Toate discuţiile etichetate „Corina” - ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-28T19:38:58Zhttps://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=Corina&feed=yes&xn_auth=noSă ating oamenitag:insemneculturale.ning.com,2017-04-19:6515444:Topic:9091582017-04-19T12:35:28.505ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"> M-am întors acasă, în orașul meu natal. Învins, fără doar și poate. Soția mea, Adela, mă îndeamnă de vreo șase luni să privesc înainte, să-mi găsesc un scop, o motivație să merg mai departe. Să-mi accept neapărat soarta, apoi să mă ridic deasupra ei. Căci, susține ea, așa este viața câteodată. Ne lovește pe neașteptate. Iar noi, oamenii, n-avem decât s-o înfruntăm, s-o răbdăm și…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"> M-am întors acasă, în orașul meu natal. Învins, fără doar și poate. Soția mea, Adela, mă îndeamnă de vreo șase luni să privesc înainte, să-mi găsesc un scop, o motivație să merg mai departe. Să-mi accept neapărat soarta, apoi să mă ridic deasupra ei. Căci, susține ea, așa este viața câteodată. Ne lovește pe neașteptate. Iar noi, oamenii, n-avem decât s-o înfruntăm, s-o răbdăm și chiar s-o biruim. Este sigură că eu sunt un învingător, îmi promite că așa va fi. Atât de mult se străduiește să-mi alunge pesimismul încât mă scoate din minți. Abia o suport deși recunosc undeva în adâncul meu că are dreptate. Nu pot continua să-mi plâng de milă. Teoretic. Practic nu dibuiesc calea, de fapt n-am nici voință s-o caut. Asta-mi cere ea, asta mă sfătuiește neîncetat. Cel puțin să încerc, dar n-am putere. Aș vrea să mă dezmeticesc măcar de dragul ei. Simt c-a obosit să-mi care povara, a ajuns aproape la capătul răbdării și mă sperie perspectiva zilei de mâine.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> De aceea am plecat, m-am ascuns în casa părinților pentru o săptămână, o lună, pentru totdeauna, nu știu. Barem aici nu-i văd chipul chinuit de grijă, nu văd cum moare încet alături de mine, iar casa noastră... Devenise insuportabilă cu toate că odată am fost fericit acolo. Împlinit în întregime, m-am crezut invincibil și-mi părea că Dumnezeu îmi surâde întruna prietenos. Totul era perfect atunci, însă m-am trezit din acel vis frumos într-un coșmar de neînchipuit. Orice lucru din acea casă a început să mă tortureze. Îmi amintea cine eram, cine aș fi putut să fiu dacă nu se întâmpla acel accident stupid. Trofeele și medaliile așezate frumos pe un raft în bibliotecă mă îmbolnăveau. Îmi picurau în suflet disperare, neputință, revoltă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Așadar am fugit. Ca să uit, să mă împac cu soarta, cu piciorul meu beteag sau doar mă păcălesc și, de fapt, mi-am dorit să fiu lăsat în pace. Să nu mă mai învinovățesc pentru suferința provocată soției. Am întrerupt brusc sedințele de recuperare și i-am cerut Adelei să mă ducă în Constanța.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Nu se poate... De ce? m-a iscodit ea neliniștită.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Știu, par nerecunoscător sau indiferent... Mi-ai dat tot și apreciez, crede-mă! Conștientizez deși n-o arăt... Am noroc, ești aici și încerci să mă ajuți, dar... Am nevoie să plec o perioadă!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Cât?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mult, puțin, n-am idee! Nu te uita la mine așa... Te rog, nu vreau să suferi! Oricum te-am chinut groaznic și...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Nu, nuu, și tu ai fi făcut la fel! m-a întrerupt blând, apoi a încercat să mă convingă: Termină programul de recuperare și...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ca să ce? Nu voi mai juca niciodată! Sunt terminat!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Da, ai dreptate, ți s-a încheiat cariera de jucător, însă poți antrena...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Și te aștepți să fiu fericit? Daa, sigur, copilul minune al voleiului, ajuns un antrenor anonim la un club sportiv oarecare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ți s-a oferit Naționala...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mersi, n-am nevoie! Îmi vreau viața înapoi! aproape am urlat, ceea ce nu-mi stătea în fire.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mi-am revenit îndată și am implorat-o:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Înnebunesc, te rog, doar du-mă acolo!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ce-ai să faci în apartamentul ăla pustiu? Singur!?!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Habar n-am!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> N-a mai scos o vorbă. M-a ajutat să-mi adun câteva lucruri, pe urmă a condus trei ore în tăcere. Vedeam că abia își stăpânește lacrimile, și totuși n-am fost în stare să scot un singur cuvânt de consolare. Parcă eram paralizat. Un sărut fugar și m-a lăsat în fața blocului. Cu bagajele într-o mână am urmărit mașina până a dispărut, paralizat de spaima că mi-am destrămat și căsnicia.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> S-au scurs trei zile de atunci, trei zile în care n-am ieșit din casă, n-am comunicat cu nimeni, nici cu Adela deși i-am promis c-o voi suna zilnic. N-am putut. Nu am găsit nimic de zis. M-am complăcut într-o stare de degradare ademenitoare, mi-am savurat nefericirea, bucuros că nu-i nimeni prin preajmă să mă împingă să lupt când eu nu doresc defel asta. Am zăcut pe patul din vechea mea cameră, gândind haotic. Ațipind, gândind, iar ațipind, fără să am vreo idee despre scurgerea timpului. Câteodată mintea mi-o lua razna și trebuia să mă ridic. Cuprins de panică patrulam prin apartament, agățându-mă de trecut, de fotografiile așezate pretutindeni de mama. Eu eram peste tot. Eu bebeluș, eu la doi ani, eu... Cu tata deloc, nu știu de ce. Și două, trei cu ea. Una făcută de mine la ultimul Crăciun petrecut împreună. De aceea nu mă dezlipeam. Chipul blând al mamei mă liniștea. Dintotdeauna s-a priceput să-mi aline durerile. Mi-am dorit-o în viață, lângă mine, de milione de ori în aceste trei zile. Am tânjit să mă ascund în brațele ei protectoare ca în copilărie. Dar nu mai era. Plecase, luând cu ea acel fluviu de afecțiune pe care adeseori în ultima vreme l-am refuzat. I-am pus stavilă, oprind acele mici gesturi de iubire maternă. Le socoteam stânjenitoare, nepotrivite cu statutul meu de bărbat în toată firea. De căpitan al unei echipe campioane, de star al voleiului. Acum le duc dorul și realizez cât de rar mi-am și i-am oferit plăcerea revederii. Antrenamente, meciuri, campionate, familie, scuze ca s-o vizitez tot mai rar. M-a înțeles mereu. Nu s-a văitat vreodată, doar că, uneori întreba timid: „Când vii acasă?” Amânam, aveam multe de făcut, iar ea putea aștepta. N-o încurajam nici să vină la noi. Îmi încurca programul, foarte strict de altfel.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Înconjurat de amintiri lepădate cu ușurință demult, mă văd azi cu alți ochi. O oglindire complet diferită de ceea ce obișnuiam să-mi închipui că sunt. Masca făurită cu migală după ce am obținut prima medalie - atunci am hotărât să îmbrac haina omului de succes -, s-a sfărâmat, lăsând să se întrevadă adevărul. Dureros, enervant și inutil fiindcă nu știu ce să fac cu el, n-am idee cum să repar trecutul, cum să mă reclădesc. Mă întreb neîncetat cine am devenit, orbit fiind de strălucire, furat de ambiții nemăsurate. Efemere se pare, căci mi-au fost luate incredibil de ușor. O conjunctură nefastă și viitorul mi s-a închis.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mă revolt pe destin, mă cert cu Dumnezeu, îi cer să-mi spună răspicat ce am greșit de mi-a întors deodată spatele. De ce m-a blagoslovit pentru ca apoi să mă pedepsească. Îl acuz de răutate deoarece m-a ademenit și după aceea m-a aruncat ca pe-un rebut al creației. S-a încruntat la mine de parcă accidentul ar fi fost opera mea. Să-mi fi întins o mână de ajutor, să-mi fi lăsat măcar speranța și tot ar fi fost ceva. Numai că, El m-a părăsit pur și simplu. Sau pobabil îngâmfarea m-a pierdut. Aroganța de a crede că sunt ales. Că m-am născut sub semnul norocului și fructele vieții îmi vor cădea în brațe fără să mă fi îngrijit cumva de ele. Senzația că am pierdut ceva esențial pe drum mă chinuie. Și nu este doar irosirea în sine, ci mai ales incapacitatea de a afla când și ce anume. Cum am ajus gol, atât de pustiu înăuntru încât la primul cutremur m-am surpat ca un castel de nisip?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Venisem aici, sperând să-mi regăsesc echilibrul, să apuc fie și-un fir din ghemul încâlcit al viitorului, să depăn puțin câte puțin până aveam să-mi recapăt suflul<b>.</b> Din contra starea mea s-a înrăutățit. Mai dezorientat ca oricând mă sufoc între pereții prea strâmți deodată, apăsat de remușcări și speriat peste măsură. Mă înec în propria suferință și din instinct respir cât pot de adânc. Aer, am nevoie de aer, însă atmosfera îmbâcsită dimprejur îmi rănește nările. Abia acum realizez că n-am aerisit deloc încăperile. Grăbit, ca și cum viața mea ar fi depins de asta, deschid toate ferestrele și inspir cu nesaț prospețimea. Nu mi se pare de ajuns și mânat de un imbold nelămurit îmi aranjez ținuta, iau cârja și ies la plimbare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Pornesc agale pe aleile dintre blocuri, pe urmele copilăriei mele, și încet, încet mă destind. Zâmbesc vag și observ. Pentru prima oară de la accident observ oamenii, natura, zumzetul vieții din jurul meu. Un pici blonduț, cârlionțat, cu ochi de smoală mă conduce printre amintiri, oprindu-se din loc în loc și povestind animat cu vocea lui ușor pițigăiată. Aici și-a julit genunchii, mai încolo a încercat o săritură cu bicicleta peste un dâmb de pământ - cât pe ce să-și rupă gâtul. Uite și scara unde locuia Matei, prietenul lui, refugiu când era vânat de băieții răi... Nu pot să nu mă întreb de unde-i vine veselia molipsitoare. Se topește în timpul lui, odată ce atenția îmi este atrasă de chipurile oamenilor ce-mi ies în cale. Nu mulți, majoritatea în vârstă și - ceea ce mă frapează - senini. Aș vrea să aflu din ce izvor își beau liniștea și pacea. „N-am să descopăr vreodată!” îmi spun și-mi continui plimbarea. Nu mi-am propus o țintă anume, las doar pașii să mă poarte după voia lor. Puștiul șugubăț se întoarce de îndată ce ajung la terenurile de sport din cartier. Le privește câteva secunde încântat nevoie mare - nu-mi dau seama de ce -, pe urmă fuge la joacă. O vreme bate mingea împreună cu Matei, apoi scrutează un anumit loc. Încerc să mă dumiresc ce l-a captivat, dar nu văd nimic special acolo. Doar puzderia de copii, forfotind gălăgioși, plini de energie și pasiune. Un tablou neschimbat deși personajele sunt altele. Și totuși ceva lipsește. „Ah, da, ei!... Cei doi bătrâni care jucau volei la capătul terenului de handbal!... îmi reamintesc subit. Erau acolo în fiecare după-amiază, un bărbat cu soția sa, amândoi bine clădiți, cam la cincizeci de ani. Azi n-aș mai spune că erau bătrâni, însă atunci așa îmi păreau. La fel socoteam că-s nepotriviți locului și, inițial, m-am amuzat cu amicul meu pe seama lor. Am încercat să-i și încurc. Atitutidea lor binevoitoare m-a dezarmat iute și în final m-am atașat de ei. Cât despre ziua când m-am oprit și le-am admirat jocul, o păstrez în memorie și acum. A fost începutul carierei mele. Minute în șir am urmărit balonul acela magic, zburând întruna de la unul la altul fără să atingă pământul. Nu știu cum reușeau să-l prindă oriunde se ducea. În dreapta ori stânga, înainte, înapoi, departe ori aproape, ei alunecau armonios ca niște feline agile și-l țineau în aer. Atât de frumos îmi părea încât am hotărât să deprind și eu această artă. L-am convins pe Matei să-i imităm. Așezați exact ca ei, în vecinătatea lor, am încercat să dresăm mingea noastră de fotbal, cam nărăvașă și grea. Foarte grea. Ceea ce la ei părea simplu, la noi era chinuitor, dar nu ne-am lăsat. Băgați în sufletul lor, țineam morțiș să le atragem atenția. Îi deranjam, cu siguranță, oarecum intenționat. Doar ca să aud replica lui hazlie: „Andreiule, vrei să mă murdăresc pe degete de urechile tale?” obișnuia să mă dojenească.