Toate discuţiile etichetate „Proză” - ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-28T13:03:21Zhttps://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=Proz%C4%83&feed=yes&xn_auth=noFacebooktag:insemneculturale.ning.com,2021-06-01:6515444:Topic:11778822021-06-01T08:45:48.202ZMaria-Ileana Tănasehttps://insemneculturale.ning.com/profile/MariaIleanaTanase
<p></p>
<p></p>
<div class="o9v6fnle cxmmr5t8 oygrvhab hcukyx3x c1et5uql ii04i59q"><div dir="auto"><em>Se zice că timpul trece. ,,Timpul nu trece niciodată'' și nici nu se oprește nicăieri... ,,Noi trecem prin timp''!</em></div>
<div dir="auto"><em>Chiar dacă teama de viitor, de necunoscut, face parte din latura noastră umană, Secolul XXI a adus oportunități neimaginabile pentru întreaga omenire.</em></div>
<div dir="auto"><em>Vremurile s-au tot schimbat iar odată cu ele și multe dintre…</em></div>
</div>
<p></p>
<p></p>
<div class="o9v6fnle cxmmr5t8 oygrvhab hcukyx3x c1et5uql ii04i59q"><div dir="auto"><em>Se zice că timpul trece. ,,Timpul nu trece niciodată'' și nici nu se oprește nicăieri... ,,Noi trecem prin timp''!</em></div>
<div dir="auto"><em>Chiar dacă teama de viitor, de necunoscut, face parte din latura noastră umană, Secolul XXI a adus oportunități neimaginabile pentru întreaga omenire.</em></div>
<div dir="auto"><em>Vremurile s-au tot schimbat iar odată cu ele și multe dintre activitățile mele cotidiene, chiar tabieturile. Cândva, pe noptiera din dormitor se găsea o carte, ( de care, în epoca de aur, făceam rost ,, pe sub mână'') iar jos, pe carpetă, lângă noptieră, se afla, în repaus, alternativa, adică o pungă cu lucrul manual. Ba era ceva de tricotat, pentru cei din casă, ba niște pânză-etamină pe care coseam cu fir roșu și negru, punct-cruce sau o pânză specială pe care montam diferite șnururi dantelate, croșetate din fir macrameu, pentru milieurile lasetă. Treptat, a dispărut definitiv punga cu lucrul manual, dar o carte se află mereu, acolo, chiar dacă, uneori, se odihnește cam mult pe noptiera din dormitor.</em></div>
<div dir="auto"><em>În timp am ajuns să fructificăm și să prețuim toate aceste oportunități. Însă, de departe, cea mai mare provocare, care a revoluționat întreg mapamondul, a fost și încă este internetul, implicit Facebook-ul. Demult, nu mai găsesc nepotrivită această normalitate virtuală care s-a instalat aproape în fiecare casă. Astăzi, toată lumea tastează, butonează și... visează.</em></div>
<div dir="auto"><em>Dar în diminețile când mă trezesc prea devreme, pentru a ajunge-n camera în care se găsește laptopul, a devenit aproape un tabiet să bâjbâi prin întunericul din casă. Nerăbdătoare să pășesc pe tărâmul lumii paralele, am impresia că pierd din timp, dacă mai aprind și veioza ... Descopăr zilnic, în cronologie, un salut sau o întrebare și recomandare de la Facebook. Nu mai este defel o surpriză, de ani buni face parte din viața mea.</em></div>
<div dir="auto"><em>- La ce te gândești, Maria-Ileana?</em></div>
<div dir="auto"><em>- Să spun sau să tac? Se spune că tăcerea este de aur, așa că mai bine zâmbesc...</em></div>
<div dir="auto"><em>- Bună ziua, Maria- Ileana!</em></div>
<div dir="auto"><em>Bucură-te de soare! Astăzi se vor risipi norii în București!</em></div>
<div dir="auto"><em>- Au dreptate cei de la Facebook. Consider că ar fi nimerită o plimbare, dar nu mi-au recomandat traseul... Așadar, aștept o ,,altă întrebare'' și recomandare.</em></div>
<div dir="auto"><em>- Bună seara, Maria-Ileana!</em></div>
<div dir="auto"><em>Prognoza pentru mâine arată ploaie în București. Ia-ți umbrela!</em></div>
<div dir="auto"><em>- Dar fără să greșesc, Facebook-ul îți lasă iluzia unei persoane apropiate... Și de multe ori, parcă ar fi un maestru de ceremonii.</em></div>
<div dir="auto"><em>- Bună ziua, Maria-Ileana!</em></div>
<div dir="auto"><em>- Sufletul îmi este călător și astăzi voi face o plimbare, chiar dacă Facebook-ul a uitat de recomandare.</em></div>
<div dir="auto"><em>- La ce te gândești, Maria-Ileana?</em></div>
<div dir="auto"><em>Of, ce curioși mai sunt, să întrebe mereu la ce mă gândesc, să știe cine-mi trimite un zâmbet sau o floare și un sărut ascuns între petale.</em></div>
<div dir="auto"><em>- Bună seara, Maria-Ileana!</em></div>
<div dir="auto"><em>Prognoza arată că mâine va fi senin în București!. Bucură-te de soare!</em></div>
<div dir="auto"><em>- Mulțumesc, Facebook, pentru salut și recomandare. Voi face și astăzi mișcare, cu toate că haina timpului atârnă tot mai grea în spinare.</em></div>
<div dir="auto"><em>- La ce te gândești, Maria-Ileana?</em></div>
<div dir="auto"><em>Întrebările și recomandările, chiar dacă alternează, sunt mereu aceleași, doar gândul meu, de fiecare dată, este altul. Într-una dintre dimineți când am văzut întrebarea de la Facebook, am zâmbit iar gândul m-a purtat în copilărie și la poezia ,, Partidului'' de George Lesnea:</em></div>
