mariei Douval, din cartea de telefoane. Cu capul în piept, Maria mai spuse, aşa mai mult pentru sine: Ticăloasa! Ce faptă infamă şi josnică a putut să facă… şi Luis, continuă ea ridicând ochii plini de lacrimi spre Matei, Luis ticălosul, ştia, a ştiut tot timpul că el este tatăl Luisei. Am fost minţită, zi de zi… am fost minţită de omul pe care l-am iubit… şi eu, ce oarbă am fost?… îmi vine să urlu nu alta de… de…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Calmează-te, fata mea! Acum înţeleg dă ce s-a sinucis mama Luisei! spuse Irina, apropiindu-se de Maria şi mângâind-o uşor pe cap. Nu mai suportase povara! Acum gata Maria, mergem mai departe, viaţa îşi urmează făgaşul ca apa, nu mai putem schimba acu' nimic… Visul tău, gata, s-a încheiat… s-a încheiat, mai repetă ea o dată şi mai accentuat. Maria o privi, cerând parcă o lămurire.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bărbatul… ultimul bărbat din visul tău... și arătă cu capul spre Marius. Acu', mai spuse Irina, trebuie să fim uniţi… uniţi vom trece mai uşor peste necaz. Marius are multă nevoie de ajutorul nostru.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> După un timp, simţind că nu mai suportă liniştea, care parcă, se aşezase comod într-un scaun şi le captase la toţi atenţia vorbind numai ea, Maria se ridică. Îi privi pe rând, fugar, ca un aparat de fotografiat, pozând trei instantanee:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Irina ştergea o farfurie privind-o fix, plecată undeva, poate chiar în trecutul îndepărtat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Matei fuma, jucându-se cu ţigara în scrumieră şi părea total absent. Părea numai, dar, şi Maria ajunsese să-l cunoască cât de cât, creierul lui funcţiona cu motorul turat la maxim, şi analiza cu precizia unui inginer arhitect, toate datele cunoscute, încercând să găsească un rezultat convenabil pentru toată lumea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Marius, şi Maria oftă uşor, Marius, calm, parcă absent şi nefiresc de liniştit, având în vedere prin ce trece, se juca cu ceașca goală, tot învârtindu-o şi analizându-o pe toate părţile şi gândindu-se probabil la Luisa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Matei, bei un pahar cu mine? Vreau totuși să beau vin.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Întrebarea îi surprinseră pe toţi şi Matei tresări vizibil, deoarece nu se aşteptase la o asemenea invitaţie din partea lui, având în vedere situaţia de faţă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − O, da, cum să nu!? Bem din vinoteca mea sau a bunicii?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − A mea, a mea! interveni repede Irina, aruncând farfuria în suport, gata s-o spargă. Acuşica vă aduc, mintenaș, că mai am o sticlă din cel vechi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Eu, zise Maria, am să ies puţin, vreau să i-au o gură de aer.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mami, nu bei un vin cu noi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mulţumesc, Marius! Voi bea când voi reveni.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Simți nevoia să te însoţesc? o întrebă Matei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mulţumesc, Matei, dar vreau să fiu singură. Apoi, mai adăugă ea, făcându-i un semn discret cu capul, ai de onorat o invitaţie, la un pahar de… vorbă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mami, să te îmbraci bine, afară a început să ningă! o avertiză, Marius.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Maria îl privi plăcut surprinsă, gândindu-se: <i>e pe drumul bun, cu toate că pare absent, este receptiv la ce se petrece în jurul lui!</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bine, dragule! Aşa am să fac. Apoi, în glumă, spuse: Ai grijă să nu-l îmbeţi pe Matei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Noaptea ce coborâse peste lume, ajunsese şi aici, învăluind totul ca într-o vrajă de basm, acoperind moale oraşul, presărat ici colo cu steluţe şi luminiţe, în care valsau fulgii de nea. Cu braţele ei cam reci o îmbrăţişă pe Maria, înfăşurând-o în mantia ei alburie, de prinţesă stelară, de cum făcu primi paşi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Simţi răcoarea şi binefacerea aerului rece.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ningea calm şi în linişte.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ridică faţa spre cer să simtă mai bine fulgii de nea şi privirea i se opri în becul din iluminatorul stradal: brusc amintirile o năpădiră şi gândul îi zbură la noaptea memorabilă, de la Braşov. Parcă timpul, nu numai că se oprise în loc, dar se și întorsese, iar noaptea aceea unică, prin flashback-uri, începu să se deruleze fulgerător prin mintea ei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ningea tot la fel ca atunci, în urmă cu mulţi ani, cu fulgi mici şi tari. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><i style="font-size: 12pt;"> Unde eşti tu Luis, ticălosule, să vezi acum, ce drame şi ce tragedii, s-au întâmplat din cauza comportamentului tău. O femeie s-a sinucis, o alta tânără, adică fiica ta, internată într-un ospiciu, un tânăr, adică fiul tău, pe care nu l-ai mai văzut de peste două zeci şi cinci de ani, e disperat, aproape în pragul nebuniei… Iar eu, abia, abia mi-am revenit. Şi în seara asta, Doamne, parcă mai trebuia o picătură, de parcă paharul nu ar fi fost destul de plin… şi picătura a venit, tot de la tine, tot a ta, adusă de fiul tău… şi a umplut, până la refuz acel pahar, în care, tu, ai tot turnat de-a lungul timpului venin, picătură cu picătură… Nu te blestem, nu te-am blestemat niciodată… poate că, cine ştie, te-ai blestemat tu singur!...</i></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Maria, s-a făcut târziu, cred că-i trecut de miezul nopţii! auzi în spatele ei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria tresări speriată şi se răsuci aşa de iute, că era gata, gata să cadă, amintindu-şi brusc, că, tot aşa îi spusese şi Luis, atunci. Aceleaşi vorbe, dar acum era altă voce.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vai, Matei, ce mai speriat! spuse ea, ducând mâna la piept. Îmi pocneşte inima, nu alta!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Hai, să nu răceşti! mai spuse el, luând-o protector pe după umeri. Am intrat în panică, a trecut mai mult de o jumătate de oră, şi tu nu mai veneai.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Marius, ce face? </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − S-a culcat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Trebuie să-l supraveghem, să fim alături de el, să-l ajutăm să treacă peste acest necaz.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Matei o aprobă, apoi prinzând-o de mână, plecară spre casă. Şi uite aşa, doi foşti colegi de generală, de liceu, apoi de facultate, după ce el a aşteptat-o mulţi, chiar foarte mulţi ani, ca ea să se întoarcă din lunga ei călătorie rătăcitoare şi demonstrând încă o dată că, „iubirea, dacă vrea, face noi minuni”, acum, că s-au găsit, ţinându-se de mână, au plecat, la pas prin zăpadă, într-o altă lungă călătorie, spre iarna vieţii lor. Dar acum erau ei… în sfârşit, ei doi. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> </i></span><b style="font-size: 12pt;">EPILOG </b></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luis nu a mai apărut în viaţa Mariei şi nu l-a căutat niciodată pe Marius, cel puţin până acum, când Maria se apropie binişor de şaizeci de ani. Este o femeie – abia acum! – împlinită, și chiar fericită, alături de Matei.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Marius, ajutat cu mult efort de cei dragi, și-a revenit și a trecut cu bine peste tragicul eveniment. Acum este căsătorit şi are doi copii, doi îngeri gemeni, fată şi băiat. Și, pentru Maria, ce poate fi mai frumos, decât să se joace cu nepoțeii?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa, nu şi-a mai revenit niciodată. Este internată tot în clinica doctorului Paşca, devenind pentru el un caz de studiu, şi plimbă în braţe toată ziua o păpuşă mare, pe care o alintă şi o mângâie, murmurând când şi când: <i>Ius… Ius al meu cel drag!</i> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Copilul ei, o fetiţă – de care Marius nu a aflat niciodată, asta la sugestia doctorului Pașca – s-a născut sănătoasă şi la termen, și, din cele aflate de Maria, de la doctorul Pașca, a fost adoptată de o familie din Franța. Cu toate că Maria şi Matei, ar fi dorit s-o înfieze, Irina se opusese vehement şi îi rugase, sfătuindu-i: „să nu facă această mare prostie, că sângele apă nu se face, chiar dacă ei îi vor ascunde toată viața că e fetița lui!”, pentru că Marius, le mai spusese ea: „văzând fetiţa n-o să fie liniştit niciodată, şi, Doamne fereşte, cine ştie ce necazuri s-ar mai abate asupra lor”. Maria a insistat pe lângă doctor să-i spună numele familiei respective, el a refuzat, motivând că nu are voie să divulge asemenea date, dar când Maria a pomenit numele de Michel Douval, el nu a infirmat și nici nu a confirmat. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> La scurt timp după ce au venit pe lume cei doi strănepoți, Irina a plecat să se întâlnească cu Eleonora, fiind îngropată, aşa cum şi-a dorit, lângă fostul ei soţ, Mihai.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"><b><i> - Sfârşit -</i></b></span></p> IUS şi ISA . XXIV .tag:insemneculturale.ning.com,2013-12-21:6515444:Topic:4220812013-12-21T19:13:00.923ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> Privi mult mai atentă, chiar curioasă şi mai cercetător în jurul ei şi observă în stânga nişte jaluzele verticale albe, ușor întredeschise:</span> <i style="font-size: 12pt;">acolo trebuie să fie fereastra, pe acolo voi evada din celula asta blestemată!</i> <span style="font-size: 12pt;">gândi ea, şi, vru să se ridice dar nu putu, o ameţeală cumplită îi cuprinse capul, moleșindu-i brusc tot corpul. Mai încercă o dată, reuși să se ridice în capul…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Privi mult mai atentă, chiar curioasă şi mai cercetător în jurul ei şi observă în stânga nişte jaluzele verticale albe, ușor întredeschise:</span> <i style="font-size: 12pt;">acolo trebuie să fie fereastra, pe acolo voi evada din celula asta blestemată!</i> <span style="font-size: 12pt;">gândi ea, şi, vru să se ridice dar nu putu, o ameţeală cumplită îi cuprinse capul, moleșindu-i brusc tot corpul. Mai încercă o dată, reuși să se ridice în capul oaselor, dar picioarele, aflate încă legate în curele, nu le putu mișca. Duse mâna să le dezlege, moment în care auzi acelaşi clinchet cristalin de clopoţel şi uşa se deschise:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bună, Luisa! spuse apropiindu-se de patul ei, o tânăra îmbrăcată într-un halat mov.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bună!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mă bucur mult că ţi-ai revenit! Eu sunt Ioana, asistenta ta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mulțumesc, dar nu mi-am revenit așa… complet, mă doare groaznic capul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Durerile de cap, în cazul tău, apar în urma unor eforturi, iar poziția ta, dovedește că tu ai făcut așa ceva. Încă ești anemică, însă vor dispare cu timpul, trebuie să dormi, să te odihneşti. Ai fost foarte agitată şi, îmi pare rău, dar a trebuit să te ţinem legată. E o metodă a doctorului Paşca, care este destul de priceput în acest domeniu, crede-mă! Nu îndoapă pacienţii cu sedative puternice, mai întâi îi leagă câteva zile…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Câteva săptămâni! o întrerupse Luisa zâmbind amarnic.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mă rog, mai sunt și mici excepții, lăsând „creierul pacientului să lupte”, cum spune dumnealui…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, să lupte cu invenția lui groaznică, care-ți sfredelește creierul, nu alta, spuse Luisa, întrerupând-o iarăși.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Să ai încredere în el, altfel nu te poate ajuta. Lucrez cu dumnealui de cinci ani, și te asigur că invenția lui a dat roade…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Sută la sută?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Aproape, sută la sută! răspunse ea zâmbind. Şi tot vorbind, Ioana îi administră medicamentul, apoi, aşteptând câteva secunde, probabil ca el să-şi facă efectul, îi dezlegă curelele de la picioarele.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Acum dormi şi nu te mai gândi la nimic! reluă Ioana, urmărind-o pe Luisa, cum se întoarce pe o parte și se chirceşte, luând poziţia fetusului. Să nu încerci iarăși să te ridici din pat, după ce plec eu, că te vei prăbuşi! o avertiză Ioana plecând.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa o urmări să vadă cum deschide ușa fără clanţă. Asistenta puse toată mâna stângă pe plăcuţa metalică şi uşa se deschise, după ce se auzise acelaşi clinchet, ca la închidere.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Închise ochii: <i>deci doctorul o deschide cu o telecomandă, asistenta cu amprentele mâinii, ciudată uşă!</i> gândi ea şi vru să deschidă ochii, dar nu mai putu, pleoapele îi erau grele ca de plumb: medicamentul începuse să lucreze. Brusc se gândi la Marius şi imaginea lui nu întârzie să apară: <i>oare el ştie ce se întâmplă cu mine, sau nu?</i>... dar nu mai reuși să continue, adormi repede cu acest gând.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span><span style="font-size: 12pt;">Luisa, a doua zi, simți mai întâi că ceva cald, catifelat, se plimba a mângâiere pe antebrațul ei, şi brusc își retrase brațul, deschizând ochii puţin panicată: era doctorul Paşca.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bună dimineaţa, domnişoară!