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Andreiule!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Tresar auzindu-mă strigat ca pe vremuri. La un pas de mine un vârstnic, ținând de lesă un cățeluș, așteaptă să-i răspund. Inițial nu prea știu de unde să-l iau, apoi îi recunosc privirea intensă, albastră și zâmbetul inconfundabil, ascuns întrucâtva de ridurile adânci ce-i brăzdează chipul. Este el, prietenul meu mare. Mă grăbesc să-i strâng mâna:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Chiar la dumneavoastră mă gândeam...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - La mine? Mai degrabă cred că visai la mingea aia de volei... Pe care ți-am dăruit-o! chicotește amuzat. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Oh, acea surpriză!... Da, aveam tot ce-și putea dori un copil, însă aia a fost altceva. Un fel de promisiune... Așa ceva... Apropo, cum ați convins-o pe mama să mă dea la volei?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Eh, n-a fost greu! Isprăvise soluțiile, imaginate de ea, ca să-ți tempereze firea excesiv de energică și a acceptat ideea mea. Bine a făcut, erai talentat de mic! Nu-ți trebuia decât nițică disciplină.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Într-adevăr sunt cel mai... Am fost...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Da, văd... privește fugitiv spre piciorul meu, pe urmă adaugă întristat: Am citit despre accident!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mda, nu te poți pune cu soarta, nu? mimez indiferența.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ce-i făcut nu se poate desface, Andreiule! Nici piciorul și nici ce ai obținut deja. Bucuriile adunate până acum sunt ale tale și, crede-mă, ai de cules nenumărate altele pe drumul... vorbește el domol, iar eu îmi pierd răbdarea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Iritat peste măsură de cuvintele lui, scoase parcă dintr-o carte motivațională, uit de politețe și răbufnesc:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - O să culeg, pe dracu! Ați fost vreodată atât de sus ca să înțelegeți ce înseamnă să cazi de acolo? Să te prăbușești în gol, în neunde?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Am fost sus, dar nu în felul acela, răspunde pe același ton liniștit, mă ia de braț, invitație să facem câțiva pași împreună, și continuă: Să-ți explic! Uite, tu de exemplu, ești o mare satisfacție pentru mine! Ți-am urmărit evoluția și, dacă mă întrebi, nu cunosc fericire mai profundă decât aceea că, într-o măsură, atingerea mea te-a dus acolo sus. Apoi, Alex!... Nu cred că l-ai uitat. Te fugărea toată curtea când îi furai mingea de fotbal. Era obraznic, foarte obraznic, totuși nu un copil rău. L-am întâlnit acum câteva luni de zile. S-a maturizat frumos și-mi spunea că l-am inspirat. Înrăit cumva, în adolescență credea că respectul nu contează și disprețuia adulții deoarece nu-și țineau niciodată promisiunile. I-am demonstrat contrariul, spre binele lui se pare. Giani, țigănușul acela simpatic... îmi povestește în continuare despre oamenii pe care i-a atins într-un fel sau altul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Părea că are istorioare să acopere o viață întreagă. Cum regret ieșirea dinainte, îl ascult politicos, altminteri cu gândul să mă sustrag cu prima ocazie. Cu toate acestea n-o fac deși îmi oferă cu eleganță numeroase posibilități de retragere. N-o fac fiindcă dincolo de banalul destăinuirilor lui simt emoția în care-și înfășoară cuvintele. Atât de autentică și molipsitoare. Fără să înțeleg de ce, fără să bag de seamă când, fără să știu cum, acea simțire aleasă pătrunde și-n sufletul meu. Mi-o doresc acolo pentru totdeauna, vreau deodată să fiu ca el, să ating oameni.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Am ajuns! spune pe neașteptate, iar mie îmi trebuiesc câteva clipe să pricep că întâlnirea noastră s-a încheiat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu m-aș despărți de el și scornec la repezeală un motiv să-l rețin încă puțin. Renunț însă imediat deoarece se scuză că-i obosit. Trupul lui leneș nu-l mai slujește ca altădată și oricum a depășit rația zilnică de mers pe jos. Îmi strânge mâna afectuos și mi-o reține cât vorbește:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mi-ar plăcea să te revăd... Poate data viitoare!?!... Bănuiesc că mâine pleci, nu?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Da, plec! răspund ușor nesigur și când mă dumiresc că mi-a descifrat trăirile înainte ca eu să le conștientizez, adaug: Trebuie!</span></p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p> Un altfel de viitortag:insemneculturale.ning.com,2016-02-08:6515444:Topic:7978872016-02-08T13:53:19.589ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p></p>
<p></p>
<p> </p>
<p><span class="font-size-3"><i> Motto: Nu poți evada din închisoarea trecutului dacă nu dărâmi zidurile care te țin captiv acolo.</i></span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Trăiesc prin cuvinte, prin puterea lor magică. O au cu siguranță. Nu când plutesc disparate în vidul minții, însă odată supuse unei ordini pot construi și tot atât de bine distruge lumi, universuri, depinde pe mâna cui…</span></p>
<p></p>
<p></p>
<p> </p>
<p><span class="font-size-3"><i> Motto: Nu poți evada din închisoarea trecutului dacă nu dărâmi zidurile care te țin captiv acolo.</i></span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Trăiesc prin cuvinte, prin puterea lor magică. O au cu siguranță. Nu când plutesc disparate în vidul minții, însă odată supuse unei ordini pot construi și tot atât de bine distruge lumi, universuri, depinde pe mâna cui încap. Eu sunt blândă cu ele. Doar le amestec, le însuflețesc, le controlez întrucâtva, însă mă feresc să le subjug total. Oarecum le amețesc o vreme în vârtejul imaginației mele și apoi le eliberez. Știu că întotdeauna vor reveni la mine încărcate cu emoții din adâncurile nesondate încă ale ființei mele, ajutându-mă să mă cunosc, recunosc, modelez, fărâmă cu fărâmă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Poposesc în acest tărâm miraculos cu orice ocazie. Creez și recreez povești, personaje, experiențe, ambianțe, viață, poate viața mea, poate ce mi-aș dori să trăiesc ori să fi trăit. Inițial cuvintele stau ascunse, masă compactă fără înțeles, opunându-mi rezistență. Calmă, aștept dincolo de perdeaua neagră, opacă, de nepătruns, așezată stavilă în calea mea. Așa cum am răbdare și în fața viitorului tot la fel de impenetrabil. N-am nici cea mai vagă idee cum se va desfășura ziua de mâine așa cum nu știu în ce fel se vor împleti ițele imaginației. Câteodată răbdarea îmi este pusă la încercare, alteori nu. Însă negreșit, mai devreme ori mai târziu, o scânteie-idee străpunge întunericul, îl aprinde, îl arde, făcând prima breșă prin care încep să văd. Ceea ce în realitate nu se întâmplă deși aș vrea. Sau poate nu sunt capabilă să percep acea sclipire în stare să risipească rutina sufocantă a prezentului, în stare să deschidă un culoar oricât de strâmt ar fi către un altfel de viitor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Probabil că și Dumnezeu pățește la fel. Rămâne blocat mai mult ori mai puțin în golul premergător creației. Poate stă și el neputincios în fața cuvintelor - scorneala lui - până când o licărire îi oferă revelația. Presimțirea sublimului îi dă aripi și prins de grație așterne înfrigurat rânduri după rânduri, pune cap la cap detalii, experiențe, emoții, construind un personaj, o biografie. Odată cu ultimul punct pus, un destin este gata. Va ști eroul să-i urmeze visul ori va rătăci drumul? Sau poate nu El este autorul, ci fiecare dintre noi. Poate că așa cum am imaginat diverse personaje, le-am condus acțiunile, replicile, suferințele și bucuriile, le-am determinat să ia decizii spre un final ori altul, poate tot astfel mi-am scris propria poveste în cele mai mici amănunte. Am ales un nume - Sorina -, apoi am stabilit în linii mari trăsăturile fizice și caracterul. În continuare i-am gândit traseul spre... Spre ce? Nimic, pustiu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Fabulez, speculez ca orice îndrăgostit de cuvinte. Indiferent în mâna cui s-ar fi aflat condeiul nu pot concepe atâta lipsă de inspirație. Atâta risipă de energie. Unde este mesajul, unde este scopul, menirea, împlinirea, strălucirea? Nicăieri. Oricât aș cerceta nu văd decât o ternă scurgere de timp. Alunecare anostă de la o zi la alta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Însoțită de Cosmin, soțul meu - primul bărbat ieșit în cale mea după despărțirea de Albert - traversez timpul fără să simt cea mai mică tresărire sau vibrație în adâncul meu. Totul la el este exact, calculat, programat, închis într-un tipar clar, ales odată pentru totdeauna și repetat la infinit. Este previzibil până la cea mai banală mișcare. Știu pe dinafară ce și cum va face zilnic. Ora de tezire, de culcare, de plecare la serviciu, de revenire acasă, de vizionat filmele sau emisiunile preferate - bine stabilite - de lectură, de conversație - are grijă să nu mă simt singură. Nicio surpriză nu este permisă. Nimic nu se va schimba azi dacă nu a fost programat minuțios dinainte. Musafirii trebuie să se anunțe și ei din timp, chiar și rudele. Nu ne permitem să trăim haotic cum multă lume o face din inconștiență, superficialitate și neglijență. Inițial n-am băgat de seamă că pierd viață așa cum un rănit pierde până la ultima picătură de sânge dacă refuză să se trateze. Eram împăcată cu deciziile mele, mă consideram o persoană lucidă și realistă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Crescută și obișnuită să respect reguli mă simțeam în elementul meu. Aveam pretenția că știu să estimez corect direcția următorului pas. Am făcut calcule, scenarii, analiza șanselor de a fi fericită alături de Albert și mi-a dat cu minus. Era prea nebun, nestăpânit, prea liber, prea nonconformist și totodată sclipitor. Am ales să mă îndepărtez de acea flacără vie de teamă că mă va transforma într-o mână de cenușă, deși inima mea s-a împotrivit din răsputeri. N-am ascultat-o, am înghețat-o și așa a rămas mult timp. Am ignorat-o deliberat până acum câteva zile când subit a tresărit de bucurie. Una meschină de care mi-e rușine.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cosmin a plecat pentru șase luni în Ungaria, trimis de șefii săi. Imediat ce am închis ușa în urma lui m-am simțit eliberată, ușoară, veselă, fericită. Nici el n-a părut prea trist, nici n-a insistat cine știe cât să-l însoțesc - aranjase lucrurile și pentru eventualitatea aceasta. Nu foarte convingătoare l-am refuzat motivând că, nu doresc în ruptul capului să-mi pierd locul de muncă, iar o întrerupere atât de îndelungată acolo ar fi dus.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Odată rămasă singură, deși m-am simțit extraordinar de vinovată pentru reacția mea, am hotărât să mă scutur de tipare, reguli, de orice constrângere. Mi-am luat chiar și concediul deoarece nu mai suportam să mă încadrez în vreun program. Nici măcar cel de la serviciu. Voiam să uit că există ceasuri, că există ore de masă, de somn, de orice altceva. Doream să-mi ascult inima și să-i răspund fără preget indiferent ce ar fi cerut. Să zăbovesc printre cuvinte cât pofteam fără să mai aud obișnuita întrebare-reproș: „De ce-ți pierzi tu timpul cu prostii?” urmată de mărinimoasa aprobare:„Bine, până-mi termin eu ora de lectură. Apoi mergem la culcare.”