<div dir="auto"></div>
</div>
<div class="o9v6fnle cxmmr5t8 oygrvhab hcukyx3x c1et5uql ii04i59q"><div dir="auto"><em>„Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt</em></div>
<div dir="auto"><em>Şi-n cele ce mâine vor râde la soare.</em></div>
<div dir="auto"><em>E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt,</em></div>
<div dir="auto"><em>E-n pruncul din leagăn Și-n omul cărunt,</em></div>
<div dir="auto"><em>E-n viața ce veșnic nu moare”.</em></div>
<div dir="auto"></div>
<div dir="auto"><em>Este doar prima strofă, începutul unei poezii, învățată la școală, ce în epoca comunistă se recita la toate serbările de la grădiniță și cele școlare, până la mega spectacolele omagiale închinate conducătorului iubit.</em></div>
<div dir="auto"><em>Nu-mi amintesc exact, unde, dar cândva am citit că în locul ,,partidului'' ar fi fost ,,iubirea''. Și ca să parafrazez o celebră melodie: Dacă iubire nu e, nimic nu e. Așa, parcă mai are logică. O altă versiune spune că, inițial, poezia lui George Lesnea ar fi avut o temă religioasă și ar fi început cu Dumnezeu. Ce mi se pare în total acord și cu Biblia. Înclin să cred că a doua versiune este cea originală, corectă, iar din exces de zel poetul a adaptat versurile la cerințele vremurilor.</em></div>
<div dir="auto"><em>Dar la școală am învățat că poezia ,,Partidului'' a fost scrisă de Dan Deșliu și tot demult am citi că ar fi fi chiar ,, opera'' lui Mihai Beniuc. Doar Bunul Dumnezeu cunoaște adevărul, doar Dumnezeu este în toate.</em></div>
<div dir="auto"><em>Așadar, emoția s-a metamorfozat și versurile s-au închegat:</em></div>
<div dir="auto"></div>
</div>
<div class="o9v6fnle cxmmr5t8 oygrvhab hcukyx3x c1et5uql ii04i59q"><div dir="auto"><em>Facebook-ul e-n toate. E-n gândul ce nu s-a născut.</em></div>
<div dir="auto"><em>E brand-ul social ce eclipsează, chiar și pe soare,</em></div>
<div dir="auto"><em>E-n slova nemuritoare și-n timpul devenit cărunt</em></div>
<div dir="auto"><em>Și-n viața ce capătă, cu fiecare zi, o nouă culoare.</em></div>
<div dir="auto"></div>
<div dir="auto"><em>- Bună ziua, Maria-Ileana!</em></div>
<div dir="auto"><em>- Mulțumesc frumos, Facebook, îți întorc al meu salut și să avem o zi reușită!</em></div>
<div dir="auto"><em>- La ce te gândești, Maria-Ileana?</em></div>
<div dir="auto"><em>Pe zi ce trece, Facebook-ul e tot mai grijuliu și tare curios, dar acum îl voi face și gelos:</em></div>
<div dir="auto"><em>- Fac ce fac și tot la tine mă gândesc!</em></div>
<div dir="auto"></div>
<div dir="auto"></div>
</div> Când iarna vine fără să te anunţetag:insemneculturale.ning.com,2015-11-19:6515444:Topic:7683392015-11-19T11:43:44.240ZEnea Gelahttps://insemneculturale.ning.com/profile/EneaGela
<p><font face="Times New Roman" size="3"><br></br></font> <ins id="aswift_0_expand" style="margin: 0px; padding: 0px; border: currentColor; border-image: none; width: 200px; height: 200px; display: inline-table; visibility: visible; xg-p: relative; background-color: transparent;"></ins></p>
<p><font face="Times New Roman" size="3"><br/></font> <ins id="aswift_0_expand" style="margin: 0px; padding: 0px; border: currentColor; border-image: none; width: 200px; height: 200px; display: inline-table; visibility: visible; xg-p: relative; background-color: transparent;"><ins id="aswift_0_anchor" style="margin: 0px; padding: 0px; border: currentColor; border-image: none; width: 200px; height: 200px; display: block; visibility: visible; xg-p: relative; background-color: transparent;"></ins></ins></p>
<div align="center"></div>
<div align="center" style="padding: 0px; border: 1px solid #caf99b; border-image: none; width: 100%; xg-p: relative; background-color: #f6f6d8; margins: 5px; align: center;"></div>
<p><br/> 11 noiembrie 1991, ora 17 şi 35 de minute. Pe coridorul din faţa cancelariei se aud paşii femeii de serviciu, inconfundabili, prin felul apăsat de a călca, parcă i-ar fi părut rău că trebuie să meargă, să înainteze cumva pe cimentul proaspăt spălat.<br/> Vag, ca dintr-o gură astupată de pânză, aud: „La telefoooon, doamna profesoară Deliu”...<br/> Eu sunt chemată, dar de ce şi de către cine?...mă întreb în gând, apoi, cum mai erau puţine minute din oră, le dau elevilor ceva de scris şi mă îndrept spre secretariat, unde telefonul fusese lăsat în furcă. Trăiam vremuri când nici în vocabular nu intrase termenul „celular”, dar să mai şi avem...<br/> Ridic receptorul, fără vreo reacţie anume, fără vreo umbră de premoniţie.<br/> - Da, zic, cine e?<br/> - Gia, nu găsim fata, Petruţa, a venit la şcoală după tine? aud eu vocea cunoscută a soacrei.<br/> - Ce să caute Petruţa la şcoală, când a mai venit ea după mine, ce înseamnă asta? m-am trezit ţipând, acuzând indirect, nici eu nu ştiam pe cine, de absenţa Petruţei.