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bună! articulă, uşor răguşită Luisa. E… dimineaţă?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, şi vreau să-ţi spun că ai dormit ca un prunc în braţele unui înger… Se uită la ceas şi reluă: Ai dormit, aproximativ douăsprezece ore şi asta e bine. Acum nu te ridica brusc! Și zâmbind adăugă: Așa cum ți-ai tras mâna! E posibil să te mai doară capul, o atenţionă el. Astăzi vom avea, o zi puțin mai grea, mai deosebită, și doresc…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Aţi venit, așa dis de dimineață, să mă pregătiţi psihic, pentru ce va urma? îl întrerupse ea, murmurând ușor cuvintele, dar din tonul ei răzbătea şi puţină ironie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Doctorul zâmbi:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Putem spune şi aşa!... Dar hai să lăsăm ironia, că nu te prinde, nu face casă bună cu chipul tău angelic… Voiam să-ţi spun că: astăzi vom avea o zi grea, amândoi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bine. Atunci fiți amabil și plecați. În primul rând, vreau să mă spăl… mă simt nașpa… murdară, apoi vreau să iau micul dejun. De acord?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ok, am s-o trimit pe Ioana să te ajute, spuse doctorul Pașca, plăcut surprins de dorința ei. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mulțumesc!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Totul dură aproximativ o oră, cu micul dejun cu tot. Apoi Ioana se dovedi foarte pricepută și talentată în arta machiajului, îndeosebi în combinația fardurilor, reușind tonuri frumoase, calde, mult apropiate de realitate, și o aranjă ca pe o vedetă, încât, doctorul Pașca când o văzu, nu se putu abține să nu-i facă complimente.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ea îl privi la început cercetător și afișând o față calmă – ușor derutată: unde să plaseze și cum să catalogheze complimentul lui! –, surâse ușor, apoi privirea i se schimbă, devenind întrebătoare şi schiţă un zâmbet, mai larg, zâmbet în care antrenă și ochii, făcând-o mai luminoasă. Ştia şi ea din câte mai citise şi văzuse prin filme, că medicii psihiatrii sunt mai ciudaţi, că au diferite metode – de cele mai multe ori, chiar proprii și neconsemnate în tratatele de specialitate – de-a comunica şi trata pacientul şi îşi impuse să se abţină, de a mai face comentarii în plus, în sensul că, ea ar şti ce vrea el să facă şi să-i spună, că uneori intuieşte gândurile lui, etc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Azi, va trebui să stăm de vorbă cu… cu tânărul cu trandafiri! Apropo, cum îl cheamă?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Marius, îl cheamă. Dar nu înţeleg, de ce, să stăm, şi nu, să stau? E problema mea personală, domnule doctor, eu trebuie s-o lămuresc, eu trebuie să…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Uşurel, uşurel, nu te agita! interveni el calm. Va fi aşa cum doreşti!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Sau asta aţi vrut să aflaţi, mai precis, de la mine! Dacă sunt pregătită, să vorbesc cu el? Sau, dacă sunt în depline facultăți mintale, pentru întâlnire?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Doctorul zâmbi iarăşi. Luisa citi satisfacţie pe faţa lui.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Sunt convins că tu eşti pregătită! Cel puțin asta vrei să-mi demonstrezi! Dar, problema e, cum va suporta el, totul. Te iubeşte atât de mult, încât nu ştiu cum o să reacţioneze când va afla că tu nu-l mai vrei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − De unde știți că mă iubește?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Din comportamentul lui și din scurta convorbire cu el, am dedus că…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ați stat de vorbă cu el?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, dar nu mi-am permis să-l întreb acest lucru! Nu aveam permisiunea ta. Poţi să-mi spui de ce îl alungi? De fapt, ca să înțeleg și mai bine situația, ce statut are: e iubitul tău, sau, doar un prieten, vreau să aflu adevărul de la tine. Deci?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − A fost iubitul meu!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − A fost!?... Și, nu-l mai vrei?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa se foi în pat, încercând să se ridice mai sus. Doctorul sesiză intenţia ei şi-i explică calm:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Pe marginea patului, în partea lui dreaptă, se află două butoane, dispuse unul sub celălalt. Cel de sus, ridică patul de la spate în poziţia dorită de tine, cel de sub el, face totul invers, o informă doctorul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa căută butonul şi puse patul în poziţia dorită. Trase adânc aer în piept, oftă uşor şi spuse:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − M-aţi înţeles greşit! Nu-l mai pot avea… ca iubit! Dar ca prieten, da – se opri, inspirând profund – prieten, în adevăratul sens al cuvântului… dar o să fie greu, o să ne fie destul de greu… Se opri, ochii i se umeziseră, observă doctorul. Apoi, ridică privirea spre el: Nu aţi înţeles nimic! Nu-i aşa?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Adevărat, aştept să mă lămureşti! Dar dacă te simţi obosită, sau încă nu ești pregătită să-mi vorbești despre el, poţi să te opreşti, reluăm mai târziu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa reflectă câteva minute.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu domnule doctor, nu mă simt obosită, dar îmi e cam greu să vă explic, așa direct.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Te-a trădat?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ți-a înșelat așteptările?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu, greşiţi! Încă nu ştiţi despre ce e vorba. Aşteptaţi puţin şi vă lămuresc. Totuşi, constat cu amărăciune, că, cu cât aprofundez problema, şi mă gândesc mai mult la el și consecințe, încep să cred că aveţi dreptate, chiar dacă nu mi-aţi spus-o direct, eu nu sunt… nu mă simt pregătită să-i vorbesc… M-am dat mare că… da nu sunt, n-aş putea să-i spun aşa, verde-n faţă adevărul. De aceea, vă rog pe dumneavoastră s-o faceţi! Să-i spuneţi adevărul, vă rog! Dumneavoastră ştiţi cum să-l pregătiţi. Ştiţi ce cuvinte să folosiţi. Domnule doctor, Marius, care a fost iubitul meu, e de fapt fratele meu bun: avem acelaşi tată. Luisa tăcu, privindu-l pe doctor, care întredeschisese gura şi rămăsese aşa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Marius, băiatul cu trandafiri, iubitul tău, este de fapt, fratele tău? întrebă el şocat, mai mult în şoaptă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa tăcea şi-l privea foarte ciudat, fix şi sticlos ca un porumbel, apoi își coborî privirea, dând din cap afirmativ. Doctorul continua s-o privească, respectându-i tăcerea. La un moment dat ea ridică ochii plini de lacrimi, spre el:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Acum aţi înţeles? Aţi înţeles, de ce nu-l mai pot accepta ca iubit?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Of, Doamne! spuse doctorul. Acum înţeleg totul, sunt uimit cum de n-ai clacat, dar… dar, Dumnezeule mare, te mai aşteptă o grea încercare!</span></p>
<p><span class="font-size-3">Luisa îl privi cu aceiaşi ochii, din care efectiv curgeau lacrimile. Se aşeză lângă ea pe marginea patului şi luându-i mâna în mâinile lui, spuse:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Luisa, fată dragă… din analizele pe care ţi le-am făcut rezultă că eşti însărcinată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nuuu! gemu ea… nu se poate… nu se poate… şi suspinele unui plâns sfâşietor, puseră stăpânire pe ea. Apoi brusc, se repezi la doctor, lovindu-l în piept cu pumnii şi ţipând: Mă minţi… spune-mi că mă minţi, că e doar un nenorocit de test al tău, să vezi cum reacţionez… Hai recunoaşte?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Doctorul o imobiliză rapid. Prinzându-i o mână şi răsucindu-i-o la spate, o culcă pe burtă, iar cu mâna liberă apăsă butonul. Ioana veni numaidecât şi-l ajută s-o lege iarăşi de pat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Fă-i, te rog, acest calmant! îi spuse doctorul, scoţând o fiolă mică din buzunar. S-o supraveghezi, iar dacă se mai agită, să mă informezi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu vreau să-mi faci nimic… nu vreau…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Liniștește-te, te rog, e spre binele tău! spuse Ioana ținând-o de brațe.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu se poate să fiu… nu se poate, repeta şi gemea Luisa zbătându-se în legături.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Să conectez şi aparatul de calmare? întrebă Ioana pe doctor, observând că Luisa nu se potolește.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu cred că e cazul acum! Așteptăm câteva ore efectul calmantului. Poate mai târziu, vom vedea, în funcţie de evoluţie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"><i>- va urma -</i></span></p> IUS şi ISA . XXIII .tag:insemneculturale.ning.com,2013-12-16:6515444:Topic:4184322013-12-16T10:48:39.840ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> Luisa, când îşi reveni a doua oară, deschizând ochii, foarte buimacă, nu recunoscu nimic în jurul ei. Brusc, își simți capul greu, și un vâjâit, ca adierea ușoară a unui vânt, îi colinda prin toate cotloanele din creier, sâcâit bietul de el și de un piuit, monoton ca ritm. Întoarse cu violență capul, privi și mai speriată, în stânga, în dreapta: nimic deosebit, totul era doar alb. Era înconjurată, dar mai mult parcă cufundată într-o ceaţă…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Luisa, când îşi reveni a doua oară, deschizând ochii, foarte buimacă, nu recunoscu nimic în jurul ei. Brusc, își simți capul greu, și un vâjâit, ca adierea ușoară a unui vânt, îi colinda prin toate cotloanele din creier, sâcâit bietul de el și de un piuit, monoton ca ritm. Întoarse cu violență capul, privi și mai speriată, în stânga, în dreapta: nimic deosebit, totul era doar alb. Era înconjurată, dar mai mult parcă cufundată într-o ceaţă lăptoasă, în care simțea că plutește, probabil – gândi ea, datorită culorii albe ce predomina. Atunci, datorită efortului, piuitul crescu ca intensitate și ritm, parcă agresând cu ritmul lui monoton liniştea, și începu s-o deranjeze. Ridică ochii spre tavan, şi atunci, în raza ei vizuală văzu pe peretele din spate, un monitor mic, verde, pe al cărui ecran, un punct mic alb, tot ţopăia în ritmul piuitului. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Încercă să se ridice, să meargă la nenorocitul de aparat şi să oprească sunetul acela groaznic, dar nu putu, ceva o ţinea de mâini: rămase uimită când văzu ce, şi privi cu groază curelele late, cu care era legată. Realiză că şi picioarele îi erau legate la fel. Trase cu putere, se zbătu ca să-şi elibereze mâinile, dar nu obţinu nimic, în schimb, ritmul piuitului se acceleră şi crescu şi mai tare ca intensitate. Cineva, fără să-i pese de consecinţe, umbla cu grebla prin creierul ei. Obosită, se calmă şi înţelese rapid că dacă nu se mai agită, ritmul piuitul se răreşte şi sunetul scade şi el. După câteva secunde, se auzi un clinchet de clopoţel şi uşa se deschise: un bărbat îmbrăcat în halat alb, intră. Luisa începu să se zbată la vederea lui. Acesta, apropiindu-se de patul ei, spuse cu voce calmă, chiar melodioasă, cel puţin aşa i se păru ei în contrast cu piuitul acela nenorocit:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Linişteşte-te, domnişoară! Dacă te agiţi, îţi faci singură rău.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Unde sunt? îl întrerupse ea privindu-l printre gene.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Într-un loc frumos! Aici te-a adus destinul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cine sunteţi? ţipă Luisa, trăgând cu putere de mâini. De ce mă țineți legată?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu te mai agita că-ți faci singură rău. Dacă te calmezi, putem dialoga! Aparatul o să scoată sunete şi mai înalte, care te vor deranja, dacă te agiți. Aştept să te calmezi. Eu nu mă grăbesc, am timp să aştept! mai spuse el, păstrându-şi aceiaşi voce foarte calmă, plăcută, încrucişându-şi braţele pe piept în semn de aşteptare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa se mai zbătu de câteva ori, apoi se potoli. După două-trei minute, ritmul şi sunetul piuitului, începură şi ele să scadă şi se diminuară considerabil.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Puteţi să opriţi, sunetul acesta strident, vă rog, îmi piuie tot capul, îmi pulsează în timpane, îmi sfredelește prin crier.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Îmi pare foarte rău, dar nu pot! Şi de fapt, crede-mă că totul depinde de dumneata: te agiţi se supără şi el şi ţipă, mă rog, ţipă în felul lui, adică piuie, te linişteşti dumneata, e şi el calm, nu? Este un aparat inventat de mine și vreau…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Să faceți teste pe mine? îl întrebă ea, întrerupându-l și ridicând ușor vocea. Mă țineți legată ca pe un cobai să vă testați invenția? aproape că țipă ea, și aparatul începu să piuie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu ești primul pacient, a mai fost testat și a dat rezultate satisfăcătoare. Voiam să spun că, de el depinde şi viaţa ta, cel puţin acum… Acest aparat îi ajută pe cei fără voinţă, pe cei care nu mai vor să trăiască, şi crede-mă, nu ştiu de ce, o fată frumoasă ca dumneata nu mai vrea să trăiască?! Poate mă ajuţi să aflu! Mă ajuţi, sau vrei aşa de tânără să tragi linia aceea groasă la orizont și să aduni? Dar, la anii dumitale, sunt sigur că nu prea ai ce să aduni, nu?