</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mai mult decât să scriu, sau cel puțin la fel de mult, intenționam - și azi simt că am curaj s-o fac - să mă întorc în urmă cu mulți ani și să depistez momentul când am rătăcit drumul. Nu pot crede, deși am făcut eforturi să mă conving, că destinul meu a fost creionat atât de absurd. Creația originală trebuie să fi fost altfel, dar undeva pe drum am ieșit din rol, am evadat din cine știe ce motive ori pur și simplu m-am pierdut. Când? </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mă revăd în amfiteatru, la cursul de analiză matematică. Domnul Rotaru, o somitate în domeniu, abia a terminat de prezentat o demonstrație. Toate tablele sunt pline de scrisul lui mărunt și ordonat. Tocmai își șterge mâinile de cretă, pregătindu-se să încheie ora când se aude vocea lui Albert:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Domn' profesor! Aveți o greșeală acolo!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Daa, unde? întreabă profesorul ușor ironic, dar calm. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Noi ceilalți, privim perplecși scena. Nu ne vine a crede urechilor mai ales că, ne pare absolut imposibil ca un student să înțeleagă din prima raționamentul, darmite să descopere greșeli. Ne așteptăm să cadă trăznetul pe colegul nostru, iar pe mine - deja îndrăgostită - mă doare aproape fizic nesăbuița lui. În schimb el, foarte relaxat, indică locul unde s-a strecurat eroarea. Ilustrul matematician studiază câteva clipe formulele de pe tablă, apoi spune:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mda... Dar cum nici lui Da Vinci nu i-a reușit surâsul Giocondei și l-a lăsat așa, nici eu nu voi corecta. Învățați din carte! ne îndeamnă și părăsește sala zâmbind.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Atunci m-am topit de fericire. Era al meu. Albert era iubitul meu. Din verdele privirii lui culegeam întotdeauna raze de soare, dar deodată mi se desvăluia mai mult. Dincolo de ceea ce voia el să arate de obicei - deși fermecător, părea că nu ia nimic în serios - am zărit strălucirea aurului curat. Eram mândră că mă alesese dintre toate fetele pe mine, cea comună, banală, chiar închistată în reguli și idei preconcepute. Intuia probabil o Sorină deosebită, necunoscută chiar și mie. Una înfășurată, aproape sugrumată de miile de constrângeri țesute în jurul ei, pe care el se chinuia să le rupă rând pe rând. Iar eu, surprinsă la fiecare pas de ceea ce scotea din adâncul meu, mușcam cu poftă din viață, simțind arome și gusturi deosebite, mereu altele, mereu altfel. Părea că nimic, niciodată nu va putea să ne stea în cale. Că soarta ne-a adus împreună și ne va purta pe brațe până la capătul vremii. Dar m-am speriat, m-am îndoit, l-am rănit și am fugit înapoi în lumea mea cuminte, previzibilă, ordonată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Primul fior de teamă mi-a înapoiat toate prejudecățile. Eram tot în amfiteatru, același profesor Rotaru privea cum Albert, transpus într-o lume necunoscută mie, scria febril pe tablă. Ora fusese deturnată de la tema ei dat fiind disputa dintre cei doi în legătură cu teoria relativității a lui Einstein. Albert cel Mic - așa i-a rămas numele după acel curs - susținea că a descoperit unde s-a împotmolit marele matematician și pentru că i s-a permis își expunea punctul de vedere agitat și parcă prins de friguri. Desbaterea a rămas deschisă. A continuat, presupun, pe durata vizitelor făcute acasă la profesor - impresionat peste măsură de inteligența studentului său. Și eu am fost uimită deși îmi dovedise de nenumărate ori că este genial. De fapt atitudinea lui ieșită din comun și puțin stranie m-a înfricoșat. Parcă se transformase într-o altă persoană acolo în fața tablei. Un străin pătimaș până la alienare. Spectrul nebuniei m-a îngrozit. Deodată mi s-a părut aproape invizibilă granița dintre normal și anormal. N-o mai distingeam defel.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Un timp am uitat acea senzație, acea dilemă, dar el era tot mai preocupat să ducă mai departe lucrarea. Muncea mult, se consulta cu domnul Rotaru, încerca să-mi explice și mie, însă nu reușeam să țin pasul. Mi se păreau fanteziste concluziile lui despre timp și spațiu, iar noțiunile de multidimensionalitate și universuri paralele, produsul unei minți tulburate. Când mi-a spus că a demonstrat ipoteza conform căreia trecutul, prezentul, viitorul coexistă aici și acum și pot fi accesate oricând printr-o simplă alegere, am cedat. Îmi explica însuflețit cum se va schimba viața noastră pe pământ, cum vom putea călători în timp, cum vom putea sta față în față cu versiuni de-ale noastre din cine știe ce alte dimensiuni, iar eu aveam un singur gând, o singură îngrijorare, o singură spaimă. Vorbele mi-au scăpat aproape fără voie:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Te-ai gândit vreodată să discuți cu un medic?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ți-am făcut capul mare! a râs, crezând că glumesc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Vorbesc serios! i-am susținut privirea, gravă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Aha, înțeleg! </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Doar atât a avut de spus și a dispărut din viața mea. Nu, nu era nebun, ci doar dotat cu o inteligență ieșită din comun. S-a transferat în scurt timp la Facultatea de Matematică și Informatică. A terminat-o primul, nu s-a însurat niciodată, iar ultima oară când am auzit despre el lucra în Belgia, cercetător științific. Iar eu...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Bucuroasă că mi-a plecat soțul de acasă, după o mulțime de ani seci încerc să urmez exemplul lui Albert. Trăiesc clipa așa cum vine ea. Spunea cineva că atunci când oamenii își fac planuri Dumnezeu se prăpădește de râs. Consider că s-a distrat destul pe seama mea. Îmi doresc o schimbare ori mai bine, o întoarcere în timp. Realizez că este imposibil și totuși nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost dacă luam altă decizie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sunt în fața calculatorului de azi dimineață, străduindu-mă să reconstitui trecutul. Am scris trei versiuni, trei continuări ale poveștii întrerupte atunci, toate nesatisfăcătoare, toate neterminate și abandonate în final. Nu dezarmez. Pe a patra o voi duce sigur până la capăt. Știu, sau poate mă amăgește speranța ascunsă că, odată închegată va prinde viață - dat fiind magia cuvintelor -, dacă nu cumva deja trăiește undeva în universul acesta misterios.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Dar golul dinaintea ideii-scânteie persistă, cuvintele refuză ordinea mea, orice ordine. M-aș mulțumi și să curgă cum vor ele, dar monitorul rămâne alb. Nu pot încă să reinventez pașii nefăcuți, viața netrăită. Mă ridic de pe scaun și după ce patrulez puțin prin casă hotărăsc să-mi fac o cafea. Ce dacă este trecut de prânz și Cosmin ar spune: „Nu este sănătoasă, mai ales la ora asta!” Acum am poftă și acum o voi bea. Aprind focul să pun apa la fiert, dar îl sting imediat fiindcă realizez că n-am din ce s-o fac. Cutia este goală de ieri. Trebuia să fi mers la cumpărături de dimineață, dar am tot amânat ca să scriu. Să mai încerc o dată și încă o dată, iar acum sunt blocată pe toate liniile.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Deodată gândul îmi zboară la Sabina, prietena mea din facultate. De fapt fostă prietenă deoarece am evitat-o consecvent de-a lungul timpului ca s-o protejez de disprețul lui Cosmin. Nu s-ar fi sfiit să și-l exprime pe față, se lăuda că el spune lucrurilor pe nume. O socotea imatură fiindcă renunțase la o meserie serioasă pentru a-și deschide o cafenea. Își pierdea timpul, spunea el, învârtindu-se toată ziua printre oameni de calitate îndoielnică. Găseam tot felul de scuze când mă căuta și până la urmă a renunțat, lăsându-mi mie inițiativa. N-am avut-o.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În acest moment însă, am un chef nebun să merg la ea, să-mi risipesc și eu timpul printre oamenii aceia. Fără ezitare o sun și după ce-și epuizează ironiile la adresa mea - meritate din plin - se îmblânzește și nu mai pregetă să-mi explice cât de dor îi este de mine. Deși aș asculta-o la nesfârșit îi tai vorba repezit:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Vin la tine în jumătate de oră. Ești acolo?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - La țanc! Am o surpriză, vreau să întâlnești pe cineva!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Închide înainte să apuc s-o descos. Mă pregătesc iute de plecare, dar îmi aleg cu grijă hainele. Mă și fardez puțin deși parcă-i aud vocea soțului meu: „Femeile trebuie să fie naturale!...” Îmi frământ mintea să ghicesc pe cine urma să întâlnesc, vibrez de nerăbdare să-mi văd prietena, o boscorodesc că este atât de secretoasă, dar cel mai mult, am senzația că în zidul dintre prezentul meu și un altfel de viitor a apărut o spărtură prin care aș putea evada.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Intru în cafenea și câteva clipe rămân țintuită locului. Uimită și încântată. Mă așteptam să văd acei oameni etichetați atât de dur de Cosmin și în schimb mi se desvăluie un local foarte select. Aproape toate mesele sunt ocupate. În majoritate de perechi, dar și destule unde trei, patru ori chiar mai multe persoane discută amical. Observ și câțiva solitari. Unul, undeva în stânga intrării desenează. Ceva din ambianță mă duce cu gândul la Capșa din vremurile când devenise locul de întâlnire al scriitorilor, pictorilor, ziariștilor, artiștilor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Vrăjită de atmosferă, aproape uit de ce am venit, când semnele Sabinei mă trezesc. Își agită mâna în aer tot încercând să-mi atragă atenția, apoi nerăbdătoare vine înaintea mea. Privirea mea însă rămâne agățată de spatele bărbatului de lângă care s-a ridicat ea. Oricât aș dori să mi-o desprind nu pot. Scormonește, recunoaște, ar vrea o confirmare, ar vrea să-l întoarcă, să înoate în verde, să se convingă. Nu mai știu ce fac, iar genunchii parcă mi se înmoaie. Aud sporovăiala Sabinei, dar nu înțeleg nimic. Răspund automat și fără să realizez cum ajung la un pas de el. Sfârșită de emoție dau să-i rostesc numele, însă mă opresc la timp. Mă simt și așa stânjenită fiindcă ochii lui negri pătrunzători par a-mi fi citit într-o secundă sufletul, gândurile, povestea. Totodată par că-mi deschid - n-aș putea explica în ce fel - calea spre un altfel de viitor.</span></p>
<p> </p>
<p>Martie 2014</p> Salutultag:insemneculturale.ning.com,2015-12-14:6515444:Topic:7754032015-12-14T11:12:24.194ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Motto: Dumnezeu nu încurcă niciodată piesele de puzzle. Le așează întotdeauna în așa fel încât imaginea de ansamblu să fie perfectă.</i></span></p>
<p></p>
<p></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Conduc crispat, n-am mai scos niciun cuvânt de o vreme, poate de oboseală, poate din cauza nemulțumirii statornicite în sufletul meu. Nici Laura, soția mea, nu mai…</span></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Motto: Dumnezeu nu încurcă niciodată piesele de puzzle. Le așează întotdeauna în așa fel încât imaginea de ansamblu să fie perfectă.</i></span></p>
<p></p>