<br/> Am lăsat telefonul jos, cu o mână brusc robotizată, mi-au trebuit doar câteva secunde să ies din curtea şcolii, pe drumul atât de cunoscut al satului, acum, ca un animal năpârlit de orice urmă de viaţă.<br/> Noiembrie se dovedise necruţător: ceaţă, burniţă, un croncănit de păsări flămânde, înfricoşate, tăiau tuşele negre ale acelei nopţi, care îşi căscase gura înspre ultimele pâlpâiri firave de lumină îmbâcsită. Când şi când se auzea câte o tobă, urmată de nişte lamentări ale unor clarinete, nelipsite de la nunţile cu taraf popular, aşa cum se făceau şi chiar se mai fac, asemenea petreceri, pe la ţară.<br/> Mergeam spre casă cu mintea ţesută brusc de întrebări, dacă e la prietena ei, Nelica, dacă s-a dus după vreo nuntă (erau patru nunţi în sat, cum se obişnuieşte toamna, când vinul a fiert şi oamenii se aşază pe lângă foc, eliberaţi de truda câmpului).<br/> Acasă am găsit deja o echipă agitată: veniseră doi vecini, unchiul Tonică, tanti Margareta, evident, soţul şi bunicii Petruţei. <br/> Retrasă în pat, abia zărindu-se dintre perne, Sanda, fata cea mare, sta tăcută, cu păpuşa preferată în braţe şi o tot mângâia.<br/> I-am privit pe fiecare preţ de câteva clipe, aşa de rătăcită, de contrariată, încât au simţit nevoia să se scuze, că au căutat peste tot, unde ar fi putut să se ducă Petruţa, dar nimeni nu ştie nimic.<br/> - În cimitir aţi căutat? m-am trezit întrebând, urmând firul unei logici pe care, mult mai târziu, am înţeles că numai o mamă îl are...<br/> Era luni, după nunta unor tineri, la câteva case de noi şi ai cărei socri mici locuiau pe uliţa paralelă, unde, la capăt, se afla cimitirul satului.<br/> - Ce să caute fata noastră în cimitir? mă contrazice imediat soacra.<br/> - Uite cum facem, le spun pe un ton imperios, fără replică la observaţia bunicii, ne împărţim pe grupe, fiecare merge în zone diferite, întrebaţi oamenii, duceţi-vă pe la nunţi, mergeţi la cârciumi, oriunde este cel mai mic semn că se află cineva acolo. <br/> Apoi am ieşit în uliţă, am strigat la prietenele ei de joacă, deşi îmi spuseseră ceilalţi că au căutat-o. <br/> Evident, nu era.<br/> Am revenit acasă şi, dintr-o dată, trupul meu s-a încordat, parcă străbătut de curent electric, simţeam cum mi se scurge din creştetul capului, până-n călcâie, o apă clocotită, care îmi lua, în căderea ei, toată puterea. M-am lăsat uşor pe tăblia de pal a dormezei, am îngenuncheat, oasele îmi împungeau cu duşmănie carnea, într-o revoltă de care n-am mai scăpat nici după aceea.<br/> În poziţia asta, cu patru ani şi patru luni în urmă, trecusem prin travaliul naşterii fetiţei mele, Petruţa. Am privit ceasul de perete, arăta 18 şi 35 de minute... Mi-e greu să descriu asemenea senzaţie, chiar şi acum, după atâta amar de ani.<br/> Fără să spun nimic nimănui, din acel moment am înţeles că viaţa Petruţei se scursese prin mine, direct în pământ. <br/> Am ieşit din casă, nu înainte de a impune unchiului să verifice în cimitir, mi se crease ad-hoc o obsesie cu locul acela sinistru.<br/> Minutele treceau înfăşurate parcă în stropi reci, se strecurau pe sub haine, transpiraţia devenea de nesuportat, mersul greoi, prin întunericul dens.<br/> După o oră şi jumătate eram înapoi acasă, toţi, fără niciun rezultat.<br/> <br/> 11 noiembrie, 1991, noaptea ...dar ce noapte... albă... sau neagră...cum trăgea din mine fără milă, cum îşi schimonosea orele, lungindu-le, aşezându-le pe nişte picioroange, să nu ajung la ele ca să le implor „treceţi mai repede!”...<br/> La primele semne ale dimineţii am anunţat Poliţia, Vama Calafat, Radio Oltenia, sperând nebuneşte că Petruţa fusese răpită de nişte străini, despre care lumea, auzind ce s-a întâmplat, a început să brodeze poveşti cu răpiri succesive de copii, pentru trafic de organe.<br/> Nu mai eram în stare de a gândi la rece, nu excludeam nicio variantă, indiferent de la cine venea.<br/> De-asta am ajuns să merg la o doamnă care ghicea-n cărţi. Venerabila învăţătoare, căci asta era profesia dumneaei, m-a privit în timp ce tăia cărţile, de parcă avea în faţă o fiinţă extraplanetară. A desenat în aer nişte figuri, linii drepte, apoi frânte de câte-o pauză, când spunea ceva încet, care mie îmi suna a rugăciune. Nici ea nu crede ce face, am raţionat atunci, altfel ar mărturisi clar ce vede printre dame de treflă şi valeţi.<br/> Nu vedea, într-adevăr, nimic şi rostea propoziţii cu dublu înţeles, formule uzitate la asemenea descântece, scamatorii sau cum vreţi să le spuneţi.<br/> Dar câţi dintre noi, să recunoaştem, nu apelăm la magia albă, mai albă decât spaimele din care nu găsim calea să ieşim, la un moment dat...