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa îl privi secunde bune, nu spuse şi nu schiţă niciun gest, nici pro şi nici contra, însă, la un moment dat, răbufni:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu mă interesează, nici deducția, nici aparatul dumitale! și închise ochii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ok, dacă nu vrei să mai discutăm, eu plec…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Stați, zise ea repede, deschizând ochii. Vă rog, vreau să aflu unde sunt și de ce mă țineți legată?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ok, dacă vrei să afli, atunci trebuie să-mi răspunzi: îţi aminteşti cum te cheamă?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − …Luisa, spuse ea după câteva secunde, făcând, observă doctorul un ușor efort să-și amintească.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Iar eu, sunt doctorul Paşca, şi te afli în clinica mea particulară.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Clinică? Ce fel de clinică?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Am să-ţi explic mai târziu. Deci, Luisa, şi mai cum?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Luisa… Luisa… şi închise ochii. Aparatul începu să piuie, semn clar că se agită.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Perfect, calmează-te, suntem câtuși de puțin pe drumul cel bun! Pentru început e bine. Dar cum ai ajuns aici, îţi aminteşti?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa închise iarăşi ochii, încercând să-şi amintească ceva… apoi îi deschise brusc:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mama!... gemu ea. Unde e ma-ma? De ce nu e lângă mine? întrebă c-o voce tânguitoare, acoperind sunetul aparatului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Din păcate, am fost informat că mama ta, ne-a părăsit, n-au mai putut face nimic pentru ea! o informă doctorul, folosind un ton egal, urmărind foarte atent efectul informaţiei. De fapt pentru doctorul Paşca era un test, dacă informaţia nu declanşa nicio reacţie asupra Luisei, însemna că sunt şanse mari de recuperare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa începu să plângă în linişte, fără să se mai zbată, repetând monoton un „nuuu” tânguitor. Doctorul considerând că e momentul propice, se aplecă şi îi desfăcu curelele de la mâini, apoi apăsă pe un buton aflat în dreptul monitorului și piuitul încetă brusc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu te speria că acum te simţi epuizată, o informă el ca s-o liniştească. În două-trei zile te refaci.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − De când sunt aici?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Un moment, vreau să nu greşesc!... Se aplecă şi se uită pe fişa agăţată de pat, numărând tare: Una, două, sunt exact două săptămâni! spuse el. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Două săptămâni!?... M-a căutat cineva?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da! Te-a căutat zilnic, un tânăr! Şi azi a fost mai devreme. Trandafirii din vază, sunt de la el.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa întoarse capul şi se uită în direcţia indicată de privirea doctorului: un buchet cu mulți trandafiri albi, în care trona unul roșu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> <span>−</span>Aaa! Dumnezeule, trandafirii sunt de la el!? Am crezut că sunt din... și ochii i se umeziră. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Prima dată când l-am văzut, am crezut că ai un frate geamăn, mai spuse doctorul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nuuu! începu ea să se tânguie, înecată de plâns. Nu vreau să-l mai văd.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − De ce?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu mai vreau eu…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ţi-a făcut vreun rău?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nuuu, dimpotrivă!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Atunci!? Nu mai înţeleg nimic. Am citit pe chipul lui multă suferinţă, multă durere. Este omul care te iubeşte. De fapt, singura persoană ce te-a căutat, a fost el! Şi tu… tu vrei să-l respingi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu vreau să-l chinui și pe el, nu merită!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − El este prietenul, sau, iubitul tău?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu mai vreau să-l văd… Şi începu să suspine, apoi, după câteva clipe, încercând să se oprească din suspinat, deschise gura să spună ceva. Nu putu continua, plânsul o înecă şi mai tare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu mai plânge, linişteşte-te acum! Înțeleg că nu vrei să-mi răspunzi la întrebare. Nu insist, poate ai să-mi povesteşti mai târziu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − M-a văzut aici? întrebă ea printre suspine.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Încă nu. Doreşti să te vadă?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nuuu… gemu ea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ok, am înţeles esenţialul: nu vrei să te vadă acum! Calmează-te, am să-ţi îndeplinesc dorinţa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa plângea suspinând din când în când, iar lacrimile făcură rapid două mici pârâiaşe, udându-i tâmplele și pierzându-se în păr. Un plânset liniştit, tânguitor, care se vedea pe faţa ei că vine din inimă, scuturându-i uşor, din ce în ce mai rar, tot corpul, plâns împotriva căruia nu putea face nimic doctorul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cu ochii pe ceas, doctorul Paşca, o aşteptă să se liniştească. Dacă ar fi depăşit timpul, considerat de el suficient pentru a se calma, i-ar fi administrat un calmant ușor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Gata domnişoară, linişteşte-te, acum totul e bine! spuse el, începând s-o mângâie pe frunte, momentul critic cred că a trecut. Apoi, cu o voce caldă, domoală şi cu timbru foarte liniştitor, continuă: Ce-a fost mai greu, ai depăşit! Vom sta mult de vorbă, deoarece doresc din toată inima să te ajut, acum calmează-te. Eşti tânără şi poţi trece peste asta, trebuie numai să ai voinţă, multă voinţă şi să lupţi, eu am să te ajut, voi fi mereu lângă tine, trebuie să ai încredere în mine şi să-mi povesteşti totul, şi mai ales, de ce nu mai vrei să-l vezi pe tânărul respectiv.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Doctorul tăcu și tulburat de frumusețea ei, se surprinse că o privește admirativ. <i>Pașcule ai în fața ta o pacientă, pe care trebuie s-o salvezi! Ori tu ce faci?</i> se certă el în gând, continuând s-o mângâie liniştitor pe frunte, dar ciudat, mângâierea lui se transformase, și Luisa simți asta, deschizând ochii mari.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Te rog să ai încredere în mine, numai aşa te pot ajuta, da? spuse el trăgându-și mâna.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span> <span style="font-size: 12pt;">Luisa aprobă, dând uşor din cap.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Acum eu plec, tu trebuie să te odihneşti şi să dormi „liberă”! spuse el zâmbind. Voi trimite asistenta să-ţi administreze totuşi un calmant uşor, asta preventiv, pentru ca tu să dormi, după care ea îţi va dezlega şi picioarele. După ce te vei trezi, te asigur că te vei simţi mult mai bine. Repet: vreau enorm de mult să te ajut… să te ajut, dar să vrei şi tu, să-ţi doreşti – accentuă el – să lupţi şi să-ţi trăieşti tinereţea, viața. Vom vorbi mult şi multe, totul depinde de tine, de… de cât de sinceră vei fi cu mine. Dacă mă minţi, dacă-mi ascunzi ceva, dacă nu-mi răspunzi sincer la întrebări, n-am cum să te ajut, reţine te rog asta, şi e dureros să pierdem amândoi timpul de pomană. Acum, promite-mi că te odihneşti, da?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa îi răspunse doar cu ochii. Doctorul plecă şi se opri în dreptul uşii:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − A!... Era să uit! Deasupra capului tău, se află un buton roşu. Atunci când ai nevoie, indiferent de ce oră este, nu ezita să-l foloseşti şi să chemi asistenta. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Doctorul deschise uşa folosind o telecomandă şi părăsi salonul, fără, observă Luisa, a trage uşa după el. O urmări cu privirea cum se închide singură şi auzi un uşor clinchet de clopoţel. Atunci mai observă că, acolo unde era de obicei mânerul clanţei, era doar o plăcuţă metalică.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span><i style="font-size: 12pt;">- va urma -</i></p> IUS şi ISA . XXII .tag:insemneculturale.ning.com,2013-12-13:6515444:Topic:4166352013-12-13T16:35:46.400ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> − Văd că nu prea ai chef să bei, spuse Luisa observând paharul gol.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Te-am aşteptat. Vreau să vorbim şi să bem împreună.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi la vecina, tot Jack, ai… continuă Luisa, în timp ce-şi turna şi ea un pic de whisky.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Tot.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − În mod cert, sticla dusă de tine, şi să nu negi,…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> − Văd că nu prea ai chef să bei, spuse Luisa observând paharul gol.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Te-am aşteptat. Vreau să vorbim şi să bem împreună.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi la vecina, tot Jack, ai… continuă Luisa, în timp ce-şi turna şi ea un pic de whisky.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Tot.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − În mod cert, sticla dusă de tine, şi să nu negi, c-am văzut lipsa. Apoi, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun şi asta - dar știi că am un spirit de observaţie foarte dezvoltat - şi, cum nu doresc să fac umbră pământului degeaba, zic: să nu crezi că n-am observat că ai început să bei pe furiş şi mai ales cu vecina, îndeosebi, de când ai primit scrisoarea cu cererea de divorţ. Apropo: ai semnat actele?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi!?... Ce mai aştepţi mami? Ca tata, după ce nu ne-a căutat atâta amar de ani, să vină şi să se împace cu tine? Asta speri tu?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu. Poate că o să vină aici, văzând că nu-i răspund. Aşa o să te vadă şi pe tine.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Fantastic, ce… scuză-mă că-ţi zic, dar eşti tare naivă, dacă tu speri asta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu mai primi niciun răspuns, mama ei o privea total absentă şi uşor apatică. Luisa îi turnă şi ei puţin whisky. Maria Douval, aproape că se repezi, luă paharul şi-l bău tot, dintr-odată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − De ce te grăbeşti? Voiam să-ţi spun şi gheaţă!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Merge şi fără. Gheaţa îl lungeşte şi parcă îi taie din aromă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum doreşti, spuse Luisa. Deci, ce te frământă mami? o întrebă în timp ce-şi punea un cub de gheaţă în pahar.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Multe, draga mea, multe! spuse ea, însufleţindu-se dintr-odată. Şi ca să nu mă mai chinui sau să te chinui, am să-ţi spun pe scurt: Marius, prietenul tău, seamănă foarte mult, chiar nefiresc de mult… </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cu mine! spuse Luisa întrerupând-o. Ştiu mami, nu-mi spui o noutate, toţi cei care ne cunosc, mai pe faţă, mai pe dos, numai despre asta vorbesc. Asta ai vrut să-mi spui?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria Douval o ascultase gânditoare şi după clipe de tăcere, reluă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, şi asta am vrut să-ţi spun. Revin însă cu întrebarea iniţială, are părinţi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, mami! Are părinţi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Pe amândoi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, toţi trei, sunt în viaţă!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum adică, toţi trei? întrebă foarte încurcată mama ei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Simplu! şi Luisa zâmbind o lămuri: Locuieşte cu mama lui şi tatăl vitreg. Tatăl lui, adică cel bun, locuieşte undeva în lume.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Undeva în lume!?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu ştie exact unde, şi Marius aşa mi-a spus.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − A!… Şi cum o cheamă pe mama lui?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Totală coincidenţă, tot ca pe tine, Maria!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Maria!? se miră mama ei făcând ochii mari. Maria şi mai cum? întrebă ea moale, cu vocea gâtuită parcă de presimţiri negre.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Maria Patrice.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Maria Patrice… repetă mamă-sa, privind în gol. Acesta o fi numele după actualul soţ?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu. Am înţeles de la Marius că încă nu s-au căsătorit legal! Probabil că acesta e numele după cel de-al doilea soţ din Franţa! răspunse Luisa ridicând din umeri.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum o chema înainte de căsătorie? Ştii? Adică numele de fată?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu mami, dar am să-l întreb pe Marius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria Douval rămase gânditoare, frământându-și mâinile, simţindu-se dintr-odată goală pe dinăuntru, privind pe rând, paharul gol şi scrumiera cu câteva mucuri strivite. Aprinse aproape mecanic o altă ţigară şi-şi mai turnă în pahar.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − La ce gândeşti mami? Vorbeşte, spune mai pe larg ce te frământă, poate așa te ajut cu ceva.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − La el, la… Marius!... şi iarăşi era să spună Luis. Ceva îmi scapă şi nu ştiu cum să fac legătura, dar… <i>tare aş vrea ca bănuiala mea să nu se confirme!