<p></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Conduc crispat, n-am mai scos niciun cuvânt de o vreme, poate de oboseală, poate din cauza nemulțumirii statornicite în sufletul meu. Nici Laura, soția mea, nu mai sporovăiește. Fie a obosit și ea, fie îmi respectă tăcerea. Îmi place discreția ei. Mă lasă în apele mele atât cât trebuie, iar când simte că m-am îndepărtat prea mult de prezent mă trezește. „Pe unde umbli? La ce te gândești?” mă întreabă și astfel povestindu-i ce-mi trece prin cap îmi conștientizez rătăcirea. Revin lângă ea, mă ancorez în calmul ei și pentru un timp uit de nebunia de la serviciu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Acum tace, știe că-mi rumeg supărarea. Nu pot defel să accept prostia și răutatea directorului general, șeful meu. Vin de la o ședință programată azi, douăzeci și cinci decembrie, și dacă nu mă grăbesc risc să petrec ajunul Crăciunului pe drum. Am fost nevoit s-o car și pe ea după mine, s-o fac să mă aștepte pe străzi, pentru că aveam deja planificată plecarea la părinții mei când am aflat minunea. Ne așteptau, făcuseră pregătiri și nu mai era chip să contramandăm. Nici nu voiam de fapt. Trebuia să-mi imaginez că așa va fi deoarece nu este prima oară când își bate joc de noi în acest fel. Înainte de fiecare sărbătoare, fie că este Paște, 1 Mai sau oricare alta, ne pune să batem drumul până la București aiurea. „Dă-i încolo, să vadă cine-i șeful!” l-a auzit cineva spunând unui acolit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Așadar m-am trezit cu noaptea în cap, am făcut două sute cincizeci de kilometri degeaba și mai am încă pe atât până la mama. A mai și întârziat. Probabil voit, a amânat de trei ori ora de începere. Fierbeam toți, mai ales colegii mei din vestul țării care fac ore bune până acasă. Într-un sfârșit a intrat furtunos în sală, mimând povara funcției de conducere, a făcut trei piruete, a fluierat câteva înjurături, ne-a amenițat - altceva nu știe - și la fel de vijelios a ieșit după ce ne-a urat printre dinți: „Sărbători Fericite!” Treizeci de minute a ținut toată mascarada. Acum cred că este în avion spre Austria de unde între două coborâri cu schiurile ne va trimite mesaje ori mailuri belicoase în perioada dintre Crăciun și Anul Nou - lucrătoare pentru noi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Tot Cămătarul? sparge liniștea Laura.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Da, cum altfel! Se ține scai de mine, fir-ar să fie!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ea l-a poreclit așa după numele unui interlop binecunoscut, dat fiind asemănarea izbitoare atât ca înfățișare cât și ca atitudine. Bineînțeles a ajuns să-l cunoască foarte bine din poveștile mele. Din păcate tot am ce povesti. Și, într-adevăr are profil de cămătar. Îți bagă mâna în buzunar până la cot, ia ce este al tău, intimidează, umilește, te stoarce ca pe o lămâie și când își vede sacii în căruță te aruncă la gunoi. Și toate acestea doar pentru că poate. Nu se pune problema să se implice cu soluții pentru că nu le are, nu-l interesează să le caute, nici nu este în stare să le găsească. Știe în schimb să-și numere banii, iar politica lui vizează doar câștigurile imediate. Acelea îi umplu portofelul. Din această cauză obiectivele stabilite și revendicate de el sunt inumane, aberante, anormale. Cu toate acestea nimeni nu poate să i se opună dacă nu este și hotărât să-și dea demisia. Când se află în fața unui raționament logic, incapabil să înțeleagă, se enerveazi și urlă: „Nu mă face, că vin la tine pe zonă și-ți arăt eu cum se face! Dar tu pleci!” Neputința este agresivă și penibilă. Chiar și ridicolă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ce te amuză și mie nu-mi spui? mă iscodește soția mea, foarte atentă, se pare, la umbrele de pe chipul meu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Zâmbeam, da, fiindcă tocmai îmi amintisem un personaj caraghios. Habar n-am cum îmi fugise gândul la o fostă subalternă de-a mea. Desenatoare la compartimentul proiectare, condus de mine cu mulți ani în urmă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ți-o mai amintești pe Dolores? întreb.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Da, ce-ți veni cu ea?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Se făcea odată în birou la ei caz de facultate, așa de dragul discuției. Știi că nu contau studiile. Dar vorbeau și ei. Că nu-i ușor să intri, că nu oricine poate, că uite cutare a dat de trei ori și n-a reușit, fiecare își dădea cu părerea. Ea, a tăcut ce a tăcut, apoi a răbufnit pe nepusă masă de ne-a lăsat pe toți mască: „Că dacă mă înfurii odată, să vedeți cum o fac! Pe cea mai grea!” Nu s-a înfuriat suficient, cel puțin cât am fost eu acolo. Așa și Cămătarul ăsta! Că ne arată el cum stă treaba cu vânzarea...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mai lasă-l încolo! Nu-i permite să-ți fure și timpul liber. Destul te tăvălește la serviciu!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mda... Mă gândeam și eu... Nu pricep ce mi se întâmplă nici să mă pici cu ceară! Doar n-am venit pe lume ca să mă calce ăsta în picioare. Trebuie să fie altceva, trebuie să fie o cale să supraviețuiesc și fără isteria asta. De unde atâta frică?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ei, de unde? Uită-te în jur, peste tot este greu. Totuși cred că ar trebui să pleci de acolo. Viața este scurtă, iar ei ți-o otrăvesc. Te distrug! Merită? Dacă ai mai avea de trăit o lună ai mai sta? Nu, ai socoti c-o risipești! Atunci? Nu contează că vorbim de o oră, o săptămână, un an, zece ani, tot irosire se cheamă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ah, ce aș începe eu afacerea mea!... Ce mama naibii fac ăștia? De ce mergem așa încet? mă apucă iarăși nervii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mașinile de pe șosea sunt înșirate într-o coloană ce se târăște ca un melc din cine știe ce motiv. Nu mai am răbdare, simt că explodez. Îmi tot lungesc gâtul doar, doar m-oi dumiri ce ne ține în loc, însă fără succes. Cam într-o sută de metri drumul virează la dreapta și probabil acolo s-a întâmplat ceva. O fi oprit vreun deștept - că este plină lumea - chiar acolo și încurcă traficul. N-ar fi prima dată. Cum îmi petrec jumătate din viață la volan am întâlnit fel de fel de situații. Unele chiar incredibile. Dacă eram câțiva kilometri înainte unde chiar este o curbă extrem de periculoasă, aș fi putut crede că s-a întâmplat un accident, dar aceasta este blândă. Nu creează nicio problemă. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Nu te mai enerva, lasă că ajungem noi! aud exact cuvintele care n-au nicicând darul să mă calmeze. Cum să nu mă enervez? Să-mi spună cineva, dacă știe, cum să mă <i>dezenervez</i>! Că eu n-am habar și în consecință mă exteriorizez în continuare:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - La naiba, nu se mai termină ziua asta! Chiar ne apucă noaptea!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Hai, zău, controlează-te! În fond de ce ne agităm atât? Avem două zile la dispoziție să facem ce vrem și nu-mi convine deloc să stricăm tot pentru Cămătarul ăla. Mai mult de atât suntem de partea bună a baricadei. Cine știe cine și ce a pățit! Așa că, liniștește-te!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Dar nu pot și pace, oricât mi-aș impune. Îmi trebuie ceva mai mult decât voință. O voi face probabil când voi ajunge acasă, când voi intra în casa unde acum treizeci și cinci de ani mi s-au deschis porțile lumii. Chiar acolo, chiar pe acel pământ care continuă - deși îl calc destul de rar, tot mai rar în ultimul timp - să-mi dea energie, să-mi dea putere, să mă echilibreze, să mă liniștească precum un cântec dulce de leagăn. Mi-e bine și în apartamentul nostru din Constanța. Este pace, căldură, simt acel parfum neasemuit de cămin, de familie, dar în curtea părinților, așezată pe vârful unui deal la poalele munților, vibrez într-un fel special. De parcă la nașterea mea acel tărâm de vis a făcut un sacru legământ să mă hrănească din seva lui miraculoasă. Este singurul loc unde, de cum pun piciorul jos mă regăsesc în armonie cu mine și totodată cu întreg universul. Poate munții, contururile lor ca niște dantele îndelung migălite de o mână măiastră, îmi dau forță. Sau poate nucul bătrân din dreapta porții îmi șoptește că toate dorințele pot deveni realitate așa cum credeam cu ani în urmă când zburdam fără grijă prin bătătură. Singura mea preocupare era să țes visuri și nu aveam niciun dubiu că se vor împlini. Alergam atunci cu brațele deschise spre viață. Nu știu când am încetat să zbor. Când am predat controlul, când m-am lăsat strivit ca o gâză, când am renunțat să-mi aleg drumul. Când s-a încolăcit în jurul meu ca un șarpe viclean, frica.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Trag cu ochiul la nevasta mea și-mi așez mâna, împăciuitor, pe piciorul ei. Nu că ar fi îmbufnată, dar, deși îmi zâmbește, îi citesc tristețea în ochi. Departe de mine intenția de a-i provoca suferință și nu numai fiindcă este colacul meu de salvare pe o mare zbuciumată. Țin la ea enorm.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Târâș, târâș, ajungem în curbă și mă lămuresc. Salvări, poliție și două mașini făcute praf, încă pe șosea. Văd în minte filmul accidentului. Din față vine o mașină cu viteză, taie curba și lovește o alta care, ca și noi, circulă regulamentar, fără să bănuiască măcar că după colț o așteptă un mare necaz. Îi dau dreptate copilotului meu, nicicum n-aș schimba locurile și da, chiar suntem de partea bună a situației.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cumva mă destind și puțin îngândurat de cele văzute conduc ceva mai relaxat. Reduc viteza, doar puțin, căci totuși vreau să ajung pe lumină și le permit celor nerăbdători să mă depășească. Și se tot duc. Dispar iute din raza mea vizuală, cai-putere hămesiți. Nici eu nu dorm, dar subit simt nevoia să las soarta să-și facă numărul. Să fiu doar observator al hazardului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sunt atent la detalii. Un uliu ciufulit în vârful unui copac, încă unul, îi arăt și Laurei. Ea se bucură de parcă ar fi primit un cadou. Pe stânga orizontul însângerat înghite puțin câte puțin soarele incandescent. În zece minute acolo nu mai rămâne decât o linie aprinsă, mărturie a trecerii lui peste boltă. O dungă luminoasă ce te ademenește într-o lume de poveste ascunsă pe partea cealaltă a globului. Intru într-o localitate, admir casele împodobite cu licurici multicolori, zăresc câte un om ici-colo ieșit cu cine știe ce treabă. Foarte puțini și nu-i greu să-mi dau seama de ce. Cei mai mulți sunt înăuntru și robotesc. Este momentul când se scot cozonacii din cuptor, sarmalele sfârâie pe foc, se întind mesele, se așteaptă musafirii și colindătorii. La ieșirea din comună, un bărbat oprit pe marginea drumului, privește în lungul lui. Se sprijină în cârje și cum stă acolo, pare parcă atârnat de șosea. Mult prea aproape de carosabil. După ce trec de el observ că-și pune palma dreaptă pe inimă și se înclină ușor a salut. Îmi place gestul lui și-i răspund fluturând mâna pe geam. Ca să fiu sigur că mă vede frânez, aproape opresc, fiindcă urmează să cotesc la dreapta, devenind astfel nevizibil. Dau s-o întreb pe soția mea dacă l-a remarcat și ea, când mă trezesc deodată față în față cu un Audi A4. N-am timp să reacționez în niciun fel, iar el mă evită în ultima secundă și dispare ca vântul. Conduc moale mai departe. Îmi dau seama că n-a avut răbdare să urmeze curba, a scurtat și nici măcar nu a redus viteza. Inima bate să-mi spargă pieptul, tâmplele zvâcnesc, palmele transpiră, iar mintea repetă întruna vorbele spuse de soția mea puțin mai devreme: „o oră, o săptămână, un an, zece ani, tot irosire se cheamă”... Înțeleg în toată grozăvia ei situația, înțeleg pe lângă ce am trecut, înțeleg mai limpede ca niciodată că nu am timp de pierdut. Săpânit de recunoștință față de acel invalid rămas undeva în urmă la o margine de drum, îi șoptesc: „Mulțumesc, omule!”</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3">Martie 2014</span></p> Ferestre-ochitag:insemneculturale.ning.com,2015-10-05:6515444:Topic:7503922015-10-05T10:26:06.997ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> Motto: Binele nu uită niciodată locul de unde a plecat și negreșit revine acolo.…</span></i></span></p>
<p align="center" class="Standard"></p>
<p align="center" class="Standard"></p>
<p align="center" class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> Motto: Binele nu uită niciodată locul de unde a plecat și negreșit revine acolo.</span></i></span></p>
<p class="Standard" align="center"></p>
<p class="Standard" align="center"></p>