<br/> Eu am plecat de-acolo cu mintea aburită, iar următorul popas a fost la o vrăjitoare <br/> dintr-un sat apropiat. Aici femeia a făcut o demonstraţie pentru cât de semidoctă poate fi o şarlatană, vicleană şi profitoare, „retezând” şedinţele în pauze care trebuiau continuate cu bani, pentru „liniştirea spiritelor”. <br/> Am „liniştit” acolo multe spirite, pe mine şi pe familia noastră, peste care băteau toate vânturile deznădejdii, mai nemilos ca într-un ţinut siberian, nu le-a putut linişti nimic.<br/> Obosită de vrăjile legate la ochi, care nu o zăreau niciunde pe fata mea, în sfârşit, m-am înapoiat acasă şi, alături de soţ, ne-am înarmat cu nişte căngi, controlând fântână după fântână. Printre bărbaţi, eram un fel de gardă, rolul principal în mânuirea căngilor, avându-l soţul, ajutat de doi vecini binevoitori.<br/> Ciuturile scoteau însă o apă limpede, transparentă precum sticla paharului de cristal pe care-l ţii doar în vitrină şi doar pentru ocazii rare, având grijă să-l ştergi periodic, să nu se piardă sclipirea de Bohemia.<br/> <br/> În acea zi, nu cunosc prin ce demers, elevilor li s-au suspendat cursurile, conduşi de dascăli, au căutat prin pădurea de lângă Ciupercenii Noi, apoi, în cea dinspre Poiana Mare.<br/> Nimic!<br/> La un moment dat am înţepenit lângă telefon, stăteam pe scaun, cu privirea fixă, aşteptând o minune, să sune cineva, să-mi spună că a făcut o farsă, o glumă proastă şi că uite, a venit Petruţa înapoi.<br/> Dar telefonul a rămas mut.<br/> După-masă, cam pe la 16 şi 30 de minute s-a auzit un ţipăt pe stradă.<br/> - Săriţi, lumeee, Petruţa... Petruţa...e în grădină la noi!<br/> Am alergat ca o jucărie teleghidată spre grădina aceea.<br/> Nu ştiu de unde a răsărit atâta lume, ţipa ca din gură de şarpe, sunetele şuierau peste tot, asemenea unor gloanţe şi se opreau toate în inima mea!<br/> - Înapoi! am urlat când am ajuns lângă gardul unde copilul meu era spânzurat, cu pardesiul tras peste faţă, cu o mână rămasă ţeapănă, ridicată spre guler, semn că până la ultima suflare încercase să tragă blestematul de pardesiu ce i se agăţase, când a vrut să sară.<br/> - Înapoi, toţi!<br/> - Şi m-am apropiat...<br/> Scândurile erau tot o urmă de tocuri, de la ghetuţe, cât luptase cu gardul neclintit, cu pardesiul roşu-cărămiziu, căreia mama îi întărise nasturii, să nu se rupă...şi nu s-au rupt, s-o elibereze de sub stofa groasă... asfixiind-o, până la urmă.<br/> M-am dus lângă ea, lumea a amuţit ca în transă, soţul meu s-a prăbuşit la pământ, numai eu am privit lung, am dat pardesiul la o parte să-i văd faţa, i-am luat mânuţa într-a mea, nu era ţeapănă, doar rece, însă mi s-a părut, cum o ţineam aşa, că împrumută din căldura mâinii mele.<br/> I-am îndreptat căciuliţa cu moţ şi mi-am cerut iertare, cum n-am mai făcut-o niciodată de atunci, cu altcineva.<br/> - Iartă-mă, Petruţa, am şoptit cu ultimele puteri, ştiu că mi-ai trimis un semn şi mama nu ţi l-a urmat...m-ai strigat şi nu te-am auzit, m-ai aşteptat, te-ai rugat cu toată puterea, nu-i aşa?...Vino, Cuţică, scapă-mă de-aici.. şi Cuţica nu te-a auzit, nu te-a scăpat, iartă-mă, Petruţa!<br/> - M-am prăbuşit la rădăcina gardului, altceva nu mai ştiu...<br/> Nu prea-mi amintesc multe nici despre înmormântarea propriu-zisă, copiii în plutoane, cu bucheţele de tufănici, de crizanteme, coroane, traversate pe diagonală de panglici negre, rumoare, vaiete, un sicriu sculptat adânc în lemn de stejar şi Petruţa, cu faţa tristă, puţin mirată...<br/> Stătuse o zi şi o noapte agăţată-n gard, ca un pui de găină, ca o haină veche, menită să alunge graurii, ca o pată roşie pe insula aceea de tăcere tomnatică a lui 11 noiembrie...<br/> Ce a urmat au fost zile în care s-au rupt norii, medicamentele puternice îmi creau somnolenţă, adunam de prin casă tot ce mi-ar fi putut aminti de Petruţa: ghiozdanul în care îi puneam pachetul de la grădiniţă, unde se mai afla încă o jumătate de eugenie, păpuşa Danuţ, râvnită de toate fetiţele vecine, pentru că era băieţel şi avea un biberon caraghios în gură, ochelarii de soare, pe care-i purtase la mare, rămaşi cu o singură lentilă, rochiţele, sandalele negre, cu urme de noroi uscat pe tălpi, bileţele mâzgălite de mâna ei, unde-mi făcea declaraţii de dragoste, foaia cu ultima poezie de la grădi, pe care mi-o recitase urcată pe lada de la capătul dormezei...<br/> Ce n-am putut să arunc, nici după ani şi ani, au fost ultimele haine pe care le-a purtat înainte de a-i face baia săptămânală...<br/> De ce?...<br/> Pentru că păstrau mirosul ei uşor dulceag...da, Petruţa mirosea a prăjitură caldă, a vanilie. Devenise un ritual ca, întâi să-i sărut mînuţele, apoi să începem baia.<br/> Nemaiavând mânuţele, sărutam hainele acelea: un tricou galben, cam grosuţ, cu doi iepuraşi desenaţi pe piept, un pulover din lână, vişiniu, croşetat chiar de mine, într-ale cărui buzunare au rămas câteva pietricele şi un ghemotoc mic, dintr-o hârtie cu un abţibild de la guma de mestecat, ciorapii de culoare roşie, în care se păstra şi încă se mai păstrează forma tălpilor sale.