</i> îşi continuă gândul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dar? întrebă uşor agitată Luisa observând că mamă-sa iar se schimbase la faţă. Dar, ce?... Stai puţin aşa – pocnind din degete se ridică în picioare – mi-a venit o idee şi poate te ajută să te edifici: pe Marius îl cheamă… cum Doamne de nu m-am gândit până acum la asta?... tot ca mine, mamă <span>–</span> Douval!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Douval!?... repetă mama ei şi se albi la față, făcând ochii foarte mari. Vai, draga mea… vai, draga mea… cred că bănuiala mea se confirmă… Ştii cum îl chemă pe tatăl lui bun? o întrebă muşcându-şi buzele.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Luis!… aşa mi-a spus Marius că-l… şi Luisa rămase rigidă, cu gura căscată, privindu-şi mama, care, îşi prinsese capul între mâini, aproape lovindu-se cu pumnii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nuuu!... gemu ea atât de înfiorător, încât Luisei i se ridică părul pe mâini de frică. Doamne, Dumnezeule, nuuu!... De ce?… De ce tocmai tu să plăteşti… De ce? Şi Maria Douval nu se mai putu abţine, zăgazurile lacrimilor se prăbuşiră şi începu să plângă cumplit de dureros, balansându-şi uşor capul, apoi tot corpul, în stânga şi-n dreapta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mami, ce tot spui acolo, aşa fără noimă!?... Ce bănuială se confirmă!? Ce naiba să plătesc?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria Douval se legăna şi plângea, iar Luisa o privea năucă. Nu pricepea nimic: cum adică? un nume, un simplu nume, să declanşeze atâta durere în sufletul mamei ei! O prinse de umeri, o strigă, apoi o zgudui tare, dar nimic, intrase într-un fel de legănat non-stop din care nu putea s-o mai oprească. Acum suspina şi se legăna mai tare, bolborosind obsedant repetativ, acelaşi nume: Luis, desluşi ea până la urmă. Brusc, îi veni în minte o scenă dintr-un film, şi, luându-şi inima în dinţi, o puse în aplicare: îi trase o palmă zdravănă. Palma avu efectul scontat şi mama ei se opri după ce se mai legănă de câteva ori, apoi, suspinând mai rar, întinse mâna spre pahar şi îl luă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vreau să mai beau, spuse ea şoptit, privind fix, în paharul gol.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa îi turnă puţin whisky. Maria Douval îl bău aproape mecanic, rămânând iarăşi cu privirea fixă în pahar. Nu se mai legăna, doar suspina din când în când şi din ochii roşii, efectiv îi curgeau lacrimi, făcând mici pârâiaşe negre pe umeri obrajilor, din cauza rimelului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − …Mami, repetai un nume. Am desluşit cu greu, că repetai numele fratelui meu vitreg, de ce? o întrebă Luisa după un timp, considerând că mama-să se mai liniştise şi se mai adunase.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mamă-sa nu-i răspunse, doar ridică capul privind-o, parcă cerșind înţelegere şi multă îndurare. Luisa nesuportându-i privirea se ridică şi se plimbă de câteva ori cu paşi largi, între fereastră şi uşă, aşteptând nervoasă explicaţii. Apoi, amintindu-şi că plimbarea o obosea pe mamă-sa, reveni şi se aşeză iarăşi în fotoliu, aprinzându-şi o ţigară. Când şi când, cu coada ochiului, o urmărea pe maică-sa, să vadă ce face: aceasta îşi trăsese sticla de Jack lângă ea, suspina, fuma, şi din când în când, lua câte o gură zdravănă direct din sticlă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − …Mami, cine e Luis? o întrebă după un timp Luisa folosind un ton normal.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Luis!?... repetă mama ei, fixând-o cu o privire tulbure. Luis e fratele tău, vitreg! mai adăugă ea oftând profund.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Asta ştiu, mai mi-ai spus-o! Dar cine e acest Luis din… din jelania ta?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Luis e tatăl lui Marius!... Iar Marius seamănă foarte mult cu Luis…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi de ce te miri? Mi se pare foarte normal, e doar tatăl lui, nu?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi tu la fel, semeni cu Luis, continuă ea, cu ochii uşor măriţi, ieşiţi din orbite, cu o privire tulbure şi ciudată, fixată într-un punct din faţa sa, ca a unui om nebun sau în pragul nebuniei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa observă privirea ei, înfiorându-se de contrastul dintre albul globular al ochilor, și fața roșie acum, dar n-o slăbi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Un moment… stai un moment, că mă înnebuneşti!? Sunt doi de… Luis? Asta să înţeleg?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria Douval nu răspunse, luă sticla de whisky şi începu să-şi toarne în pahar, până începu să curgă pe lângă el.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa strigă la ea:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Gata, opreşte-te că l-ai umplut, nu vezi că dă pe dinafară!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mama ei nu se opri. Luisa se ridică, aproape că-i smulse sticla din mână, apoi o întrebă, pe un ton mai vehement:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mamă, te-am întrebat ceva: sunt doi de Luis? Răspunde-mi că nu mai suport tensiunea, simt că-mi plesneşte capul, nu alta! Lămureşte-mă, te rog!</span></p>
<p><span class="font-size-3">Maria Douval, după ce bău o gură zdravănă, spuse greu şi foarte rar:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu, e doar… unu… doar unu… unu… unu… unu…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Gata, ajunge, nu mai repeta ca o moară stricată, c-am înţeles! apoi se ridică în picioare, întrebând-o: Luis e tatăl lui Marius, da?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, răspunse mamă-sa moale.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − În acelaşi timp, tot acest Luis e şi fratele meu vitreg, corect?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Corect… repetă şi mai moale mamă-sa, parcă plecată din realitate.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dar, nu înţeleg! Ce e rău în asta? </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi tot el, e… e şi tatăl tău adevărat!... o auzi pe maică-sa, că bolboroseşte, cu paharul la gură.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum!? făcu Luisa şi se repezi foarte violent, luându-i paharul din mână, şi privind-o năucă, reuşi cu greu să articuleze: Sunt… sunt fiica… mai făcut cu fratele meu vitreg? o întrebă în pragul isteriei. Se aplecă şi prinzând-o de umeri forţând-o astfel s-o privească direct în ochi, zgâlțâind-o cu putere, aproape că ţipă:</span><span style="font-size: 12pt;"> Tu te auzi ce prostie debitezi? Răspunde-mi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Spun… adevărul! răspunse mamă-sa printre sughiţuri.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa o eliberă brusc, capul începuse să-i vâjâie cumplit şi pereţii camerei parcă se ondulau, iar tavanul cobora ameninţător spre ea. Începu să se plimbe alandala, buimacă, apoi brusc izbucni într-un râs prostesc:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − E o farsă, mami… nu-i aşa că totul e o… te-ai îmbătat şi-mi faci o farsă, da?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu!… Luis e şi tatăl tău… Şi Maria Douval începu iarăşi să plângă, suspinele zguduindu-i tot corpul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum?... Cum?... repetă Luisa ţipând, şi, aplecându-se, o prinse iarăși de umeri: Luis, fratele meu vitreg, e şi tatăl meu, şi, e şi tatăl lui Marius? Spune-mi… spune-mi adevărul, că înnebunesc, nu alata! Şi o zgâlţâi cu atâta putere, că-i sări ţigara din gură. Luisa se aplecă, o luă de pe covor şi o strivi în scrumieră, apoi îngenunche la picioarele mamei sale luându-i-le în braţe, şi, cu o voce nefiresc de calmă, cu lacrimi în ochi, o imploră:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Te rog, mamă, spune-mi adevărul? E adevărat ce-mi spui, sau, tu eşti beată şi nu mai ştii ce vorbeşti?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria Douval confirmă, dând mecanic din cap, ca o păpuşă mecanică.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa o eliberă din strânsoare, apoi se ridică și se prăbuşi în fotoliu, prânzindu-şi capul în mâini.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Doamne, Dumnezeule!…. Doamne, Dumnezeule! Nu se poate… Nu se poate…. Mamă!... strigă ea, spune-mi că nu e adevărat, că mă minţi, că eşti beată şi delirezi. Spune ceva!… ţipă ea şi mai tare. Spune ceva!… repetă aproape zbierând Luisa, ca un animal rănit de moarte, şi începu să se tragă de păr. Atunci în capul ei se produse o explozie puternică şi toate conexiunile cu mediul înconjurător se rupseră. Începu să râdă în hohote isterice, tot repetând: Spune ceva!… Spune… Spune odată ceva!… apoi totul i se făcu negru în faţa ochilor şi leşină.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Când Luisa îşi reveni, în cameră era semiîntuneric şi un sunet ciudat, venea dinspre picioarele ei. Rămase clipe bune nemişcată, aşteptând şi ascultând foarte speriată sunetul acela ce semăna parcă cu un grohăit de porc tăiat de crăciun, făcându-i-se pielea de găină. Când se obişnuiră ochii cu semiîntunericul, desluşi o mogâldeaţă între fotoliu şi măsuţă, şi realiză că de acolo venea horcănitul acela înfiorător. Se ridică brusc din fotoliu, şi, mai mult pe bâjbâite ajunse la comutator, aprinse lumina şi încremeni cu mâna pe el: lângă măsuţă, mama ei gemea agonizând, căzută într-o poziţie nefirească, mai mult pe o parte, iar sub ea se formase o baltă de sânge.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mamă!... Ce… faci acolo? reuşi să articuleze, apoi nu mai putu scoate niciun cuvânt: parcă o gheară nevăzută o strângea de gât. Nu primi niciun răspuns. Deschise gura, inspiră profund şi vru să ţipe, dar din cauza şocului, nu putu scoate niciun sunet, mai încercă o dată, dar în zadar. Ieşi în hol şi alergă buimacă la vecina şi sună. Nimic. Apoi bătu cu pumnul în uşă, până când ieşi biata femeie, şi foarte speriată o întrebă ce-a păţit. Luisa mai apucă să-i spună foarte greu:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mama, nu ştiu ce… s-a întâmplat cu mama… geme lângă fotoliu!… Şi leşină din nou.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"><i>- va urma -</i></span></p> IUS şi ISA . XXI .tag:insemneculturale.ning.com,2013-12-09:6515444:Topic:4091672013-12-09T15:53:12.990ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span class="font-size-3" style="font-size: 13px;"> Şi duminica mult aşteptată de Marius, dar mai ales de Luisa, sosi:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mamă, el e Marius, prietenul meu; Marius, dumneaei e mama mea, Maria!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria Douval, la vederea lui, încremeni într-o poziţie puţin ciudată, ca o statuie a lui Michelangelo, apoi brusc păli şi cu mare efort reuşi să întindă mâna spre el, văzând ca prin ceaţă scena ce…</span></p>
<p><span style="font-size: 13px;" class="font-size-3"> Şi duminica mult aşteptată de Marius, dar mai ales de Luisa, sosi:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mamă, el e Marius, prietenul meu; Marius, dumneaei e mama mea, Maria!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria Douval, la vederea lui, încremeni într-o poziţie puţin ciudată, ca o statuie a lui Michelangelo, apoi brusc păli şi cu mare efort reuşi să întindă mâna spre el, văzând ca prin ceaţă scena ce se desfăşura plutind în faţa ochilor ei: cum el i-o prinde, şi, strângându-i-o uşor, o duce la buze. Asemănarea izbitoare, dintre Marius şi Luis o paralizase complet, pur şi simplu o şocase. Îşi prinsese limba între dinţi să nu ţipe şi de emoţie uitase să mai şi respire. Brusc, pentru ea, timpul se întorsese şi parcă Luis, aşa cum şi-l amintea când era tânăr, intrase în modesta ei garsonieră. Simţi cum genunchii îi tremură uşor şi i se înmoaie, iar de teamă să nu se prăbuşească ca o cârpă, se aşeză uşor pe braţul fotoliului. Primul impuls fu să-l întrebe – chiar deschise gura s-o facă –, dacă sigur îl cheamă Marius, dar, spre salvarea ei, cuvintele i se opriseră în gât.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa observă imediat că mama ei se schimbase la faţă, semn clar că ceva nu este în regulă, şi o întrebă uşor panicată, prinzând-o de mână:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mami, ce e cu tine? Nu te simţi bine?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Sunt bine!… Aşa, m-a apucat o ameţeală dintr-odată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Te doare ceva?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu! Sigur din cauza oboselii… şi lăsând privirea în pământ, mai mult bolborosind, adăugă: Am avut o săptămână grea, apoi am alergat toată ziua după una, după alta… </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Pe Marius, acest răspuns, îl păcăli, însă pe Luisa, nu! şi făcu ochii mari, gata, gata, să-i reproşeze că ea fusese cea care alergase, pregătise şi aranjase totul, iar ea, doar o supraveghease, dar se abţinu în ultimul moment, concluzionând că altul era motivul real, dar care?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Îmi pare bine că te-am cunoscut… pe mine, vă rog să mă scuzaţi, dar nu pot să stau cu voi!… Nu mă simt prea bine şi nu vreau să vă stric seara. Se ridică greoi, repetând cu mare efort: Scuzaţi-mă!... Scuzaţi-mă!... Luisa, eu merg la vecina.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Să te ajut mami?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu, mulţumesc, mă descurc. La revedere… Marius… şi iarăşi se abţinu cu greu, deoarece era să-i scape şi să-i spună, Luis, dar bine că se controlă la timp.