<p class="Standard" align="center"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Sunt bătrână, foarte bătrână, ştiu. Chiar de-aş vrea să uit, să mă mint, îmi împrospătează memoria la fiecare pas, trupul meu vlăguit. Piciorele nu mai ştiu, nu mai vor, nu mai pot să mă ajute. Mâinile abia de mai apucă, iar de ţinut... Vărs, scap, sparg şi adeseori îmi supăr fiica. Ea mă îngrijeşte. M-a adus demult în casa ei, mi-a oferit o cameră exclusiv a mea, tot confortul, dar deși îi apreciez efortul îmi este dor de căminul meu. De curtea mea, de aer. Aș vrea să respir aer curat, mult aer, să stau undeva într-un parc sau oriunde, însă nu între pereți. Dar singură nu mă pot deplasa, iar ea nu are timp. O înţeleg.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Spatele mi s-a încovoiat, trunchiul stafidit nu mai păstrează nici cea mai vagă amintire a formelor de altădată. Şi am fost o femeie arătoasă. Ce folos! De la un timp nici în oglindă nu mai vreau să mă privesc. Ce să văd mai mult decât citesc în privirile celor din jur? Urâţenie, zbârcituri, înveliş disgraţios în spatele căruia încă se zbate o fiinţă tot frumoasă, tot iubitoare. Închisă într-o colivie, incapabilă să mai atragă atenţia vreodată în vreun fel. Poate doar uitături încurcate şi grăbite să ocolească viziunea supărătoare a unui viitor implacabil. Nervozitate prost disimulată şi nerăbdarea de a scăpă de această atingere, fie ea numai vizuală. Nu ştiu şi nu doresc să caute dincolo de aparenţe. Observ, dar nu îndrăznesc să-i blamez deoarece la fel de oarbă am fost şi eu în trecut. La fel am fugit de această imagine, am evitat să mă confrunt cu un adevăr atât de trist, chiar m-am amăgit că pentru mine va fi altfel. Iluzie. Am îmbătrânit aşa cum au făcut-o predecesorii mei şi cum o vor face de aici înainte urmaşii mei. Când? Nu ştiu. O clipire şi am ajuns azi, aici, aşa.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> S-ar crede că nu mai am nimic de spus. Că la periferia vieţii n-ar fi potrivită decât tăcerea. Şi totuşi simt mai mult ca niciodată că am ceva de împărtăşit întregii lumi. Un adevăr, singurul adevăr atât de aproape de noi încât nu-l vedem de-a lungul anilor trăiţi în fugă. Am încercat de nenumărate ori să-l transmit cel puțin fiicei mele, însă este prea grăbită ca să asculte. Nu are răbdare să-mi descifreze bolboroseala, căci nici gura nu mă mai ajută. Gândul limpede se rostogoleşte înafară în sunete neinteligibile, cuvinte frânte, propoziţii rupte. Zbatere pe care ea mi-o curmă cu aceeaşi replică mereu: „Lasă mamă, nu te mai chinui!” De fapt nu chinul meu o îngrijorează, ci timpul pierdut cu mine. Deşi o înţeleg mi-aş dori enorm să-i captez atenţia. Măcar o dată, încă o dată.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Singuri, ochii mi-au rămas fideli. Sunt ageri în continuare. Şi mintea! Lucidă ca în tinerețe, nu se dă bătută. Nu ştiu dacă-i binefacere ori blestem. Câteodată înclin să cred că-i blestem. Observă, judecă şi înţelege tot, dar ce folos când lumea s-a îndepărtat de mine. Deşi fac parte din ea - trăiesc totuși - m-a expulzat ca pe ceva nefolositor. M-a aruncat în interiorul meu, singurul loc unde mai exist. În rest, înafara graniţelor trupului, sunt invizibilă. Oricât mă agit în faţa ferestrelor-ochi, strig, fac semne diperate, nimeni nu mă ia în seamă. Insist, aprind în priviri lumini, chemări, doar doar cineva îşi va reaminti că încă sunt acolo, că încă simt, că încă mai am dorinţe. Nimic! Lumea se prelinge pe lângă mine mai departe, gonind spre capătul călătoriei cum, nu neg, am făcut şi eu la rândul meu.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Probabil singurul motiv al disperării mele de a rămâne conectată cu exteriorul este frica, disconfortul, neputinţa de a convieţui cu această Ana lăuntrică. Obişnuită s-o ignor, să mă definesc prin milionele de proiecţii aruncate împrejur la întâmplare, deodată sunt nevoită s-o văd, s-o cunosc, s-o aud, să aflu că m-a însoţit dintotdeauna cu şoaptele ei discrete, atât de uşor de neglijat. Odată ce legăturile cu viaţa au plesnit ca nişte elastice întinse peste măsură, m-am trezit faţă în faţă cu ea, forţată să-i accept existenţa. Fără vârstă, fără condiţionări, liberă şi autentică sută la sută. Să recunosc că am ascuns-o undeva în pliurile timpului socotindu-i sfaturie inoportune. N-am fost deloc fericită când am reîntâlnit-o cu toate că, în primii ani de viață mi-a fost prietenă nepreţuită - mi-am reamintit ulterior. Din contra m-a speriat şi nu neapărat prezenţa ei, ci mai ales sentimentul de vină pe care mi-l inducea. Sau regret, sau risipire, oricum simțăminte de natură să mă răvăşească, să clatine tot ceea ce credeam că este ordine şi normalitate în urma mea.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> I-aş fi reproşat irosirea, dar în preajma ei nu puteam minţi oricât aş fi vrut. Simţeam din toată fiinţa mea că-mi fusese alături mereu deşi niciodată nu i-am dat importanţă. Mai mult am evitat din răsputeri orice contact cu ea. Orice dialog, orice şoaptă a acestui <i>ceva</i> din mine a fost strivit, anihilat, respins cu înverşunare. Mă încurca teribil şi nu aveam nevoie de așa ceva. Nu aveam timp de pierdut. Niciodată.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Totuși în copilărie îmi permiteam luxul acesta. Da, atunci îmi plăcea s-o ascult. Dădea viaţă visurilor oricât de nebuneşti ar fi părut. O lume se înfiripa şi alta se destrăma, însă eram dezinvoltă şi adevărată. Nu mă agăţam de absolut nimic deoarece recunoşteam jocul şi mă distra nespus de mult. Atât de mult încât mama îngrijorată de aşazisa mea însingurare şi-a folosit toată puterea de convingere ca să mă trezească. Şi a reuşit până la urmă. La început o contraziceam povestindu-i că acolo înăuntrul meu era bucurie, vis, lumină, soare, iubire şi că-mi ajungea să simt toate acestea. Cu timpul m-am conformat. M-a convins că trebuie să urmez regulile lumii - de necontestat susţinea ea. Calea fiind deja croită eu trebuia doar să calc pe urmele adânci lăsate de alţii la fel ca mine. Câteodată adieri din străfundul meu răzbăteau la suprafaţă, tulburându-mă pentru scurt timp. Am învăţat să mă feresc, să ascund, să ignor, să acopăr aceste vibraţii cu tot mai multă agitaţie, zbatere, goană după viitor.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Trebuia să alerg în maratonul vieţii, dar nu numai atât. Să ies din rând, să mă detaşez de masa alergătorilor şi să-i depăşesc. Să fiu cea mai bună, să fiu prima, să fiu perfectă în orice şi oricând. Bineînţeles şi inevitabil am eşuat de nenumărate ori, însă întotdeauna am privit spre vârful muntelui, am aspirat la înălţimi. M-am străduit să le ating – câteodată şi pentru scurt timp am reuşit –, am sacrificat consecvent prezentul, proiectându-mi simţirile într-un viitor înşelător. „Nu acum!” îi repetam Anei, cea dornică să se oprească fie şi pentru o clipă. „Mâine, altădată, mai am de făcut...” o reduceam la tăcere, câteodată brutal, enervată pe dorinţele ei mărunte. Astfel au trecut ani la rând de amânare, iar acum degeaba caut în adâncul meu amintiri. N-am pus de-o parte nicio clipă de magică împlinire, de bucurie veritabilă, de fericire fără nume. Nu aud decât şuieratul timpului scurs cu viteză pe lângă mine. Atât.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Stau întinsă pe un pat străin, într-o cameră rece şi tânjesc după căldura unei mângâieri. Din spatele ochilor-ferestre strig, implor puţină iubire. De la cine, când nici fiica mea nu mă înţelege? M-a lăsat aici printre străini. N-am vrut să-i dau drumul. M-am agăţat de mâna ei până când şi-a retras-o iritată şi, după ce m-a asigurat că a aranjat să fiu bine îngrijită, a plecat. Mi-a promis că revine, dar nu prea curând fiindcă are foarte multe pe cap. ”Dacă stăteai locului nu ajungeai aici!” m-a certat, apoi a ieșit odată cu medicul. Am rămas singură şi gândul că n-am să apuc acea clipă de iubire mă înspăimântă. „Măcar o clipă!” mă rog, nu ştiu cui, dar nu aud decât ignetele mele incapabile să se transforme în cuvinte.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard" align="center"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO">***</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Așezată pe marginea patului – în salon nu exista nici măcar un scaun – Luminiţa, înnegurată, pândea un semn că mama ei îşi revine. Nu lipsise decât o oră – dăduse o fugă la farmacie să cumpere medicamente – şi când revenise o găsise inconştientă şi sub perfuzie. Deşi i se explicase că anemia severă era cauza şi că totul se afla sub control, nu reuşea să-şi controleze spaima şi gândurile negre. O îngrijora schimbarea atât de neaşteptată petrecută în absenţa ei. Îi privea chipul extrem de palid şi parcă îngheţat şi teama că ar putea s-o piardă într-o secundă i se furişa în suflet. „Cât de fragili suntem!” oftă, apoi încercă să-şi mute gândurile în altă parte.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Se obişnuise cu atmosfera din spital, cu mirosul, cu forfota de pe holurile arareori liniştite. Trecuseră de acum trei săptămâni de când petrecea o bună parte din zi în această rezervă printre pacientele imobilizate la pat. Privi gânditoare încăperea. Două dintre cele patru paturi se eliberaseră. Doamnele pe care le ajutase ori de câte ori putuse ajunseseră probabil acasă şi se bucurau de confortul căminului lor. Aştepta şi ea acest moment, chiar crezuse că este foarte aproape până la această nouă complicaţie. Aşadar ieşirea din spital se mai amânase şi până la urmă nu mai contau câteva zile în plus, ci să-şi vadă din nou mama vorbind, mergând, zâmbind, privind-o cum numai ea ştia s-o facă. Cât de dor îi era de acea căutătură.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Auzi un geamăt uşor, apoi icneli tot mai puternice dinspre capătul opus al salonului unde, atunci observă, stătea o pacientă nouă. O doamnă foarte bătrână. Probabil fusese internată cât lipsise ea, iar cea dianinte plecase la rândul ei. Luminiţa se ridică şi fugi degrabă să cheme o asistentă ori o infirmieră. Ştia exact unde le poate găsi. Învăţase locurile unde se adunau în câte o pauză, orele când treceau prin saloane pentru tratament, magaziile unde mai întârziau câteodată în căutarea vreunei pături sau cine ştie cărui lucru. Obţinu promisiunea că va veni cineva să vadă ce se întâmplă cu vârstnica şi se întoarse la locul ei. În scurt timp apăru o asistentă:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Ce vrei mamaie? Ţi-am făcut calmante, ce mai vrei? se răsti la bătrână, apoi aranjându-i puţin aşternuturile spuse ceva mai blând: Taci, nu mai face gălăgie! N-are cum să te doară aşa că, stai locului!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Ieşi ridicând din umeri, nu înainte de a se justifica. Făcuse tot ce se putea face pentru acea femeie. După nici cinci minute de linişte bătrâna începu iarăşi. Nu gemea, nu se văita, ci parcă cerea – ea ştia ce -, sfâşietor şi insistent. Luminiţa se întoarse de la fereastra unde rămăsese privind curtea interioară a spitalului, spre patul bolnavei. O văzu cum îşi plimba privirea rătăcită dintr-o parte într-alta şi, impresionată, se apropie. Nădăjduia că prezența ei o va alina întrucâtva.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Lângă patul cu pricina află întruchiparea suferinţei. Poate nu durerile fizice o necăjeau - după cum spunea asistenta -, dar cu siguranţă fiinţa din faţa ei nu avea linişte. Iar înfăţişarea ei o cutremură pur şi simplu. Vederea acelui chip era dureroasă fizic. Ar fi vrut să se întoarcă, să fugă, dar ceva o reţinu. Își controlă cu greu repulsia faţă de pielea pământie brăzdată de riduri în toate direcţiile, gura ca o pungă cu buzele alunecate peste gingiile ştirbe undeva înspre interior, părul alb, neglijent, răvăşit din cauza pendulării continue a capului, ochii adânciţi în orbitele încercănate. Cu toate acestea, când îi întâlni privirea totul se schimbă. Atât de limpede, mai întâi rătăcită şi parcă speriată, apoi extrem de curiosă şi cumva mirată. Mâna bătrânei o apucă pe-a ei, strângând-o spasmodic. Secunde lungi de studiu şi acei ochi nu se hotărau dacă să aibă încredere ori nu, să deschidă porţile sufletului ori nu.