<br/> Le luam pe fiecare în parte, le adulmecam, precum o leoaică puiul abia născut, apoi le sărutam şi le stropeam cu lacrimi.<br/> Plângeam mult, dar de la o vreme, Sanda, fata cea mare, mă urmărea, mă trăgea cu furie de haine, reproşându-mi, în felul ei, că o neglijam: „De ce plângi, mai ai o fetiţă”...<br/> Adevărat că începusem aproape să n-o mai observ, că-mi adunam spaimele în coşmaruri din care mă trezeam tremurând, cu impresia că m-a strigat Petruţa şi nu i-am răspuns.<br/> Poate m-a şi strigat, nu i-am răspuns, pentru că nu am auzit, dar ea nu are de unde să mai ştie asta.<br/> De aceea, vă spun că iarna vine uneori fără să te anunţe şi uită să mai plece.<br/> Sanda nu a mers niciodată la cimitir, unde se află îngropată sora ei, Petruţa.<br/> Iar eu nu am avut curajul să întreb niciodată de ce...<br/> <br/> Prima săptămână nu asumi despărţirea decât fragmentar, greul vine după...<br/> Te minţi că se întoarce, că o să vă-ntâlniţi în vis, ceea ce, în cazul meu, nu s-a întâmplat decât după un an şi ceva, semn că nici divinitatea nu era interesată să-mi ia ceva din suferinţă.<br/> <br/> Firul acesta al evocării mele cu destule noduri, cu destule esenţe de gând amar întârziat, are nevoie de puţină lumină.<br/> Nu v-am spus cum a ajuns Petruţa spânzurată în gardul care despărţea grădina vecinilor de cimitir.<br/> Nunta şi moartea sunt două momente ale unui ritual de trecere...<br/> De trecere a fost şi pentru noi nunta vecinilor, la care sâmbătă şi duminică am fost invitaţi şi unde am luat fetiţele, cum se obişnuieşte sau se obişnuia pe-atunci.<br/> Ingenuitatea copilăriei este uneori contagioasă şi duminică seara Petruţa s-a pus în mijlocul fiecărei hore şi a dansat în ritmul ei, fascinându-i pe toţi care se roteau , urmărind-o cu ochii încălziţi, cum se-nvârtea pe călcâie, în jumătăţi de piruete .<br/> A fost foarte fericită, îi plăcea animaţia, să aibă companie mereu, era un suflet aşa de primitor...ce Cuţică, vrei să nu am şi eu o prietenă, îmi zpunea, ca o scuză indirectă, pentru vizitele dese la Nelica, fetiţa de aceeaşi vârstă cu ea.<br/> În fatidica după-amiază de luni, 11 noiembrie 1991, a dormit, după ce s-a trezit, a mers la bunica ei şi a întrebat unde este Sandica, sora cea mare.<br/> Nu ştiu cu certitudine ce i-a răspuns bunica, nu mi-a recunoscut exact vorbele care ar fi putut-o determina să plece în căutarea sorei celei mari.<br/> Cam după 2 ore, când familia a observat că, de fapt, Petruţa nu este nici cu Săndica, nici prin curte, au început să-şi pună întrebări, soţul, dar şi bunicii fetei, care locuiau cu noi.<br/> Au mers prin vecini, nu au aflat niciun detaliu, de parcă ar fi fost o entitate invizibilă, nimeni nu avea nicio informaţie.<br/> Au alarmat rudele, m-au sunat pe mine la şcoală.<br/> Adevărul pur nu-l cunosc, dar în insomniile ce au urmat înmormântării, am pus cap la cap faptele.<br/> Da, Petruţa plecase să-şi găsească sora cea mare, tocmai când nunta vecinilor mergea, conform obiceiului, la socrii mici, pe strada vecină. S-a luat după nuntaşi, însă cine să bage de seamă o fetiţă de 4 ani şi 4 luni...<br/> A trecut neobservată...<br/> În larma binedispuşilor de la nuntă, fără a vedea pe cineva cunoscut, Petruţa nu s-a simţit bine şi a vrut să revină acasă.<br/> A luat-o în sens invers şi s-a trezit la poarta cimitirului.<br/> A intrat.<br/> Probabil crucile cu poze, din marmură albă, neagră sau din ciment au atras-o...le-o fi privind o vreme...apoi a încurcat cărările, nu a mai văzut pe unde s-o ia înapoi. <br/> Se înnegura şi singurul său reper devenise gardul cimitirului, care se învecina cu grădinile oamenilor de pe cealaltă stradă.<br/> Faptul că malul de pământ din cimitir era foarte înalt, pentru că se făcuseră gropi zidite şi se depusese surplusul de pământ acolo, a fost marea nenorocire!<br/> Doar ce a ridicat piciorul, vrând să ajungă în grădină, şi s-a trezit că de partea cealaltă era foarte jos pământul.<br/> Pardesiul i s-a agăţat în gard, s-a răsucit în jurul unei scânduri mai ascuţite ce lega cletele, apoi a venit peste faţă, acoperind-o complet, după ce, din zbatere, a reuşit să scoată o mână...<br/> Cât timp s-o fi luptat nu voi şti niciodată, după cum nu voi afla care a fost ultimul ei cuvânt...poate Cuţică, diminutivul creat de copilul meu pentru apelativul mamă.<br/> Aşa îşi personalizase ea mama- îi spunea Cuţică.<br/> Nu mi s-a mai spus nicicând aşa, Sanda, după ce Petruţa nu a mai fost, îmi spunea Pipa, nu ştiu de unde până unde, era mai neutru şi nu avea vreo legătură cu celălalt termen de alint.<br/> Pentru mine, ca şi pentru toţi oamenii, viaţa a continuat şi după această nenorocire, însă m-a despuiat de veşmântul în care trăisem până atunci.