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Când Maria Douval reveni de la vecina, o găsi pe Luisa puţin bosumflată, făcând ordine şi curăţenie. Cum o văzu că intră, ea se opri din măturat:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum e posibil, mami?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Iartă-mă, draga mea, mi s-a făcut rău, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, m-a apucat aşa, dintr-odată, o ameţeală cumplită şi mi s-au înmuiat genunchi de era să cad! începu mamă-sa să se justifice, făcând, uşor împleticindu-se cei câţiva paşi până la fotoliu, în care se aşeză parcă nefiresc de calm.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa tăcu, impresionată câtuşi de puţin de starea ei, şi măsurând-o, mai mult învăluind-o într-o privire critică, nu putu să se abţină, şi îi reproşă totuşi:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Puţin, mi-ai stricat seara! Şi cât am muncit şi m-am omorât să fie totul ok… Îmi doream şi eu, dar şi el, să petrecem mai mult timp împreună, să conversăm mai mult, tu să-l cunoşti mai bine.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Poţi să mă ierţi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Pot, nu pot, asta e! </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Te rog să mă crezi, n-am avut deloc această intenţie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bine, te cred, dar aştept şi explicaţii!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − El a plecat supărat?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Poate, aşa, un pic în sinea lui, deoarece, repet: că n-ai stat mai mult de vorbă cu el, însă pe faţa lui nu am citit nimic. Dar, ce s-a întâmplat mami, ce te doare, sau de la ce ţi s-a făcut rău, aşa, dintr-o dată?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu ştiu! Voi merge la medic mâine.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mă minţi, spui aşa, ca să mă linişteşti pe mine, ştiu eu!?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Are părinţi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Sigur că are! Dar mami, ce faci? o întrebă, mai mult surprinsă de curiozitatea ei şi puţin deranjată. Mă supui acum unui interogatoriu pe mine? Dacă ai fi fost interesată de situaţia lui familială, şi de altele, ai fi stat cu noi şi l-ai fi întrebat personal.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Scuză-mă, draga mea, crede-mă că am vrut să stau, enorm de mult am vrut asta, jur cu mâna pe inimă, dar n-am putut. Cred că, aş fi leşinat în faţa voastră! Acum, întreb şi eu aşa, că nu te-am întrebat niciodată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Eu nu te ştiu pe tine, foarte curioasă din fire! Te îmbolnăvişi subit… şi de boala asta, sau, nu cumva vecina, prietena ta de pahar, e bolnavă de curiozitate? o întrebă Luisa reluându-şi măturatul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Spune-i cum vrei, dar nu mai fi ironică!... Lasă naiba mătura aia, c-ai măturat destul! Şi te rog, nu te mai fâţâi de colo, colo, că mă oboseşti. Nu vrei să stai jos şi să discutăm?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ce să mai discutăm acum! Ştii foarte bine, că atunci când vorbim despre cineva care nu e de faţă, se cheamă bârfă, nu? Sau, mai mult vrei să-ţi răspund la interogatoriu?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Să discutăm, poate aşa… şi Maria Douval se opri: Mi s-a uscat gura…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ei, na, cum să nu!? Mie îmi spui? Brusc, ţi s-a uscat gura! Spune mai bine, că vrei o tărie, o persiflă Luisa, şi, fără să mai aştepte răspunsul, scoase din scrin sticla de Jack Daniel's şi o puse pe măsuţă: Ascult, să discutăm, poate aşa, ce? o întrebă Luisa, punându-şi mâinile în şold.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Te rog, nu fi ţâfnoasă cu mine, şi mai lasă atitudinea şi poziţia asta de mahalagioaică, că eşti ridicolă, nu te prinde absolut de loc… Să discutăm, aşa ca de la mamă la fiică, cum făceam şi înainte de… şi Maria Douval se opri, aprinzându-şi o ţigară.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum făceam şi înainte, de!? repetă strâmbându-se Luisa. Fii mai explicită, adică, până să apără Marius în viaţa mea! Asta ai vrut să spui?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cam aşa ceva, recunoscu Maria Douval, cu jumătate de gură.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Greşeşti, mami! Adevărat, Marius m-a schimbat, doar într-o singură privinţă… dacă mă înţelegi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum!? sări ca arsă Maria Douval, aşa de tare că era să răstoarne măsuţa. Deja ai…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da mami, deja am… Şi stai jos, linişte-te să-ţi explic. Trăim în secolul vitezei, şi, dacă n-ai observat, lumea şi concepţia despre fetele virgine, s-a schimbat. Ce voiai tu, să-mi scot fecioria la licitaţie pe net şi să mă culc cu un boşorog, pe o grămadă de bani?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Greşeşti, dacă tu gândeşti aşa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Greşesc, nu greşesc, acum faptul e consumat şi sincer nu-mi pare rău, dar absolut de loc, nu-mi pare rău. Şi ştii de ce? Pentru că am făcut totul când şi cum mi-a dictat inima, cu multă dragoste şi cu bărbatul pe care mi l-am ales eu şi am simţit şi simt încă că mă iubeşte… Dar Marius, te rog să mă crezi: nu m-a schimbat în cea ce priveşte relaţia cu tine. Apoi, după câteva clipe de tăcere şi observând că răspunsurile ei o tulburaseră şi mai mult, cu o voce mult mai calmă, reluă: Hai, nu te supăra, termin imediat mami, mă spăl pe mâini şi vin lângă tine, să pălăvrăgim, aşa ca altă dată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span><i style="font-size: 12pt;">- va urma -</i></p> IUS şi ISA . XX .tag:insemneculturale.ning.com,2013-11-30:6515444:Topic:4022392013-11-30T19:35:41.288ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> − M-a cucerit bunica ta! zise la un moment dat Luisa, în drum spre casă, tulburând liniştea ce se instalase de ceva timp, peste gândurile lor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vezi!?... Chiar dacă sunt întortocheat de simplu expuse şi foarte cotit de directe, dar pline de tâlc sunt vorbele ei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum ai spus? întrebă Luisa. N-am înţeles prea bine fraza!…</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> − M-a cucerit bunica ta! zise la un moment dat Luisa, în drum spre casă, tulburând liniştea ce se instalase de ceva timp, peste gândurile lor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vezi!?... Chiar dacă sunt întortocheat de simplu expuse şi foarte cotit de directe, dar pline de tâlc sunt vorbele ei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum ai spus? întrebă Luisa. N-am înţeles prea bine fraza!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Aşa vorbeşte bunica. Ai impresia că sunt foarte întortocheate poveştile ei, că n-au nicio relevanţă sau că sunt în afara subiectului discutat, dar, după ce s-au sedimentat şi le-ai aprofundat, realizezi că parabolele ei simple, adevăr grăiesc. Ţi-am spus eu că am o bunică minunată! Enervarea ta, s-a transformat până la urmă în admiraţie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Recunosc, la început m-am enervat puţin simţind că mă priveşte aşa de insistent, dar ascultând-o în decursul serii, am realizat că ai dreptate. Acum înţeleg şi mai profund, de ce o iubeşti aşa de mult şi de ce, pentru tine, doamna Irina, e o comoară… Eu, regret enorm, nu am avut parte de o bunică şi nici de un bunic.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu-ţi cunoşti bunicii?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu! Mama nu mi-a vorbit niciodată despre ei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ai întrebat-o?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da. Cel mai mult, când eram mică şi-mi citea poveşti cu bunici şi bunice, dar mereu îmi spune că, mai târziu am să-ţi povestesc…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mergeau agale, ţinându-se de mână, răscolind cu vârful adidaşilor, frunzele de pe trotuar. Venise toamna − doamna-n galben, cum o numise Marius în urmă cu câteva zile, iar ea îl completase repede: doamna-n galben şi maro, peste zări de indigo – iar odată cu schimbările din natură, Marius simţise nişte schimbări şi în viaţa lui. Matei se mutase la ei de mult. Nu avea ce să-i reproşeze acestui om, era minunat să-ţi petreci timpul în preajma lui, sociabil, comunicativ, dar… dar era puţin gelos pe el că îi „furase” mama. Maria se schimbase puţin. Nu mai stătea de vorbă cu el aşa de mult, cum o făcea înainte. Irina observase, cu mult tact şi diplomaţie, îi explicase situaţia, folosind vocabularul ei simplu şi direct, iar el înţelese şi cu o uşoară strângere de inimă acceptase comportamentul mamei.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Luisa se opri, trăgându-l de mână:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ius… Iusuuu! Unde eşti plecat? îl întrebă ea şăgalnic. De ce ţi-ai lăsat aici corpul fizic, cu masca asta rigidă şi… şi urâtă, gânditoare, pe care nici măcar toamna n-o iubeşte, iar vântul încearcă disperat s-o alunge!</span></p>
<p><span class="font-size-3">Marius se opri şi o întoarse mai bine cu faţa spre el, o privi preţ de câteva clipe, şi cuprinzând-o în braţe, o sărută.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Încă mă mai gândeam la bunica mea. Poate că simţi în sinea ta, că Irina, e bunica pe care şi-ar dori-o orice copil! Are un farmec extraordinar când povesteşte, ai să vezi când vei asculta poveştile ei, te vrăjeşte pur şi simplu cu ele. Sunt sigur că şi tu, i-ai plăcut, toată seara te-a admirat!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ba m-a urmărit! replică ea în glumă. Am văzut-o şi simţit-o eu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ştii, continuă el, bunica mi-a spus ceva care n-a făcut, decât să confirme ceea ce eu constatasem de la început.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Adică!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Că noi doi, semănăm, ca două picături de rouă!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Două picături de rouă!? repetă Luisa gânditoare. Eu ştiu că se spune: ca două picături de apă!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Pentru bunica mea, roua e mai pură decât apa, sunt lacrimile ierbii, ce plânge că va fi cosită şi ale florilor, ce plâng că vor fi rupte, aşa îi place bunicii să spună, o lămuri el. Să înţeleg că, ţi-a trecut supărarea pe ea?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Totalmente! răspunse ea, pornind alături de el şi agăţându-se de braţ. Acum, hai să ne grăbim un pic, e destul de târziu şi mâine mergem la muncă. A, să nu uit, duminica viitoare eşti invitatul nostru la cină, mama doreşte enorm de mult să te cunoască.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Duminică!?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ius, a trecut o veşnicie de când te cunosc şi o alta de când ieşim împreună, apoi şi eu vreau să te cunoască mama.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Câteva luni, pentru tine, înseamnă… două veşnicii?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da! Aşa simt eu… şi mai simt că te cunosc de-o veşnicie, vezi, le-am contopit?! Cred că te cunosc, încă de când erai embrion!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi tu ce erai?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Embrioană! spuse ea iuţind paşii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> − Lasă, Maria, câteva farfurii, le clătesc io! Mergi şi te culcă, e dăstul dă târziu şi tu mâine mergi la servici'.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria, după ce cără şi aşeză farfuriile în chiuvetă, îşi trase un scaun şi se aşeză la masă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Păi, dumneata, ce faci mamă? Nu eşti obosită, nu te duci la culcare?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu, încă nu mi-e somn.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina întoarse uşor capul, privind-o cu coada ochiului, simţind din glasul ei, că ceva nu este în regulă. Opri apa şi veni lângă ea, punându-i mâna pe spate, mângâind-o uşor:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cât timp spăl farfuriile, fac şi un ceai, aşa, din flori dă tei, cu un strop dă miere? </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria încuviinţă, apoi începu să răsfoiască ziarul. Irina o lăsă în pace, ştiind că, dacă ar fi întrebat-o ceva, ar fi răspuns monosilabic, fiind mai mult concentrată la ce citeşte. Acesta era tabietul ei pe fiecare seară, la care nu renunţase nici după căsătorie, până nu răsfoia un ziar, nu mergea la culcare, şi cât timp dură spălatul vaselor şi prepararea ceaiului, cele două femei, nu-şi spuseră nimic.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Deci, zi, te ascult! spuse Irina, aşezându-se la masă şi împingând cana cu ceai, în dreptul ei. Maria, abandonă ziarul şi o trase mai aproape. Se aplecă deasupra cănii şi inhală cu nesaţ aburii:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Simt mirosul florilor de tei! spuse ea, închizând ochii. Al florilor de tei, din copilărie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − O mai fi teiul în curtea şcolii?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu mamă, școala s-a extins şi l-au tăiat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Păcat dă bătrâneţea lui. Trebuia să facă şi ei o clădire mai mare, din sticlă, şi lăsa teiul în mijloc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Poftim?