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Luminiţa îi mângâie uşor palma uscată şi aproape transparentă. Renunţă să mai caute cuvintele potrivite momentului, socotindu-le deodată inutile. Tot ce era hidos şi disgraţios se estompase în lumina acelor ferestre limpezi care între timp se deschiseseră, lăsând să se vadă înăuntru. Acolo licărea bucuria şi recunoştinţa pentru darul magic primit şi aşteptat îndelung. Brusc simți că-i este drag acest suflet ascuns în straie atât de ponosite şi cu delicateţe îşi plimbă degetele pe fruntea ei, pe obrazul obosit, până când bătrânica ostenită şi împăcată în sfârşit – aşa o simţea – adormi. Mâna şi-o eliberă cu mare grijă, puţin câte puţin ca să n-o trezească. Se retrase tiptil către patul mamei, ușurată și inexplicabil fericită.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Se aşeză şi privind în gol încercă să-şi înţeleagă senzaţiile. În fond nu se schimbase nimic şi totuşi plutea pe o mare liniştită. Îngrijorarea se topise lăsând în loc încrederea nestrămutată în viitor. Știa fără să-și explice de unde că totul va fi bine.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p> Companiatag:insemneculturale.ning.com,2015-06-03:6515444:Topic:7181892015-06-03T11:30:20.396ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> Motto: Cei mai aprigi duşmani pe scena vieţii, sunt cei mai buni prieteni în culise.</span></i></span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" lang="RO" xml:lang="RO"> …</span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> Motto: Cei mai aprigi duşmani pe scena vieţii, sunt cei mai buni prieteni în culise.</span></i></span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Irinel mi-a fost coleg până acum o săptămână. Director de zonă – Moldova – cel mai slab pregătit dintre noi, surprins întotdeauna de funcţie şi îndatoririle ce decurg din ea. Umil peste măsură, invizibil pe parcursul şedinţelor, exceptând momentele când directorul general, Sile, se uita către el invitându-l - dacă nu poruncindu-i mut - să-i cânte în strună oricât de deplasat era discursul său. Şi niciodată nu-l dezamăgea: „Da, şefu, ne angajăm să îndeplinim... Cum să nu, se poate! Doar cine nu vrea nu face! Promit solemn că până la sfârşitul lunii...” şi aşa mai departe, cu vocea lui ascuțită și stridentă. Acum este el director general, iar predecesorul său a mai avansat o treaptă în ierahia companiei unde lucrez. Una dintre cele mai puternice în domeniu. A crescut văzând cu ochii, asimilând treptat şi sigur concurenţa, inclusiv firma unde am lucrat înainte. Deci sunt la rândul meu un asimilat, singurul rămas dintr-o echipă de profesionişti, eliminaţi unul câte unul din diverse motive cusute cu aţă albă. Eu am scăpat. Până acum.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Nu este prima oară când sunt martorul unor promovări pe orice criteriu numai al competenței nu. Degeaba mă minunez, mă revolt, căci nu eu decid. N-am niciun cuvânt de spus. Se impune doar să supravieţuiesc. Şi-o fac din ce în ce mai greu sub conducerea unuia ca Sile. Deşi ar părea că am ieşit de sub aripa lui, nu este aşa. Şi-a adus în locul său un instrument docil, impunând în continuare acelaşi stil devastator de lucru. De fapt, trage în continuare sforile din umbră. Hotărăşte prost, absurd, crud, opunând oricărui argument logic, lait motivul: „C-aşa vrea mușchiu meu!” urmat de ţipete, injurii şi ameninţări. Management, doar un cuvânt care dă bine. Mai exact, <i>manageruit</i>. Îi place enorm să creadă că <i>manageruieşte</i> şi este gata oricând să-ţi reproșeze că nu ştii tu ce-i aia. Totuşi, cu el m-am descurcat. A avut atâta minte să priceapă că este o diferenţă între noi şi, deşi a încercat, n-a putut să mă atingă. Până la urmă de voie de nevoie s-a potolit. Însă cu Irinel o să fie mai greu fiincă este slugarnic şi cu minte puţină, mai puţină decât mi-am închipuit vreodată. Şi penibil. Îmi amintesc cum plângea pe holurile hotelului din Predeal, unde am făcut ultima petrecere anuală a firmei. Tocmai intrasem în cameră după încheierea chefului şi mă pregăteam de culcare când, am auzit bătăi în uşă şi totodată o smiorcăială:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Mihai, Mihaai deschide!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> I-am recunoscut imediat vocea neplăcută, inconfundabilă, am deschis și dornic să scurtez pe cât posibil întrevederea, m-am răstit la el:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Du-te măi şi te culcă, nu vezi că eşti beat?</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Nu poot, m-a trimis sefu să i-o aduc pe Viviana şi n-o găsesc. E la tine? s-a înălţat el pe vârfuri încercând să vadă peste umărul meu în cameră.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Acţiune absurdă fiindcă abia îmi ajunge până la piept. Milă ori dezgust, nu știam exact ce să simt privind bărbatul cu siluetă de euglenă - un Smeagol în carne și oase - din fața mea. De un lucru eram însă convins, nu era cazul să-i dau apă la moară. Așadar l-am concediat degrabă:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - De ce-ar fi la mine, ce ai înnebunit? Pleacă naibii de aici şi lasă-mă!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - N-o găsesc şi dacă nu i-o duc...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> I-am închis uşa în nas, apoi l-am auzit bătând la următoarea cameră. Nu ştiu dacă a găsit-o, dacă a îndeplinit dorinţa şefului sau ce-a păţit în caz contrar, dar am mulţumit lui Dumnezeu că nu trebuie să-l suport mai des. Episodul venea după altul cel puţin la fel de grotesc, petrecut în cursul aceleiaşi zile. Urcasem în lift şi imediat ce am apăsat butonul pentru etajul unde eram cazaţi toţi, îl văd ţopăind caraghios, grăbit nevoie mare să-l prindă şi el. Reuşește, dar îi atrage atenţia o domnișoară de pe hol, îmbrăcată într-o fustă extrem de scurtă. Ca fermecat de picioarele ei superbe, scoate capul să vadă mai bine, fluierând pofticios. Uşile liftului nu ţin cont de nesăţioasa lui sete de frumos şi se închid, prinzându-l între ele.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Nu pot să-mi imaginez că acel personaj ce se zbătea să-şi extragă capul – l-am lăsat să se chinuie un timp – azi îmi este şef. Atunci încă nu-mi era.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Oricât aş refuza să cred că trăiesc această comedie absurdă, o trăiesc. Așadar, nu-mi rămâne decât să accept realitatea, omul, şi să-mi stabilesc un plan de bătaie. Să-l scot din zona lui de confort. Cea care-i permite să ne spună superior: „Nu mai merge, de acum vă cer să vă comportaţi ca nişte adevăraţi manageri. Dar nu aşteptaţi să vă învăţ eu, că nu admit să-mi pierd timpul cu neica-nimeni!” cum a făcut la conferinţa telefonică din ziua preluării funcţiei - la pachet, presupun, cu toate calităţine necesare. Deci, nu pe terenul lui. La asta mă tot gândesc de când am plecat de acasă spre prima sedinţă prezidată de proaspătul numit. De la Constanţa până la Bucureşti, s-ar zice că am avut suficient timp să găsesc o soluţie. Şi totuşi, mai am puţin până la sediul firmei şi încă nu m-am lămurit ce strategie să adopt.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Ajung, parchez maşina, mă îndrept către intrare şi tot nu ştiu cum să procedez. În final hotărăsc să mă ghidez după instinct, în niciun caz să nu reacţionez la nervi. Îmi întâlnesc colegii şi aflu că sedinţa nu se mai ţine în sala obișnuită, unde adunați în jurul unei mese mari ovale mai aveam încă senzația că discutăm liber, ci în alta. O descopăr ușor, cunosc bine toate cotloanele clădirii şi odată intrat constat cu surprindere că este aranjată ca o sală de clasă. Ocup un loc și dau să comentez schimbarea neașteptată cu cei din preajma mea, dar nu apuc fiindcă Irinel își face apariția. Bățos, cu un aer de om important, intră însoţit de Carmen, colega noastră de la Bucureşti. Se îndreaptă ţanţoşi către catedra ridicată pe un podium.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Carmen?... Ce-i cu ea aici? îl întreb pe colegul meu de <i>bancă</i>.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Nu ştii?</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Nu, ce să ştiu?</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Ne-au împărţit în două divizii. I-au făcut loc şi ei. Este mare director acum, na! Până se lămuresc ei ce şi cum împart, ţin sedinţa împreună.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Am văzut multe matrapazlâcuri în firma asta și totuși nu încetez să mă mir. Deşi, declarativ modificările în stafful firmei se făcuseră pentru reducerea posturile de conducere – prea numeroase - iată că diminuarea se obținuse prin adăugarea unuia, dedicat celei care pândea şi spulbera toate scamele înainte de a se aşeza pe cămaşa lui Sile.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Liniştee... cer concomitent cei doi, apoi se încruntă unul la altul dezorientați.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Prima îşi revine Carmen, după câteva secunde, şi folosind tot arsenalul de convingere, inclusiv farmecul fizic, încearcă să obțină întâietatea la cuvânt. Argumentează cu voce scăzută, dar nu suficient ca să n-o auzim, de ce este normal să înceapă ea. Irinel, insensibil la orice în afară de imaginea lui, o pune la punct șoptind apăsat:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Lasă-mă în pace! Vorbeşti după ce termin eu!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - De ce să fiu eu ultima! Sile a spus...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Nuu, după mine! strecoară el printre dinţi cu faţa schimonosită.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Abia îmi stăpânesc râsul, dar şi plânsul. Îmi privesc colegii. Perplecși, aşteaptă deznodământul.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Da' ce, eu sunt mai proastă? ripostează Carmen.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Prea târziu. Înfoiat de parcă ar vrea s-o acopere şi cu trupul nu numai cu vocea stridentă, noul nostru șef îşi începe discursul:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Merge prost, foarte prost! Contracte fraților, contracte! Știți ce-s alea sau așteptați să vă învăț eu! Vă sfătuiesc să vă gândiți bine... Vreți să plecați? Nu cred! Atunci aflați că avem targhete de îndeplinit şi nu accept... Tu de ce te hlizești acolo? întreabă deodată în van.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Nu ştiu cui se adresează. Zâmbetul fie el făşiş ori mascat este pe fiecare faţă din acea încăpere. Reacţie la nebunia lor. Sparg tăcerea aşternută:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Poate ne spui şi nouă cu cine vorbeşti? Oricum nu mai înţelegem nimic din ce se întâmplă!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Tu, Mihai, tu! De ce te zgâiești ca proasta satului? Te crezi deştept, nu? Lasă că...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Nu apucă să termine pentru că sunt deja în picioare şi din trei paşi ajung la el. Îl apuc de gulerul sacoului şi-l ridic gata să trec prin zid cu el. </span></p>