<br/> Devenisem taciturnă, cu lungi monologuri în care acuzam până şi copiii nevinovaţi, întâlniţi pe stradă, întâmplător- de ce nu voi, de ce Petruţa...<br/> Faţă de Sanda nu am fost mai bună, ceva părea că se frânge mereu, capitulasem!<br/> Mă înrăisem!<br/> Cu mine, cu ceilalţi, cu Sanda.<br/> Într-o zi, făceam teme la matematică şi ea nu pricepea.<br/> Am ridicat palma, dar am auzit, parcă în vis, nu mai da! nu mai da!<br/> Încovoiată, de parcă aş fi dus o greutate teribilă în spinare, m-am dus în baie, în faţa oglinzii şi am urlat înfiorător la imaginea pe care o vedeam: Hai sictir!<br/> Pe etajeră se afla un pahar înalt de plastic, în care erau patru periuţe de dinţi, două de copii, două de adulţi şi câteva lame de bărbierit.<br/> Am rupt în mai multe bucăţi periuţa devenită inutilă, am luat o lamă, nedesfăcută încă din ambalajul său, am pus-o pe mână...<br/> În acel moment uşa de la baie s-a deschis şi a apărut Sanda.<br/> -Mami, te rog, mai spune-mi o singură dată şi să vezi tu că acum înţeleg, dacă nu ţipi şi nu dai în mine.<br/> Am rămas câteva clipe derutată, mecanic, am pus lama la locul ei, am aruncat bucăţile periuţei de dinţi pe geam şi m-am dus lângă Sanda.<br/> -Puiule, i-am zis cu vocea stinsă, îţi explic şi de mai multe ori, până vei înţelege toate exerciţiile.<br/> Mama nu va mai ţipa la tine şi nu va mai ridica palma niciodată, uită-te la mine, îţi jur că aşa va fi.<br/> <br/> Sanda a crescut mare, a învăţat bine, şi-a făcut prietene, nu mi s-a confesat însă vreodată că a chinuit-o amintirea Petruţei, poate şi pentru că, fiind copil şi ea, altfel a trecut prin despărţirea de sora mai mică.<br/> Dispăruse competiţia pentru o ciocolată în plus, dar dispăruse şi gala costumelor de doamnă pe care o organizau seara, îmbrăcându-se în hainele mele.<br/> Nu ne putem pune în mintea altcuiva, indiferent cum se numeşte sau cine este el.<br/> Doar despre mine pot să spun că întotdeauna iarna are alt calendar, după care se desfăşoară, iar cine a spus ceea ce nu te doboară te întăreşte, habar nu are.<br/> Nu te întăresc nenorocirile, nici ale altora, darămite ale tale.<br/> Fulguieşti prin viaţă cu tot felul de surogate, saluţi în stânga şi în dreapta, încurajezi iniţiative, devii animatorul campaniilor umanitare- toate, clişee!<br/> Niciodată nu mai eşti cel dinaintea dezastrului!<br/> Şi asta resimt toţi cei care îţi sunt dragi.<br/> Au pierdut partea ta luminoasă, ca pe o insulă înghiţită de o revărsare a oceanului, tocmai când acolo îşi făcuseră cuib păsările cerului.</p>
<p><font color="navy" face="Verdana, Arial, Helvetica, sans-serif" size="1"><font color="navy" face="Verdana, Arial, Helvetica, sans-serif" size="1"><font color="black" face="times new roman, times, serif" size="3"> </font></font></font></p>
<p></p> Companiatag:insemneculturale.ning.com,2015-06-03:6515444:Topic:7181892015-06-03T11:30:20.396ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> Motto: Cei mai aprigi duşmani pe scena vieţii, sunt cei mai buni prieteni în culise.</span></i></span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" lang="RO" xml:lang="RO"> …</span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> Motto: Cei mai aprigi duşmani pe scena vieţii, sunt cei mai buni prieteni în culise.</span></i></span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Irinel mi-a fost coleg până acum o săptămână. Director de zonă – Moldova – cel mai slab pregătit dintre noi, surprins întotdeauna de funcţie şi îndatoririle ce decurg din ea. Umil peste măsură, invizibil pe parcursul şedinţelor, exceptând momentele când directorul general, Sile, se uita către el invitându-l - dacă nu poruncindu-i mut - să-i cânte în strună oricât de deplasat era discursul său. Şi niciodată nu-l dezamăgea: „Da, şefu, ne angajăm să îndeplinim... Cum să nu, se poate! Doar cine nu vrea nu face! Promit solemn că până la sfârşitul lunii...” şi aşa mai departe, cu vocea lui ascuțită și stridentă. Acum este el director general, iar predecesorul său a mai avansat o treaptă în ierahia companiei unde lucrez. Una dintre cele mai puternice în domeniu. A crescut văzând cu ochii, asimilând treptat şi sigur concurenţa, inclusiv firma unde am lucrat înainte. Deci sunt la rândul meu un asimilat, singurul rămas dintr-o echipă de profesionişti, eliminaţi unul câte unul din diverse motive cusute cu aţă albă. Eu am scăpat. Până acum.