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Aşa, cu acoperiş din geam. Am văzut eu în revistele aduse de Marius, cu case care se vor construi, peste mulţi ani, spunea el. Ai să vezi tu că viitorii oameni, vor locui în case din astea, ca florile în seră…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, totul e posibil şi nu mă miră. Cu poluarea asta… răspunse Maria, uşor absentă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina o privea cum tot învârte cana între mâini, iar la un moment dat, Maria se opri şi începu să vorbească:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mamă, nu vreau să-ţi vorbesc despre izbitoarea lor asemănare, sau, ce impresie mi-a făcut Luisa. Pentru asta aşteptăm s-o cunoaştem mai bine, avem tot timpul din lume să discutăm. Vreau să-ţi vorbesc sau mai bine spus, să-ţi povestesc despre…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Visul tău, pe care-l visezi dă… un car dă ani! o întrerupse Irina nerăbdătoare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Exact, despre el! Adevărat, a început să mă obsedeze, mamă! Mai toată ziua, mi-au revenit în minte, imagini cu frânturi din el.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Păi, ca să înţeleg mai bine, povesteşte-mi! Mă mir că ai îndurat atât amar dă ani şi nu mi-ai povestit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, ai dreptate, nu ţi-am vorbit niciodată despre ele. De fapt, sincer, am vrut să evit asta. Dacă nu-l mai visam acum, poate că l-aş fi uitat. Deci, se făcea că sunt mireasă… şi Maria, într-o singură poveste îi relată toate visele.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Bătrâna mamă ascultă de data aceasta calmă totul până la sfârşit, fără s-o întrerupă, cum avea ea obiceiul. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Deci, dumneata cum ai interpreta totul?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Maria, io mamă, n-am crezut niciodată în vise şi slavă Celui dă sus, am tot visat de-a lungul vieţii, da' recunosc că niciodată nu s-au repetat, aşa ca la tine, nici măcar două. Da, nu te supăra pă mine, dă ce nu mergi tu, la un doctor, la ăsta, cum îi zice tu, la un pisi…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Psihiatru?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Aşa… să te consulte, să stai dă vorbă cu el.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dacă află Matei sau dacă află Marius, c-am fost să consult un psihiatru, ce vor spune? C-am plecat cu sorcova!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu vor spune asta, că sunt bărbaţi dăschişi la cap! Aşa cum ai stat cu mine dă vorbă, şi mi-ai povestit, aşa trebuie să stai şi cu ei, da pă rând. Sunt sigură că vor înţelege exact aşa cum, şi ce trebuie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bine, mamă, am să mă gândesc la povaţa ta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Zici aşa, ca să scapi dă mine?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu. Acum te las, merg să mă culc. Lasă că faci mâine ordine, mergi şi dumneata la culcare, noapte bună!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Noapte bună, mamă! Şi nu te mai zbate ca peştili pă uscat, povesteşte-i în primul rând lui Matei, după aia, ai să vezi tu, că te simţi mai bine, mai uşurată… Cu ocazia asta, mai verifici ceva.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ce verific, mamă? întrebă Maria ridicându-se.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cum se comportă, ce gândeşte şi ce zice în aşa situaţie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria confirmă şi plecă spre scări. De câte ori punea mâna pe balustradă, secvenţe din trecut, cu scara din hotelul de la Braşov, năvăleau în capul ei. În seara acesta, </span><span style="font-size: 16.363636016845703px;">secvenţa respectivă reveni atât de pregnant şi de clar în memoria ei</span><span style="font-size: 12pt;">, încât Maria ameţi şi se prinse cu ambele mâini de balustradă <span>−</span> sigur, </span><span style="font-size: 16.363636016845703px;">asemănarea Luisei cu Luis contribuiseră la asta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ce e mamă? Nu te simţi bine? o întrebă Irina văzând-o că se oprise pe prima treaptă, clătinându-se.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu, doar am ameţit uşor. M-a prins oboseala, spuse Maria şi începu să urce, gândind: <i>voi schimba urgent această balustradă!</i> </span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> O fi gravidă?</i> se întrebă Irina privind-o cum urcă greoi scara.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> <i>- va urma -</i></span></p> IUS şi ISA . XIX .tag:insemneculturale.ning.com,2013-11-27:6515444:Topic:3996172013-11-27T18:23:51.117ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> − Bunico, te rog frumos, adu din comoara ta, aia ferecată cu şapte lacăte, dulceaţa de afine… Te-am lăudat şi Luisa adoră afinele, spuse Marius când reveni pe terasă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina plecă şi nu comentă nimic, comportându-se firesc ca şi cum ea îndeplinea întotdeauna rugăminţile nepotului, lucru ce-o surprinse pe Luisa şi uşor intrigată, imediat îl certă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − De…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> − Bunico, te rog frumos, adu din comoara ta, aia ferecată cu şapte lacăte, dulceaţa de afine… Te-am lăudat şi Luisa adoră afinele, spuse Marius când reveni pe terasă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina plecă şi nu comentă nimic, comportându-se firesc ca şi cum ea îndeplinea întotdeauna rugăminţile nepotului, lucru ce-o surprinse pe Luisa şi uşor intrigată, imediat îl certă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − De ce nu te-ai dus tu?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu ştiu unde sunt. Bunica le ascunde din cauza mea. Dar, ce e cu tine Isa? Te simt că eşti foarte încordată, hai, relaxează-te, bunica n-o să te mănânce.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Am simţit cum bunica ta, mă priveşte foarte insistent. Privirea ei, parcă-mi sapă în scoarţa cerebrală.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, am observat şi eu din prima clipă, dar aşa sunt bătrânii, Isa. Nu trebuie să te superi din cauza asta minoră! Aşa sunt ei, mai curioşi. Şi bunica nu face excepţie, dar are un suflet minunat. Apoi, nu uita că ea este născută şi crescută la ţară, şi, curiozitatea s-a născut, a crescut şi s-a dezvoltat acolo, încercă el o glumă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dar mă simt aiurea, aşa ca un articol expus, când sunt aşa de insistent privită.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi… cumva goală?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Obraznicule.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dacă tu eşti frumoasă!? Vezi, ţi-a admirat frumuseţea, spuse el, încercând s-o împace.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina fără să vrea, ascultase aproape toată discuţia dintre cei doi, deoarece fereastra care da spre terasă era uşor întredeschisă şi reflectă în gând: <i>isteaţă fătuca! S-a ginit că nu mi-am dăzlipit ochii dă pă ea. Dar cum să n-o priveşti, când e aşa dă frumoasă şi mai şi seamănă cu nepotu' meu ca două picături dă rouă?</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> Zâmbi în urma gândului, şi, cu acel zâmbet întipărit pe faţa-i bătrână, reveni pe terasă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Domnişoară dragă, ştii să faci dulceaţă de afine? o întrebă Irina aşezând farfuriuţele pe masă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Încă nu, dar voi învăţa, răspunse Luisa înroşindu-se toată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Trebuie! Musai trebuie să înveţi, că Marius moare cu borcanu’ în mână, nu alta! D'aia, ascund dulceaţa dă el, că altminteri, ar da iama prin ea şi în câteva zile ar mânca toate borcanele... Dacă vrei, am să te învăţ secretul să faci a mai bună dulceaţă dă afine, ştiu io o chichiţă! şi aşa te va iubi toată viaţa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bunica, spuse Marius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ce, nu-i aşa? Pe mine nu mă iubeşti pentru că fac a mai bună dulceaţă?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, bunico, şi pentru asta dar şi pentru multe altele.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da’ să mai ştii, domnişoară dragă, că are un ochi foarte critic! Nu-i scapă nici cel mai mic amănunt! Asta, îţi spun io, dacă n-ai observat, dar sunt sigură că dumneata deja ai băgat dă seamă, căci…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Hai, bunico, vino şi aterizează direct pe terasă, nu ne mai ocoli pe la tine pe la ţară, pe toate uliţele şi pe la toate sensurile giratorii din oraş. Spune direct, ce te frământă! o întrerupse Marius, pe un ton glumeţ.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Căci, reluă Irina imperturbabilă, a avut mare dreptate când mi-a spus că eşti tare frumoasă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa se înroşi până în vârful urechilor, dar noroc că se înserase uşor şi trecu neobservată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bunico!... Te rog, ce faci, mă pârăşti acum?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da’ el n-a zis aşa simplu ca mine, el a folosit multe, multe cuvinte şi mult mai frumoase. Da’ părinţii tăi, cu ce se ocupă? sări Irina la cu totul alt subiect, începând chestionarul întrebărilor fireşti, din punctul ei de vedere.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Pe Marius, aşa un pic în sinea lui, întrebarea nevinovată a bunicii, îl amuză, fiind curios să vadă şi să audă cum se va descurca şi ce o să răspundă Luisa. Ea îl privi parcă rugător. El îi zâmbi: sunt aici, te susţin, fii tare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mama este translator. Tată nu am!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Tată, n-ai!? E văduvă mama ta?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu. Părinţii mei s-au despărţit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina deschise gura s-o mai întrebe ceva, dar în acel moment, la poartă se opri o maşină. Venise Maria cu Matei. După prezentările de rigoare, fiindcă înserarea şi răcoarea coborâseră şi se aşternuseră calme peste terasă, Maria îi pofti să intre în casă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Apoi, să te văd şi eu dragă, mai bine, la lumina din sufragerie! mai adăugă ea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mamă, tu ai observat? întrebă Maria intrând în bucătărie, unde Irina pregătea să pună ceva pe masă. Spune-mi, ai observat? repetă ea agitată întrebarea. Hai, spune-mi, că sunt sigură că ai băgat de seamă, pentru că dumitale nu-ţi scapă nimic?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Calmează-te, nu te mai agita atât, că am băgat diseamă asemănarea dintre ei, dacă asta te frământă şi vrei să afli.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, mamă! De cum am văzut-o, am rămas uimită, parcă sunt fraţi gemeni, nu alta, aceleaşi trăsături fine, delicate, ce mai, Luisa m-a uimit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mie-mi spui!? Când i-am văzut intrând, şi când am dat mâna cu ea, am crezut că-mi stă inima din bătaie, nu alta! spuse Irina plecând cu un platou plin cu gustări spre sufragerie. Vino şi tu cu nişte farfurii întinse, îi spuse peste umăr, din mers.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Când intră Maria în sufragerie, Marius, tocmai spunea râzând:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, Matei, unii alergă după Cupidon şi modernul Cupidon alergă după cei care nu-l vor şi fuge de primii, de-i scapără călcâiele, nu alta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Acum, spuse Matei, Cupidon acesta din vremurile voastre, şi văzând-o pe Maria că intră, zâmbind larg, continuă: Deoarece, susţin unii, că vremurile noastre ar fi trecut…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Iar tu faci parte din categoria celor care susţin, că n-au trecut! spuse Maria râzând, şi trecând pe lângă el, îl lovi uşor cu cotul peste mâna ce se odihnea pe spătarul scaunului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Deci, reluă el, cu acelaşi zâmbet pe faţă, Cupidon sau Eros din mitologia greacă, s-a modernizat! Nu mai are arc cu săgeţi, are o armă modernă, cu telecomandă…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Matei, scuze că te întrerup, îmi dă-mi voie să mai adaug ceva? îl întrebă Marius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Te rog, sunt curios, cred că şi asistenţa e! Ce-am uitat?!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cupidon s-a ultra perfecţionat, şi, pe lângă toate cele descrise de tine, mai e dotat şi cu GPS, şi-un dispozitiv mic, ce ţinteşte şi citeşte microcip-ul aflat la purtător, şi automat o informează pe ea, câte zerouri are contul lui din bancă, completă Marius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − De ce nu şi invers? o auziră pe Luisa că întreabă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Toţi întoarseră privirile spre ea. Irina zâmbi: <i>na că-i puse la punct fătuca!</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bine punctat Luisa! interveni Maria. S-au cam dezumflat domnii, dar asta e realitatea, uitând că sunt şi vânători de acest gen, nu numai vânătoare. Fiţi oneşti şi recunoaşteţi că din acest punct de vedere, tagma voastră greşeşte. Hai, luaţi ceva şi discutaţi după, dar abordaţi alt subiect. Acest subiect, nu este pentru voi! Voi sunteţi constructori de meserie şi nu vă pricepeţi, moare Cupidon de râs, când vă aude. Lăsaţi-mă pe mine şi Luisa să dezbatem acest subiect, voi, dacă nu aveţi ceva mai bun de făcut, asistaţi şi învăţaţi! spuse ea zâmbind, punând în faţa fiecăruia câte o farfurie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da!?... Atuncea, spuse Irina, înseamnă că io, poci să plec.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu, bunico! îi sări Marius în ajutor. Tu eşti observatorul din umbră. Taci şi asculţi, doar atât!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Crezi tu că rezistă? îl întrebă Maria.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ei, uite − sări Irina repede − numai aşa dă… dă sanchi, am să tac! Apoi, uitându-se spre Marius, îl întrebă, făcându-i cu ochiul: Zâsă-i bine dragule? </span></p>