<p class="Standard" align="center"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO">..........</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Pe monitorul calculatorului pâlpâie sâcâitor, supărător, strident, mesajul: Game over! Ne uităm unul la altul interziși, apoi eu pufnesc în râs, dar prietenul meu nu pare să-mi împărtășească veselia.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Ce-ai făcuut? mă întreabă disperat, apoi îmi reproşează de-a dreptul furios: Iar ai stricat jocul! Nu bătaie, strategiee! Asta era ideea, provocarea!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Strategie pe naiba! Nu vezi ce-ai făcut din personajul tău? Ce te aşteptai?</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Să respecţi regulile sau dacă voiai bătaie să-mi fi spus. Alegeam alt joc! Nu „Compania”, ci unul cu încăierări, sânge cât vrei tu!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Ţi-ai bătut joc de Irinel al tău şi-ţi imaginai că o să...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Da, că o să gândeşti! Nu asta era frumusețea? Să găseşti o soluţie să trecem la nivelul următor? Aşa ne întoarcem pentru a nu ştiu câta oară în acelaşi punct.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Şi ce dacă, o luăm de la capăt! răspund relaxat - până la urmă nu era decât un joc – şi-i propun mai departe: Schimbăm rolurile, să te văd!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" xml:lang="RO"><span class="font-size-3"> -Nu acum! Mi s-a uscat gâtul, îmi face el cu ochiul, semn că s-a calmat, apoi mă amenință râzând: Mă tratez cu o bere şi după aceea îţi arăt eu ție strategie!</span></span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></p> UniversAlltag:insemneculturale.ning.com,2015-03-23:6515444:Topic:6979192015-03-23T12:09:29.787ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> Motto: Când cineva îți pune lumina în ochi să fii convins că nu dorește decât să te orbească.</span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" lang="RO" xml:lang="RO"> Mă învârt în…</span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span xml:lang="RO" lang="RO"> Motto: Când cineva îți pune lumina în ochi să fii convins că nu dorește decât să te orbească.</span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span xml:lang="RO" lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Mă învârt în loc, fac piruete tot încercând să-mi dau seama pe unde trebuie s-o apuc spre ieşire. În jurul meu oameni, mulţi oameni ce roiesc în toate direcţiile teleghidaţi. Poate aşa arăt şi eu, sau am arătat când fără să realizez m-am lăsat înghiţit de acest furnicar. Rareori mi s-a întâmplat să fiu atât de dezorientat ca acum. Nici nu ştiu cum m-am lăsat păcălit. De obicei îmi dau seama dintr-o privire dacă este cazul ori nu să insist într-o acţiune. De data aceasta parcă mi-a luat cineva minţile. Iniţial am intrat în mall dorind să cumpăr un cadou soţiei. Voiam să-i fac o surpriză. De la primii paşi am conștientizat că nu sunt în locul potrivit şi totuşi nu am făcut cale întoarsă. Nu. Ca o demonstraţie a teoriei pe care o susţin oricând am ocazia: Este de ajuns o clipă de neatenţie şi ajungi unde nu vrei cu niciun chip să fii. Ironic, deşi mă consider extrem de lucid, am lăsat piciorele de capul lor în timp ce eu eram absorbit complet de atmosfera total diferită de cea binecunoscută. Nimic nu mai era ca înainte şi doar nu trecuse prea mult timp de când îmi făcusem cumpărăturile aici. O săptămână, dacă nu mă înşel, şi mallul oarecum rece şi impersonal s-a tranformat într-o împărăţie luxoasă şi strălucitoare de-ţi ia ochii. Nu neg că îmi place cum arată, dar nu asta caut, nu asta vreau. Speram să iau rapid cadoul - plănuisem ce anume –, apoi să trec pe la agenţia de voiaj să plătesc biletele pentru weekendul la munte – altă surpriză – şi după aceea să-mi petrec restul după-amiezii împreună cu soţia mea. Eventual să ieşim la o plimbare dorită în egală măsură de amândoi. Preferată oricând oricărei alte distracţii şi de unul, şi de celălalt.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Judecând după felul cum bâjbâi prin mulţime planul meu s-a dus pe apa sâmbetei. Pe unde s-o apuc? Parcă sunt într-un labirint. Chiar sunt! Culoare largi placate cu gresie aurie, mată se unduiesc ocolind insule ce adăpostesc magazine, cafenele, baruri, locuri de joacă pentru copii, restaurante - am văzut chiar şi un cazinou –, se înnoadă, se intersectează, se înfundă şi Dumnezeu ştie cum pot ieşi la liman. Totul scăldat într-o lumină feerică, iar muzica... Nespus de liniștitoare, parcă izvorâtă din altă lume, îți mângâie auzul, îți adoarme mintea. Poate prea mult. Ici, colo oaze de plante ornamentale iscusit amenajate, încântă privirea. De jur împrejurul lor pe băncuțe tăifăsuiesc relaxați oameni. Acum relizez că exact asta a fost ideea arhitectului, un Dedal al timpurilor noastre. Să ofere surprize la orice pas, să nu plictisească ochiul, dezvăluind mereu şi mereu alte perspective şi tot atâtea tentaţii. Un labirint al fericirii ar spune unii. Eu nu, şi mă revolt pe cel care mi-a programat rătăcirea prin aceste culoare întortocheate, gândind că-mi oferă cine ştie ce plăcere. Sunt capabil să recunosc surogatul. Încă sunt.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Vanitatea se pedepsește şi asta pățesc acum. Plătesc pentru că orgoliul meu a început să chicotească nebun când la intrare m-a întâmpinat domnişoara aceea foarte frumosă. Bine clădită, îmbrăcată în aşa fel încât să-şi pună în valoare farmecul. Nu ostentativ, nu vulgar, ci extraordinar de atractiv. Şi vocea aceea suavă, clar exersată îndelung. Chiar mi-a indus senzaţia că sunt un oaspete de vază, unic prin importanţa lui. Recunosc, m-a vrăjit cu toate că, nu sunt nici fluşturatic și nici nu-mi zboară ochii în toate direcţiile. Dar ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place, nu? Apoi socotesc că nu-i nici un păcat să studiez meniul. Doar n-am comandat nimic!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> În alt context aş fi trecut slăbiciunea față de tânăra primitoare în categoria mici bucurii nevinovate, însă acum o consider pe ea responsabilă pentru faptul că încă mă aflu aici, şi încă nu ştiu pe unde să ies, şi încă nu am cadoul căutat. Tot susurându-mi un discurs învăţat dinainte şi recitat tuturor - nu mă amăgesc că ar fi altfel – m-a condus pe nesimţite înăuntrul labirintului, apoi m-a lăsat singur. S-a retras, nu înainte de a mă asigura:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - N-o să regretaţi, aici este singurul loc unde găsiţi tot ce vă doriţi, apoi a adăugat pe un ton uşor teatral: Distracţie plăcută în UniversAll!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Câteva clipe am privit în urma ei întrebându-mă ce mai este şi cu denumirea asta. N-o mai auzisem până atunci şi habar nu aveam când Maritimo devenise UniversAll. Am renunţat să-mi bat capul. Oricum totul era altfel, deci ce mai conta o denumire. Putea să poarte orice nume, numai să cumpăr ce intenţionam şi să dispar numaidecât.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Am pornit la întâmplare într-o direcţie şi precum am presimţit încă de la început, totul a luat o întorsătură extrem de neplăcută. La fiecare doi, trei metri îmi apăreau în faţă domnișoare asemănătoare celei de la intrare – alese una şi una – şi îmi ofereau câte un produs cu atâta solicitudine încât începeam să mă îndoiesc că nu-l cerusem. Să gust cașcavalul cel mai natural - sigur mi l-aş dori, dar încă nu ştiu - să probez, să încalţ, să admir ultimul model de televizor, să testez performanţele celei mai noi game de tablete, să încerc excepționalii ochelari 3D, să...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Iniţial le-am răspuns amabil. Nu, nu aveam nevoie nici de unele, nici de altele. Eu voiam doar... Nu apucam să spun ce. Parcă eram eroul principal într-o piesă jalnică, iar personajele secundare ieșeau atât de repede din scenă încât nu apucam nici să-mi rostesc replica, darămite s-o primesc pe cea mult dorită. Îmi scăpau printre degete. O frumoasă renunţa şi alta mă lua în primire, până când n-am mai putut să-mi controlez nici nervii, nici gura.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Magazinul nostru vă oferă cele mai elegante rochii de mireasă, cusute manual. Doar o clipă dacă...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Aveţi impresia că sunt vreo domnişoară în pragul măritişului? am întrerupt-o brutal pe bruneta care încerca să mă atragă cu glasul ei mieros.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Cu numai zece lei copilul dumneavoastră face turul mallului cu trenuleţul, iar în acest timp puteţi să vă plimbaţi liniştit fiindcă este în siguranţă cu noi, zâmbeşte o roşcată cârlionţată.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Cum să nu! Cu plăcere, dar mai întâi trebuie să-l fac! am rânjit răutăcios, apoi i-am întors spatele dornic să găsesc odată scăpare din acel infern.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> După un timp am devenit insensibil, obosit, încordat, crispat, întunecat. Nu m-am mai chinuit să explic că nu vreau să beau cafeaua cea mai bună, nici să mănânc în restaurantul cel mai elegant şi nici măcar medicamentul minune în stare să-mi readucă zâmbetul pe chip. Nu, nu-mi trebuia nimic de la nimeni şi părea că eram singurul nemulţumit, singurul indiferent la strălucirea din jur.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Iată-mă deci învârtindu-mă indecis încotro să mă îndrept după ce am încercat, fără succes, numeroase variante de ieşire din labirint. Între timp restul lumii continuă să fie mânată de o dorinţă acerbă de a nu pierde nici măcar o prezentare de produs şi odată cu ea cine ştie ce ingredient neapărat necesar fericirii. Aş spune vital, observându-le neliniştea. Tot privindu-i zăresc deodată o faţă cunoscută şi mă simt în sfârşit salvat. Vecinul meu de la parter se apropie, însă nu mă observă decât când se împiedică de mine. De fapt i-am stat în cale special ca să-l trezesc şi reacţionează ca atare:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Ce mă... Aa, tu! Scuze... Salut! se hotărăşte în final să-mi întindă mâna.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> I-o strâng bucuros deşi el nu pare foarte fericit că-l reţin, şi-l întreb direct – la urma urmei nici eu n-am chef să lungesc vorba:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Pe unde se iese de aici? Să fiu al naibii dacă ştiu!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - De ce? Vrei să pleeci? i se lungeşte faţa a uimire, apoi brusc se îndepărtează scuzându-se: Mă cheamă... Trebuie să plec!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Soţia îl strigase să vină degrabă unde era ea, căci de nu, pierdeau o ofertă unică. Dau să fug după el, însă renunţ imediat. Îi văd mult prea ocupaţi ca să-mi acorde atenţie şi pe de altă parte realizez că n-am de ce să mă agăţ de el când pot aborda orice necunoscut. Chiar cu riscul de a părea fraier că nu ştiu atâta lucru, cer îndrumare primului om întâlnit însă am din nou ghinion. Cineva din preajmă exclamă: „A început!” şi-l distrage. De fapt mi-l fură, fiindcă pleacă grăbit de lângă mine. Nu numai el, toţi devin subit agitați. Alertaţi, se întreabă unii pe alţii: „A început?” „Deja?” „Nuu, încă nu! Urmează!” „Când?” „Mai este puţin!” şi se scurg ca un fluviu într-o anumită direcţie. De voie de nevoie merg odată cu mulţimea – oricum n-am altă şansă.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Nu foarte departe se deschide un spaţiu imens unde sunt deja adunaţi câţiva oameni, iar alţii, tot mai mulţi, sosesc necontenit. În câteva minute locul este înţesat de bărbaţi, femei, tineri, vârstnici, chiar şi copii. Şi eu printre ei, încercând să descopăr ce-i atrăsese acolo atât de puternic. De jur împrejurul meu o zumzăială asemănătoare celei premergătoare ridicării cortinei în sălile de spectacol. Deodată se face linişte. Undeva în faţă, destul de departe de mine se aprind nişte reflectoare luminând o scenă, ascunsă ochiului până acum. Un bărbat urcă zglobiu cele câteva trepte din dreapta ei și se apropie de microfon, făcând cu mâna prietenos publicului extaziat de apariţia lui. Împins de o curiozitate necontrolată mă strecor pe margini şi avansez, în ciuda nemulţumirii celor rămaşi în spatele meu. Vreau cu orice preţ să văd mai bine personajul. Între timp acesta salută, i se răspunde în cor, apoi încălzeşte atmosfera cu glume. Nu reuşesc să-l urmăresc, dar asistenţa râde binevoitoare. Răzbesc cu greu și ajung la câţiva metri de scenă. Bărbatul îmbrăcat cam fistichiu, însă elegant, nu este tânăr cum mă aşteptam, ci în vârstă. De înălţime medie, îmi pare destul de legat, dar nu gras. Părul complet alb, tuns îngrijit, faţa smeadă proaspăt rasă şi ochi albaştri magnetizanţi. Am senzaţia că din acel albastru ca cerul, ţâşnesc lasere care-i gravează cuvintele – mai ales cele nespuse – în mintea fiecărui om de acolo. Nu-mi inspiră încredere şi sunt surprins de adulaţia celorlalţi. Continuă seria de glume – eu le găsesc proaste -, apoi întreabă pe neaşteptate agitând mâinile deasupra capului:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Împreună pentru?...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Fericiree, strigă toţi într-un glas.