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Nu este prima oară când sunt martorul unor promovări pe orice criteriu numai al competenței nu. Degeaba mă minunez, mă revolt, căci nu eu decid. N-am niciun cuvânt de spus. Se impune doar să supravieţuiesc. Şi-o fac din ce în ce mai greu sub conducerea unuia ca Sile. Deşi ar părea că am ieşit de sub aripa lui, nu este aşa. Şi-a adus în locul său un instrument docil, impunând în continuare acelaşi stil devastator de lucru. De fapt, trage în continuare sforile din umbră. Hotărăşte prost, absurd, crud, opunând oricărui argument logic, lait motivul: „C-aşa vrea mușchiu meu!” urmat de ţipete, injurii şi ameninţări. Management, doar un cuvânt care dă bine. Mai exact, <i>manageruit</i>. Îi place enorm să creadă că <i>manageruieşte</i> şi este gata oricând să-ţi reproșeze că nu ştii tu ce-i aia. Totuşi, cu el m-am descurcat. A avut atâta minte să priceapă că este o diferenţă între noi şi, deşi a încercat, n-a putut să mă atingă. Până la urmă de voie de nevoie s-a potolit. Însă cu Irinel o să fie mai greu fiincă este slugarnic şi cu minte puţină, mai puţină decât mi-am închipuit vreodată. Şi penibil. Îmi amintesc cum plângea pe holurile hotelului din Predeal, unde am făcut ultima petrecere anuală a firmei. Tocmai intrasem în cameră după încheierea chefului şi mă pregăteam de culcare când, am auzit bătăi în uşă şi totodată o smiorcăială:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Mihai, Mihaai deschide!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> I-am recunoscut imediat vocea neplăcută, inconfundabilă, am deschis și dornic să scurtez pe cât posibil întrevederea, m-am răstit la el:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Du-te măi şi te culcă, nu vezi că eşti beat?</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Nu poot, m-a trimis sefu să i-o aduc pe Viviana şi n-o găsesc. E la tine? s-a înălţat el pe vârfuri încercând să vadă peste umărul meu în cameră.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Acţiune absurdă fiindcă abia îmi ajunge până la piept. Milă ori dezgust, nu știam exact ce să simt privind bărbatul cu siluetă de euglenă - un Smeagol în carne și oase - din fața mea. De un lucru eram însă convins, nu era cazul să-i dau apă la moară. Așadar l-am concediat degrabă:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - De ce-ar fi la mine, ce ai înnebunit? Pleacă naibii de aici şi lasă-mă!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - N-o găsesc şi dacă nu i-o duc...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> I-am închis uşa în nas, apoi l-am auzit bătând la următoarea cameră. Nu ştiu dacă a găsit-o, dacă a îndeplinit dorinţa şefului sau ce-a păţit în caz contrar, dar am mulţumit lui Dumnezeu că nu trebuie să-l suport mai des. Episodul venea după altul cel puţin la fel de grotesc, petrecut în cursul aceleiaşi zile. Urcasem în lift şi imediat ce am apăsat butonul pentru etajul unde eram cazaţi toţi, îl văd ţopăind caraghios, grăbit nevoie mare să-l prindă şi el. Reuşește, dar îi atrage atenţia o domnișoară de pe hol, îmbrăcată într-o fustă extrem de scurtă. Ca fermecat de picioarele ei superbe, scoate capul să vadă mai bine, fluierând pofticios. Uşile liftului nu ţin cont de nesăţioasa lui sete de frumos şi se închid, prinzându-l între ele.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Nu pot să-mi imaginez că acel personaj ce se zbătea să-şi extragă capul – l-am lăsat să se chinuie un timp – azi îmi este şef. Atunci încă nu-mi era.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Oricât aş refuza să cred că trăiesc această comedie absurdă, o trăiesc. Așadar, nu-mi rămâne decât să accept realitatea, omul, şi să-mi stabilesc un plan de bătaie. Să-l scot din zona lui de confort. Cea care-i permite să ne spună superior: „Nu mai merge, de acum vă cer să vă comportaţi ca nişte adevăraţi manageri. Dar nu aşteptaţi să vă învăţ eu, că nu admit să-mi pierd timpul cu neica-nimeni!” cum a făcut la conferinţa telefonică din ziua preluării funcţiei - la pachet, presupun, cu toate calităţine necesare. Deci, nu pe terenul lui. La asta mă tot gândesc de când am plecat de acasă spre prima sedinţă prezidată de proaspătul numit. De la Constanţa până la Bucureşti, s-ar zice că am avut suficient timp să găsesc o soluţie. Şi totuşi, mai am puţin până la sediul firmei şi încă nu m-am lămurit ce strategie să adopt.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Ajung, parchez maşina, mă îndrept către intrare şi tot nu ştiu cum să procedez. În final hotărăsc să mă ghidez după instinct, în niciun caz să nu reacţionez la nervi. Îmi întâlnesc colegii şi aflu că sedinţa nu se mai ţine în sala obișnuită, unde adunați în jurul unei mese mari ovale mai aveam încă senzația că discutăm liber, ci în alta. O descopăr ușor, cunosc bine toate cotloanele clădirii şi odată intrat constat cu surprindere că este aranjată ca o sală de clasă. Ocup un loc și dau să comentez schimbarea neașteptată cu cei din preajma mea, dar nu apuc fiindcă Irinel își face apariția. Bățos, cu un aer de om important, intră însoţit de Carmen, colega noastră de la Bucureşti. Se îndreaptă ţanţoşi către catedra ridicată pe un podium.