<p><span class="font-size-3">Marius confirmă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Totuşi mai am ceva dă adăugat, zise Irina aplecându-se spre Marius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Poftim, zise Maria surâzând, tot mai are ceva.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vezi tu, dragule, continuă Irina, privindu-l doar pe Marius – ca şi cum numai el era cel mai înţelegător şi tolerant cu ea sau că ce avea să spună era valabil numai şi numai pentru el – io zic aşa, şi ascultă-mă, că n-am îmbătrânit dăgeaba. D'a lungu' vieţii, io am învăţat să-mi recunosc greşelili, chiar şi defectili, şi, atunci când a fost cazul, să-mi cer şi… asta cum îi zice Doamne!?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Iertare, o ajută Marius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu. Iertare ceri numai lu' Dumnezeu. Pentru că iertare nu poţi cere aşa, orişicui vrei tu, îi ceri numai bunului Dumnezeu. El, şi numai El, te poate ierta… aşa să ştii dă la mine.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Poate… scuze, interveni Luisa mai uşor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Aşa, Luisa, scuze, ăsta era cuvântul, şi o privi zâmbindu-i recunoscătoare. Şi mai ţâne minte două sfaturi, continuă ea întorcându-se spre Marius, care-ţi vor fi dă folos în viaţă, chiar dacă tu nu eşti femeie, da ţi le spui aşa, să înţelegi cum gândeşte o babă: primu’, când o femeie îşi doreşte lucruri normale, uşor de obţinut şi nu-şi doreşte luna dă pă cer, să ştii că e cel mai bun semn c-a îmbătrânit. Al doilea sfat, valabil tot pentru tine: când o femeie începe să-şi controleze comportamentul, să ştii: ori a început să simtă că vine bătrâneţea, ori poate vrea să facă o nouă cucerire…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bunica, ai dreptate, dar sunt sfaturi valabile pentru femei…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi ce dragule, nu-ţi spusăi? Da' nu strică să ştii cum şi ce gândeşte o femeie. Câteva clipe, Irina tăcu, lăsând parcă timp în mod expres cuvintelor ei, mai ales ultimei fraze, să se sedimenteze în mintea lor. Da', o auziră că reia, după ce oftă din tot trupul – iar oftatul ei prelung, bătrânesc, parcă al tuturor femeilor bătrâne de pe această planetă, umplu toată sufrageria, luând locul liniştii care se instalase de când ea tăcuse – am un regret mare, enorm cum zice-ţi voi, şi voi pleca cu el în călătoria mea: regret că am iubit pe cine n-a meritat! Tăcu brusc. Şi iarăşi câteva clipe nimeni nu spuse nimic.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − …Bravos bunica, meriţi toată admiraţiunea şi consideraţiunea mea, mă rog, a noastră, îndrăzni după câteva clipe şi sparse Marius gheaţa liniştii. Pline de înţelepciune sunt sfaturile tale! Înţelepciunea ta simplă, a ţăranului român, nu este încă pierdută şi ţinteşte exact unde trebuie! Bravos!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi mai vezi tu dragule, că dacă spui ceva greşit, tu repede să sai în ajutorul meu, să nu mă fac dă râs acilişa, faţă dă onorata asistenţă! mai spuse Irina, zâmbind uşor şi arătând cu capul, spre Luisa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu mai ai cum, mamă! Ai spus că taci, interveni Maria.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Fuse ultima intervenţiune! zise ea, ridicând foarte semeaţă capul şi degetul arătător.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Toţi pufniră în râs şi atmosfera se mai destinse. Irina reuşise să facă acest lucru, prin felul ei simplu, aşa ţărănesc şi cu mult bun simţ, dar în mod sigur că în mintea lor se gândeau la cele spuse de ea. </span></p>
<p><span class="font-size-3"><i>- va urma -</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p> IUS şi ISA . XVIII .tag:insemneculturale.ning.com,2013-11-24:6515444:Topic:3968942013-11-24T19:43:59.627ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><i style="font-size: 12pt;"> Doamne, cât sunt de îndrăgostită!</i> <span style="font-size: 12pt;">gândi Luisa surprinzându-se că-i scrie numele lui Marius, urmărind literele pe monitor, cu diferite caractere şi folosind stiluri şi mărimi diferite. Era cu un ochi pe uşă şi cu celălalt pe ceasul monitorului, deoarece el trebuia să apară din moment în moment şi, cu cât secundele treceau şi ora se apropia, ea fremăta de aşteptare, simţindu-şi că obrajii îi i-au foc şi pulsul îi creşte,…</span></p>
<p><i style="font-size: 12pt;"> Doamne, cât sunt de îndrăgostită!</i> <span style="font-size: 12pt;">gândi Luisa surprinzându-se că-i scrie numele lui Marius, urmărind literele pe monitor, cu diferite caractere şi folosind stiluri şi mărimi diferite. Era cu un ochi pe uşă şi cu celălalt pe ceasul monitorului, deoarece el trebuia să apară din moment în moment şi, cu cât secundele treceau şi ora se apropia, ea fremăta de aşteptare, simţindu-şi că obrajii îi i-au foc şi pulsul îi creşte, numai gândindu-se la sărutul lui şi la surpriză. Aşa se obişnuise, ca zilnic el s-o impresioneze cu ceva inedit. Şi surpriza intră o dată cu Marius: un trandafir alb, legat cu o panglică roşie subţire, făcută franjuri, franjuri.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bună dimineaţa, iubito!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bună dragul meu! răspunse Luisa ridicându-se. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> El îi dădu trandafirul şi o sărută. Ea se emoţionă şi se înroşi mai mult decât era, atât de mult că o floare de mac, ar fi pălit. De fiecare dată era cuprinsă de această stare febrilă, din două motive: primul, sărutul lui cu buzele reci îi înfiora tot corpul, al doilea, de frică, dacă cineva îi surprinde îmbrăţişaţi. Dar azi… azi fiinţa ei nu se mulţumi doar cu sărutul lui fugar şi o pornire interioară, ţâşnită spontan ca un gheizer, o făcură să reacţioneze altfel: îi cuprinse faţa cu palmele şi-l sărută apăsat pe buze. El gemu uşor. Ea crezu că din prea multă plăcere scoate el un asemenea sunet şi-l strânse mai tare cu palmele, sărutându-l şi mai apăsat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Au… Isa mai încet, m-ai înţepat cu trandafirul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Scuză-mă, n-am realizat că… spuse ea eliberându-l rapid.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Marius se pipăi în locul în care îl durea:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Adevărat, cei mai frumoşi trandafiri, au şi cei mai ascuţiţi spini, îi spuse arătându-i degetul pătat de sânge.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa îi tamponă obrazul cu un şerveţel umed, întrebându-l:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dacă sărut locul unde te-am înţepat, mă ierţi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Isa, draga mea, ce program ai după? o întrebă el întinzând obrazul spre ea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Merg la plimbare… şi-l sărută pe obraz, cu iubitul meu! Se preconizează o frumoasă zi de toamnă şi nu vreau să ratăm parcul, răspunse ea alintându-se.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Perfect, răspunse el intrând în joc. Am să-l rog pe iubitul tău, să-mi permită şi mie să merg cu voi, e mai mişto în trei, apoi, după ce obosim, vă invit pe la mine, eventual la un suc. Ce spui, accepţi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − La tine? întrebă ea foarte surprinsă. Dar eu… eu n-am fost niciodată la tine!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mergi azi! Odată şi-odată, tot trebuie să mergi, nu? Irina, bunica mea, arde de nerăbdare să te cunoască. Ai să vezi că am o bunică unică şi minunată, sufletistă şi… şi mai este sfetnica mea de taină. Apoi, mama, Matei, vor să te cunoască, mai adăugă el. Văzând-o că ezită, mai spuse: Isa, nu trebuie să-mi dai un răspuns pe loc, până se termină programul ai timp să te hotărăşti, şi nu-ţi fie teamă, nu te papă nimeni! glumi el.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Plecă în grabă, scuzând-se că are foarte mult de lucru şi azi trebuia să finalizeze o lucrare. Spre sfârşitul programului, Luisa se hotărâri şi sună, anunţându-şi mama, că întârzie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi, la ce oră vii?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu ştiu exact. M-a invitat pe la el… să-i cunosc familia! Şi am nişte emoţii, încă de pe acum.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Este inutil să-ţi mai dau acum sfaturi, dar nu mă pot abţine…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mami…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ai grijă şi vezi cum te porţi, şi, mai ales, nu încerca să joci teatru cum faci cu mine uneori, glumi ea. Fii tu, cea naturală pe care o ştie mami, da? Spontană, veselă şi poartă-te firesc, aşa cum te porţi şi cu el, zi de zi. Nu te schimba, el te va simţi primul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bine, bine… da mami! Fii liniştită. Gata, acum nu mai pot vorbi. Pa!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Baftă! La revedere!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Pe drum, Luisa se opri brusc în faţa unei cofetării:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ius, te rog, simt nevoia să mănânc ceva dulce! motivă ea doleanţa. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Aşa spontan, sau… pofta e mai mare? o întrebă el privind-o cam circumspect, deoarece ieşeau împreună de mult timp şi ea nu-şi mai manifestase niciodată această dorinţă, dar : <i>te pui cu femeile!</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Te rog! insistă ea observându-l c-o priveşte cam ciudat. Bine, azi am poftă şi poate peste… cine ştie, un an! spuse ţuguiindu-şi buzele a sărut. El o sărută şi intrară. Oare cine aranjează Doamne totul, dacă nu Tu? Chiar dacă se renovase, era aceiaşi cofetărie, în care cu mulţi ani în urmă, începuse povestea de dragostea a Mariei... Ocupaseră o masă lângă fereastră – în mod sigur nu era aceeaşi masă, deoarece mobilierul era nou – şi aşteptaseră să fie serviţi. Luisa, observă Marius, după ce luă de câteva ori din prăjitură, se opri şi împinse farfuriuţa într-o parte, privind prin fereastră, parcă gândindu-se la ceva.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Isa, presimt că tragi de timp, sau?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu-mi place, e prea dulce şi esenţa… se eschivă ea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Clar, tragi de timp şi nu ai nicio justificare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ius, am emoţii!… Recunosc, am mari emoţii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Sunt nişte oameni minunaţi, ai să vezi. Repet: minunaţi şi foarte normali.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dacă n-am să fiu la înălţimea aşteptărilor?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Aşteptărilor cui? Şi apoi, ţi-am mai spus şi-ţi mai repet: nu-mi prea pasă de ce impresie ai să le faci lor… Sunt alături de tine, te iubesc aşa cum eşti şi nu vreau să te schimbi de dragul lor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi eu, te iubesc, dragul meu! Dar vreau să mă înalţ până acolo, sus, unde este şi iubirea ta…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Prăjitura ta, e cu mult rom, sau despre ce esenţă vorbeai?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Hei!... Doar ţi-am spus, cu puţină esenţă, răspunse ea înţelegând aluzia şi zâmbind copilăreşte.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − E clar! Hai să mergem, bine că n-ai terminat toată prăjitura.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Când ajunseră acasă, o găsiră pe Irina pe terasă, curăţa ghivecele cu flori de frunzele uscate.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Săru’ mâna, bunico! spuse cu multă vervă Marius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luisa, mai încet, mormăi şi ea un „săru’ mâna”, simţind că emoţiile o strâng de gât.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bună dragilor! spuse Irina oprindu-se şi foarte uluită de cea ce văzuse, adăugă mai mult în şoaptă: Bine aţi venit!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bunica, ea este prietena mea, Luisa!... Luisa, dumneaei este Irina, bunica şi sfetnica mea… de taină! Mă scuzaţi o secundă, merg să mai aduc un scaun, spuse Marius.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cele două femei, reprezentantele a două generaţii total diferite, îşi strânseră mâinile, simţind şi interpretând strângerea fiecare în mod propriu. Prima remarcă pe care o făcuse Irina şi de care încă mai era şocată, fusese asemănarea foarte vizibilă, dintre Marius şi Luisa. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Doamne, Dumnezeule, aceşti copii, seamănă ca două picături de rouă… seamănă de parcă ar fi fraţi gemeni, nu alta!</i> gândise ea, când Luisa îi strânsese mâna, şi, gândul acesta încă mai stăruia în mintea ei, după minute bune.</span></p>
<p><span class="font-size-3"><i>- va urma -</i></span></p> IUS şi ISA . XVII .tag:insemneculturale.ning.com,2013-11-21:6515444:Topic:3942752013-11-21T15:13:22.714ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span class="font-size-3" style="font-size: 12pt;"> Trecuse de mult miezul nopţii, era spre ziuă, „cam aşa, după al treilea cântat al cocoşilor”, cum ar fi spus Irina, când Maria fu trezită de acelaşi vis, care începea frumos, apoi se transforma într-un coşmar. Brusc, se ridică în şezut ştergându-şi fruntea cu dosul palmei de micile broboane de transpiraţie. Îl privi pe Matei, dormea cu spatele la ea şi sforăia uşor. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Primele nopţi…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;" class="font-size-3"> Trecuse de mult miezul nopţii, era spre ziuă, „cam aşa, după al treilea cântat al cocoşilor”, cum ar fi spus Irina, când Maria fu trezită de acelaşi vis, care începea frumos, apoi se transforma într-un coşmar. Brusc, se ridică în şezut ştergându-şi fruntea cu dosul palmei de micile broboane de transpiraţie. Îl privi pe Matei, dormea cu spatele la ea şi sforăia uşor. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Primele nopţi fuseseră foarte grele pentru ea, nu numai din cauza sforăitului, dar şi din cauza nechematelor şi sâcâitoarelor comparaţii. Maria se luptase mult cu ele, strângând din dinţi, fiindu-i teamă ca Matei să n-o simtă. Se pomenea, fără să vrea – culmea, chiar în momentele cele mai intime! – că-l compara cu Luis, apoi cu Michel, mai ales când o mângâia. Însă, spre final răsufla uşurată, prin mângâierile lui, Matei, deştepta în ea cele mai frumoase amintiri. După un timp, comparaţiile începură să dispară, se obişnui şi cu sforăitul lui şi uite aşa, trecuse aproape o jumătate de an, de când el îi tot „cânta”, noapte de noapte, aceiaşi melodie dar pe tonalităţi diferite.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Coborî din pat şi plecă spre bucătărie cu gândul să bea un pahar cu apă. Îşi umplu unul mare, puse o linguriţă de miere, merse şi se opri la fereastră, mestecând uşor, să se topească mierea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Afară, dimineaţa începuse să se hârjonească cu noaptea, de parcă se luau la trântă doi copii mici: dimineaţa luptând să se nască, iar noaptea tot punea în calea ei stele s-o împiedice. Şi dimineaţa puţin obosită se opri, aşteptând ca sorele să-i vină în ajutor. Noaptea înţelegând tactica, şi mai ales că nu putea lupta cu un zeu, începu să se retragă încet, luând cu ea şi stelele, una câte una… Coroanele copacilor se conturau pe cerul răsăritului legănându-se uşor, ca nişte imense catarge ale unor corăbii cu vele, aşteptând şi ele ca zeul Ra să-şi facă apariţia. Iată-l, la fel de frumos, la fel de misterios, şi Maria îl contemplă şi-l admiră cum îşi înălţă şi încearcă să-şi agaţe, poate şi el obosit de atâta drum, discul cât un ban mare din aur, de crengile copacilor, care fremătară poate de teamă să nu fie arse, şi sfioase, neînţelegând intenţia zeului, îi făcură loc înclinându-se, lăsându-i cale liberă. Contemplând soarele cum se înalţă, micşorându-şi discul de aur, Maria încercă să refacă visul, secvenţă cu secvenţă. După un timp închise ochii nemaisuportându-i strălucirea şi frânturi secvenţiale se derulară prin mintea ei, dar nu reuşea să prindă şi să-şi fixeze în memorie, foarte clar, chipul celui de-al patrulea bărbat: <i>şi totuşi, visul de acum, diferă de celelalte. Mă visez tot mireasă, dar apar patru bărbaţi şi la final, nu mai sunt atacată de o femeie, ci apare un bărbat cu mâinile întinse, parcă-mi cere ajutorul! Cu siguranţă, trei, sunt ei, bărbaţii din viaţa mea: Luis, Michel şi acum Matei! Dar cine-i bărbatul de-mi cere ajutor? Să mai apară încă un bărbat în viaţa mea? Dar dacă Matei nu este…</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ce e mamă cu tine, n-ai somn, dă te-ai sculat cu noaptea-n cap?</span></p>
<p><span class="font-size-3">Maria tresări puţin când o auzi pe Irina în spatele ei. Fusese atât de concentrată, încât nici n-o auzise când intrase în bucătărie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bună dimineaţa, mamă! răspunse, întorcându-se spre ea. M-am trezit mai devreme şi mă tot foiam în pat… N-am vrut să-l trezesc pe Matei, am coborât la bucătărie şi mi-am făcut apă cu miere… Nu ştiu de ce, m-am trezit cu gura uscată. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina se apropie mai mult de ea şi privind-o foarte atent, spuse:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Tu eşti obosită, fata mami, să vede pă faţa ta! Nu te-ai odihnit cum trebuie, te doare ceva?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu mă doare nimic, mamă! Mă frământă ceva.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ce? Spune-mi şi mie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Un vis.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ei na, ca să vezi belea acu'… un vis!? Păcatele mele, superstiţii şi nimic mai mult. Poate un vis să te frământe aşa dă tare? Toţi visăm.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, mamă, toţi visăm! Dar când acelaşi vis se tot repetă, aproape identic, în decurs de douăzeci de ani, nu începi să-ţi faci probleme?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina rămase puţin pe gânduri.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria reluă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi când, fragmente din vis, seamănă cu etape, mai lungi sau mai scurte, din viaţa ta reală, nu-ţi faci probleme, întrebându-te: acum ce naiba va mai urma? Hai, spune-mi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina mângâind-o pe păr îi spuse încercând s-o liniştească:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Fata mami, ai dreptate, da' nu ştiu ce să-ţi spun acu' mai mult. Poate că, dacă-mi povesteai mai de mult visul tău, te-aş fi ajutat, da' aşa… Ai, linişteşte-te, vorbim diseară după ce vii dă la servici'. Atunci, pă îndelete, îmi povesteşti visul şi discutăm. Ai acu', mai bine să pregătim micul dejun! Acuşic să vor scula cei doi bărbaţi, glumi ea, şi noi nu suntem gata cu masa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina, de cum rămase singură − Maria plecase să-şi facă programul de dimineaţă − gânditoare, se aşeză pe un scaun: <i>da, are dreptate fata mea, douăzeci dă ani să ai acelaşi vis, te cam pune pe gânduri!</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"><i style="font-size: 12pt;">- va urma -</i></span></p> IUS şi ISA . XVI .tag:insemneculturale.ning.com,2013-11-12:6515444:Topic:3861942013-11-12T14:12:04.079ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p class="bodysmiley"><span class="font-size-3" style="font-size: 13px;"> Când reveni Marius cu sticla de şampanie, patru cupe deja aşteptau pe masă să fie umplute.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Să fie într-un ceas bun şi să vă bată norocu’ ăl mare! Să aveţi înţelegere şi multă sănătate! Meritaţi din plin, dragii mei, spuse Irina ridicând prima cupa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Îmi spune-ţi şi mie ce se petrece!? Ce eveniment, aşa de important,…</span></p>
<p class="bodysmiley"><span style="font-size: 13px;" class="font-size-3"> Când reveni Marius cu sticla de şampanie, patru cupe deja aşteptau pe masă să fie umplute.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Să fie într-un ceas bun şi să vă bată norocu’ ăl mare! Să aveţi înţelegere şi multă sănătate! Meritaţi din plin, dragii mei, spuse Irina ridicând prima cupa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Îmi spune-ţi şi mie ce se petrece!? Ce eveniment, aşa de important, sărbătorim? întrebă Marius şi mai nedumerit. Vreţi să mor de curiozitate, nu vă e milă de mine, că am aşteptat atât?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Îţi spun tot eu! sări Irina, că 'mnealor, şi arătă cu capul spre Matei şi Maria, sunt muţi… muţi dă fericire, dacă mă înţelegi? Dragu’ bunicii, în această frumoasă şi puţin răcoroasă seară dă toamnă, începu ea cât putu de solemn, mama ta şi Matei, s-au căsătorit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Poftim!? Mama şi Matei… s-au căsătorit! repetă el spusele bunicii. Păi minunat… mi-nu-nat! silabisi el, mai mult fredonând. Aşeză iute cupa pe masă şi se apropie de Maria, îmbrăţişând-o: Mami… mami! te iubesc mult, mult de tot pentru alegerea făcută. Sunt fericit şi mândru de tine, să ştii! Mă mândresc şi sunt tare norocos că am o asemenea mamă! Pentru mine, eşti cea mai bună şi frumoasă mamă de pe pământ. Acum însă, mi-ai dovedit şi mai mult că eşti tare înţeleaptă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> O îmbrăţişă cu atâta căldură şi emoţie, încât, transmiţându-i şi ei această stare, Maria îşi simţi ochii înlăcrimaţi.</span></p>
<p><span style="font-size: 13px;" class="font-size-3"> Irina deja plângea, însă acum o făcea din alt motiv, şi gustul lacrimilor de fericire parcă e mai bun. Doamne, ce bucurie imensă simţea acum când pe faţa ei bătrână se rostogoleau bobiţele de lacrimi, săltând şi oprindu-se din rid în rid. </span></p>
<p><span style="font-size: 14pt;" class="font-size-3"> − Să nu plângi, mami, te rog! zise Marius ridicând degetul arătător şi dând uşor din el. Mă faci şi pe mine să plâng şi nu vreau, da?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Marius ridică din nou cupa ş-o mai ciocni încă o dată cu Matei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Matei!... Ce să mai spun? Te felicit, din toată inima. Te asigur că ai făcut o alegere minunată! Ce mai, eşti un bărbat norocos!... Eu, un timp am să fiu gelos, dar o să-mi treacă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Mulţumesc, pentru urare! răspunse Matei şi se îmbrăţişară bărbăteşte.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Sper, continuă Marius, că şi de acum înainte, vom fi la fel de buni prieteni! Poate chiar şi mai buni şi vom petrece tot aşa de mult timp împreună! Mama, nu te va acapara totalmente! mai glumi el. Totuşi, şi țuguiindu-și buzele, abordând o mină tristă, spuse: Am un regret, un mare regret! repetă el accentuând cuvintele, ca să creeze şi mai mult suspans.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria şi Matei îl priviră uimiţi, aşteptând explicaţii, numai Irina, privindu-l pe sub sprincene şi ştiindu-l şugubăţ, clătinându-şi uşor capul, îşi spuse: <i>precis, pune la cale o drăcovenie!</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vă rog, dragii mei, nu vreţi să mai repetaţi scena, actul acela unic, cum a spus bunica, cu cererea în căsătorie! Măcar o singură dată!... Vedeţi, asta regret, că nu am fost şi eu martor, preciză el cu glasul stins.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − De ce, dragule? întrebă Irina, nerezistând curiozităţii, simţind totuşi că el mai avea ceva de spus:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vreau să văd, să învăţ şi eu scena! Abordând o mină şi mai serioasă, continuă: Matei, cât de curând voi interpreta şi eu acest rol şi nu vreau să greşesc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Aaa! răsuflară ei uşuraţi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina se ridică de la masă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Of! Asta era!? Bătute-ar Dumnezeu, să te bată, că tare mă speriaşi. Vrei să te însori nu ştiai cum să ne anunţi! Dragii mei, pă mine mă scuzaţi, da’ eu merg la culcare, noapte bună! </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Noapte bună, bunico, dar pierzi! Eu mai aduc o sticlă de şampanie! spuse Marius în urma ei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Irina se întoarse să-i mai vadă o dată pe toţi. Avea pe chip un zâmbet, un zâmbet de fericire frumos întipărit pe o faţă bătrână. Îi învălui pe toţi într-o privire, insistând asupra fiicei: fata ei, în sfârşit era împlinită, îi văzuse faţa ce radia lumină, o vedea cum râde, inima ei de mamă o simţea că este fericită.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi, cine este aleasa inimi tale, tinere cavaler? întrebă Maria, după ce Irina plecă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Isa, mami, colega mea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Gata!? V-aţi hotărât, nu e cam repede?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Hei, mami, ziceam şi eu aşa… în viitor! spuse el în glumă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − În viitorul apropiat sau în viitorul îndepărtat? întrebă Matei glumind.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Cel apropiat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Marius, dacă ai nevoie de sfaturi, de „indicăţii’’, contează pe mine, îţi sunt alături! preciză Matei, făcându-i cu ochiul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Sigur, sigur, aşa voi face! spuse zâmbind Marius, ridicându-se. Şi pe mine, mă scuzaţi, simt că trebuie merg după bunica. Vă doresc, o noapte obişnuită şi cât se poate de frumoasă, aşa după trăirile şi inimile voastre tinere! spuse el zâmbind. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Deci, să înţeleg că, acesta era scopul invitaţiei în oraş: cererea în căsătorie? întrebă Maria, de cum rămaseră singuri.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, Maria! ai înţeles bine, acesta era scopul, dar… dar trebuie, totuşi, să-mi cer scuze.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Scuze, pentru ce?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Am sărit, din prea multă nerăbdare şi… şi emoţie încărcată cu multă aşteptare, sau poate că, fiindu-mi teamă să nu ratez momentul fierbinte, am sărit peste o etapă, la fel de importantă, pentru noi. Am uitat la birou, inelul. Am avut, aşa cum ţi-am spus, mult de lucru şi am plecat în grabă, abia când am cumpărat buchetul de trandafiri, mi-am amintit de inel, apoi mi-am zis că pot repara greşeala din mers, te invit în oraş, trec pe la birou, iau inelul şi gata, repar totul. Dar… şi ridică din umeri.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Dar viaţa ne-a mai demonstrat încă o dată, că, dacă destinul nu vrea, nu poţi face exact aşa cum vrei tu scenariul! spuse Maria gânditoare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da, ai dreptate, de data aceasta, scenariul meu, cu cel al destinului, nu s-au potrivit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu-i nimic, dragul meu, ,,mai este şi mâine o zi!’’, spuse ea zâmbind, folosind această replică, foarte cunoscută. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Şi din seara aceea, Matei rămase definitiv la Maria.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"><i>- va urma -</i></span></p>