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Carmen?... Ce-i cu ea aici? îl întreb pe colegul meu de <i>bancă</i>.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Nu ştii?</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Nu, ce să ştiu?</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Ne-au împărţit în două divizii. I-au făcut loc şi ei. Este mare director acum, na! Până se lămuresc ei ce şi cum împart, ţin sedinţa împreună.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Am văzut multe matrapazlâcuri în firma asta și totuși nu încetez să mă mir. Deşi, declarativ modificările în stafful firmei se făcuseră pentru reducerea posturile de conducere – prea numeroase - iată că diminuarea se obținuse prin adăugarea unuia, dedicat celei care pândea şi spulbera toate scamele înainte de a se aşeza pe cămaşa lui Sile.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Liniştee... cer concomitent cei doi, apoi se încruntă unul la altul dezorientați.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Prima îşi revine Carmen, după câteva secunde, şi folosind tot arsenalul de convingere, inclusiv farmecul fizic, încearcă să obțină întâietatea la cuvânt. Argumentează cu voce scăzută, dar nu suficient ca să n-o auzim, de ce este normal să înceapă ea. Irinel, insensibil la orice în afară de imaginea lui, o pune la punct șoptind apăsat:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Lasă-mă în pace! Vorbeşti după ce termin eu!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - De ce să fiu eu ultima! Sile a spus...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Nuu, după mine! strecoară el printre dinţi cu faţa schimonosită.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Abia îmi stăpânesc râsul, dar şi plânsul. Îmi privesc colegii. Perplecși, aşteaptă deznodământul.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Da' ce, eu sunt mai proastă? ripostează Carmen.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Prea târziu. Înfoiat de parcă ar vrea s-o acopere şi cu trupul nu numai cu vocea stridentă, noul nostru șef îşi începe discursul:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Merge prost, foarte prost! Contracte fraților, contracte! Știți ce-s alea sau așteptați să vă învăț eu! Vă sfătuiesc să vă gândiți bine... Vreți să plecați? Nu cred! Atunci aflați că avem targhete de îndeplinit şi nu accept... Tu de ce te hlizești acolo? întreabă deodată în van.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Nu ştiu cui se adresează. Zâmbetul fie el făşiş ori mascat este pe fiecare faţă din acea încăpere. Reacţie la nebunia lor. Sparg tăcerea aşternută:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Poate ne spui şi nouă cu cine vorbeşti? Oricum nu mai înţelegem nimic din ce se întâmplă!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Tu, Mihai, tu! De ce te zgâiești ca proasta satului? Te crezi deştept, nu? Lasă că...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Nu apucă să termine pentru că sunt deja în picioare şi din trei paşi ajung la el. Îl apuc de gulerul sacoului şi-l ridic gata să trec prin zid cu el. </span></p>
<p class="Standard" align="center"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO">..........</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Pe monitorul calculatorului pâlpâie sâcâitor, supărător, strident, mesajul: Game over! Ne uităm unul la altul interziși, apoi eu pufnesc în râs, dar prietenul meu nu pare să-mi împărtășească veselia.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Ce-ai făcuut? mă întreabă disperat, apoi îmi reproşează de-a dreptul furios: Iar ai stricat jocul! Nu bătaie, strategiee! Asta era ideea, provocarea!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Strategie pe naiba! Nu vezi ce-ai făcut din personajul tău? Ce te aşteptai?</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Să respecţi regulile sau dacă voiai bătaie să-mi fi spus. Alegeam alt joc! Nu „Compania”, ci unul cu încăierări, sânge cât vrei tu!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Ţi-ai bătut joc de Irinel al tău şi-ţi imaginai că o să...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Da, că o să gândeşti! Nu asta era frumusețea? Să găseşti o soluţie să trecem la nivelul următor? Aşa ne întoarcem pentru a nu ştiu câta oară în acelaşi punct.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Şi ce dacă, o luăm de la capăt! răspund relaxat - până la urmă nu era decât un joc – şi-i propun mai departe: Schimbăm rolurile, să te văd!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" xml:lang="RO"><span class="font-size-3"> -Nu acum! Mi s-a uscat gâtul, îmi face el cu ochiul, semn că s-a calmat, apoi mă amenință râzând: Mă tratez cu o bere şi după aceea îţi arăt eu ție strategie!</span></span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></p>