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Doar la?... plusează bărbatul şi-şi duce o mână la ureche, sugerând că ascultă cu mare atenţie.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - UniversAll! trepidează aerul de atâta convingere.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Vibraţia din jur ridicată la cote maxime mă prinde în mrejele ei şi sunt gata să ţip la fel ca toată lumea, dar îmi revin repede. „Ce-am înnebunit?” mă întreb minunându-mă de reacţia mea. Ascult în continuare.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Sunteţi nerăbdători să înceapă spectacolul? îşi face numărul mai departe individul.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Daa!... confirmă mulţimea şi chiar pare nerăbdătoare.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Ha-ha-ha, ştiu! râde el şi frecându-şi palmele se plimbă grăbit de-a lungul scenei câteva secunde, apoi se opreşte şi adaugă: Dar... Daar, am ceva să vă spun... De fapt, vreau să vă mulţumesc pentru că-mi sunteţi alături, din ce în ce mai mulţi! Mai puternici! Fără voi nimic nu ar fi fost posibil! Nimic! Dar uniţi am reuşit! Este meritul vostru, ştiţi? Da, da! Al vostru! Împreună am construit un...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> De la o vreme nu-i mai înţeleg cuvintele, dar le simt picurând peste mine, ameţindu-mă, învăluindu-mă, anihilându-mi orice voinţă. Uit de ce sunt acolo, uit că nu vreau să fiu acolo, uit că eram înnebunit să găsesc ieşirea, să fug cât mai departe, să respir aer curat, să fac ceea ce-mi doresc cu adevărat. Acel bărbat – charismatic, cu siguranţă – m-a subjugat şi pe mine, dar nu total, căci de undeva din adâncul meu o voce firavă mă tot îndeamnă să fiu atent. Încerc din răsputeri să prind sensul discursului.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - ...Locul unde visele devin realitate, unde dorinţele se împlinesc, unde fantasmele groazei şi mizeriei de afară dispar ca prin farmec. Singurul loc unde găsiţi fericirea. Singurul loc unde trăiţi cu adevărat. Numai aici alături de mine...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Fericire spui? Asta numești viaţă? mă pomenesc țipând și, ca trezit din transă, continui de-a dreptul furios: Închisoare poleită, spălare de creiere, asta este!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Nimeni nu mă bagă în seamă, nici cel de pe scenă. Aparent îşi vede netulburat de treabă, dar eu observ că face un semn aproape imperceptibil cuiva, un semn pe care l-aş traduce: „Luaţi-l!” Totuși nu dau importanță - de ce și cine să mă ia de acolo, doar trăiesc într-o țară liberă - și mă pregătesc să atac din nou. Să rup vraja, să demasc iluzia vândută cu prețul libertății de a alege. Nu apuc deoarece mă simt prins ferm de braț și cu o zvâcnitură sunt tras printr-o ușă bine camuflată într-o încăpere întunecoasă. Deși îmi pare totul absurd și ireal o spaimă incontrolabilă mă cuprinde. Nu văd nimic, nu știu la ce să mă aștept și panicat îmi repet întruna: „Este o iluzie, trezește-te! Trezește-te!”</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Trezește-te, hai! Ai spus o oră, iar eu te-am lăsat două. Haai, mi-ai promis...</span></p>
<p class="Standard"><span xml:lang="RO" lang="RO"><span class="font-size-3"> Deschid ochii și încă buimac fac eforturi să înțeleg de ce soția mea mă tot zgâlțâie. Ce vrea de la mine? Îmi trebuiesc câteva secunde să mă dezmeticesc, să-mi dau seama unde mă aflu, să-mi amintesc că i-am promis o ieșire la Maritimo.</span></span></p>
<p class="Standard"><span xml:lang="RO" lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span xml:lang="RO" lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span xml:lang="RO" lang="RO">Februarie 2014</span></p> Conversațietag:insemneculturale.ning.com,2015-02-04:6515444:Topic:6790972015-02-04T13:59:23.086ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p class="Standard"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> <span class="font-size-3">Motto: A nu asculta vocea discretă a adevărului înseamnă a persevera în greşeală şi implicit a merge cu senină inconştienţă spre autodistrugere.…</span></span></i></p>
<p class="Standard"></p>
<p align="center" class="Standard"></p>
<p class="Standard"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> <span class="font-size-3">Motto: A nu asculta vocea discretă a adevărului înseamnă a persevera în greşeală şi implicit a merge cu senină inconştienţă spre autodistrugere.</span></span></i></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard" align="center"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> De ce trebuie să mă trezesc atât de devreme? Este inuman. Cum adică să mă culc la loc? Nu pot, trebuie să plec la serviciu. Of, şi ce plouă! Nici nu știu când a trecut vara. Și-a ridicat deodată poalele înflorate și-a fugit, lăsând toamna - vrăjitoare bătrână și capricioasă - să-și facă de cap. Aici adună stihiile - copiii ei - în mână amăgindu-ne cu razele blânde ale soarelui, pentru ca apoi pe neașteptate să le dezlănţuie cu furie și răutate, răvăşind toată natura. Ca acum. Cer plumburiu, vânt nebun pieptănând sălbatic ruginiul copacilor, perdea de picături răpăind grăbit pe trotuare. Pe o astfel de vreme nu scoţi afară nici măcar un câine. Urăsc vremea asta! Are farmecul ei? De ce mă deranjează că plouă? Umezeala mă enervează, cerul gri mă apasă, nu mai pun în calcul că probabil o să ajung udă până la piele. Am maşină, da! De ce? Da, am şi cizme din piele. Şi umbrelă... N-ar trebui să mă vait că plouă? Ieri a fost soare, ai dreptate, şi n-am fost mai fericită decât azi.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Conduc prea repede? Nu cât aş dori! Trebuie să ajung înaintea şefului. Şi aşa se uită urât la mine. Îi sunt antipatică, simt! Nici mie nu-mi este prea drag. Mereu are ceva de cârcotit. Mereu este nemulţumit. Probabil pentru că nu mă dau pe lângă el cum o fac celelalte colege. Prefăcute, în faţă îi zâmbesc şi-n spate clevetesc. Nu numai despre el, ci şi despre mine. Tot timpul. Calomniile lor roiesc în jurul meu chinuitor, dar pe cât posibil ignor şi-mi văd de treabă. Ce altceva să fac? Să nu le mai dispreţuiesc? Sunt oameni ca şi mine? Eu bârfesc în gând şi-i tot aia, ori chiar mai rău? Te înşeli, nu vorbesc vrute şi nevrute despre nimeni. Stau în banca mea.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Ce mi-ai făcut? Nu-mi amintesc nimic! Unde sunt? Mergeam la muncă, conduceam... Mă grăbeam... De ce mă doare tot corpul? Până şi gândurile mă dor. Ce mi-ai făcut? Spune-mi unde sunt? În pat?... De ce m-am întors în pat? Nu-mi răspunzi? Vorbeşti doar neîntrebată? Nu tu mi-ai făcut, ci eu? Cum? Cum adică am refuzat viața şi... Te pomeneşti că am murit! Nu, nu se poate! Trăiesc, simt... Simt deci trăiesc! Ai tăcut aşa deodată? Mă sufoc de spaimă, iar trupul îmi urlă de durere. Spune ceva! Nu recunosc nimic împrejurul meu. Mi-e străin acest loc. Și lumina asta... Tulburată de umbre sau poate este întuneric brăzdat de fantome albe, nu ştiu exact. N-am murit? Ce uşurare, ştiam eu că mai am mult timp! Aşa spunem toţi? Depunem viaţa la bancă pentru mai târziu? Vorbe mari! Nu vezi că respir, mişc, sunt vie? Mi-am făcut o cafea, o s-o beau şi apoi...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Delirez? Mai bine să dorm puţin? Nu mai vreau. Adineauri, aş fi omorât pentru încă puţin somn! Acum însă... Dar de ce să mai dorm? Aa, s-o iau de la capăt. Poate mă trezesc odată pentru totdeauna. Nici gând! Cum de ce? Întârzii la serviciu. Nu are importanţă? Că tot nu-mi place şi poate mă concediază şi scap? Halal eliberare. Şi eu din ce mă întrețin? Găsesc altul? Nu cred, este foarte greu. Puţin probabil. Societatea asta se învârte sub semnul relaţiilor, iar eu nu le am. Pe calea dreaptă nu reuşeşte nimeni indiferent cât de valoros ar fi. De unde ştiu? Nu, n-am încercat, dar toată lumea spune asta. N-am verificat dacă este adevărat, şi ce! Alţii au încercat şi au dat-o în bară. Au pierdut şi ce aveau. Mai bine stau locului. Cum necum trec şi orele de muncă şi după ce scap... Sunt ore din viaţa mea? Să fac o socoteală simplă? Opt ore pe zi înmulţit cu trei sute şaizeci şi cinci de zile... Când mai trăiesc? Mă enervezi, bineînţeles că trăiesc! Să-ţi descriu o zi de-a mea? Mă trezesc... Da, posomorâtă ce să fac! Plec la serviciu, lucrez – până la urmă nu-i chiar atât de rău – mă întorc acasă... Şi ce dacă nu mă abat pe nicăieri, nu-mi place să bat străzile aiurea. Nici prin magazine nu merg decât foarte rar. Doar de nevoie. Ai ghicit, şi vânzătoarele au ceva cu mine! Reacţionează de parcă le deranjez în loc să fie săritoare şi amabile. Le vorbesc arţăgos şi superior? Merită pentru că nu-şi fac datoria! Să revin la descrierea unei zile? După-amiaza mai fac câte ceva prin casă, diverse treburi, apoi seara văd un film ori vreo emisiune la televizor şi... Asta nu-i viață? Dar ce este? Risipire, zici? Nuu, valorific la maxim posibilitățile, dar ce vină am dacă nu prea sunt! Sunt singură, atât de singură şi nefericită. Unde să mă duc şi cu cine? Am avut un soţ, însă ghinion! S-a dovedit un mitocan. Nici nu mai ştiu cum arată şi nici nu vreau să-l mai văd vreodată în preajma mea. A dispărut definitiv din universul meu. S-a mutat în alt oraş, în altă căsnicie, tot nefericită am aflat întâmplător. Am pierdut cei mai frumoşi ani cu el. Şi ce promiţător începuse povestea! Ştii, nu toate poveştile au final fericit. De fapt niciuna nu are. Toate sunt la fel. Toate duc la rutină, plictiseală, indiferenţă şi ce-i mai grav – cum a fost la mine – la certuri, isterie, balamuc. Niciun pic de linişte, niciun pic de compasiune, empatie, de respect nu mai vorbesc. Iubire, un cuvânt fără substanţă. O iluzie, din care m-am trezit curând după căsătorie, odată cu primele probleme, inerente de altfel în orice căsnicie. Pe cer mai apar şi nori, dar el voia doar soare. Nu mi-a înţeles nevoile şi treptat mierea s-a tranformat în fiere. S-a schimbat. Nu el? Eu m-am schimbat? Aa, amândoi! Află că te înşeli, eu am rămas aceeaşi. În schimb soțul meu a devenit un monstru şi până la urmă şi-a luat lumea în cap ca un laş. Dacă l-am iubit? Normal! El pe de altă parte... N-a simțit nimic niciodată pentru mine! S-a prefăcut şi trebuie să recunosc că m-a păcălit. Trebuia să se facă actor, ar fi avut succes. Nu-i chiar aşa? Dar cum? Spui că am greşit major. Că eu nu l-am respectat şi am vrut să-i controlez fiecare mişcare. Că l-am dispreţuit, n-am avut încredere în judecata lui şi l-am cicălit până la nebunie. Că n-am avut răbdare şi înţelegere... Aberant, el a fugit mâncând pământul când a dat de greu! Eu, scorpie? Dar el şi tot neamul lui? Toţi împotriva mea! Cum adică, nu-i relevant? Şi el poate să afirme acelaşi lucru despre părinţii mei? Da, s-au implicat, dar au avut motive. M-au ajutat. De ce le reproşez divorţul meu? Nu ştiu, nu le reproşez... Ba da! Ce vrei de la mine în fond? Să-mi recunosc greşelile? Bine, recunosc, şi ce-i cu asta?</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Să mă calmez, zici? Sunt foarte liniştită şi mai mult de atât, sunt împăcată. O să-mi termin cafeaua şi apoi voi pleca la serviciul meu, aşa rău cum este şi... Nu, nu aiurez! Ce gust are cafeaua? Nu ştiu, de mult nu mai simt nimic. Trăiesc într-o lume plată, fără culoare, fără gust, fără miros. Monotonă şi insipidă scurgere de timp. Risipire cum spui, dar nu pentru că aş vrea, ci fiindcă un întreg univers complotează împotriva mea. Sorb zi de zi clipe amare dintr-o cupă a deşertăciunii. Privesc primprejurul meu. Unora soarta le zâmbeşte întruna. Plutesc nestingheriți pe apele destinului. Zboară fără nicio grijă. Ce întrebare este asta? Sigur că mă iubesc! Da, mi-s dragi și oamenii, dar ei mă ocolesc. De parcă n-aş fi destul de bună pentru ei. Nu, nu eu cred asta! Ei mă evită mereu şi mereu. Povestea vieţii mele! Singură, întotdeauna singură. De ce îmi dau lacrimile? Te înşeli, nu-mi plâng de milă! M-am îndrăgostit de drama mea? Iar greşeşti, o trăiesc din păcate! Mi se refuză fericirea şi, sincer, m-am resemnat. Mă mint, aşa crezi? Îmi găsesc scuze ca să nu ies din confortul obişnuinţei? Nu pricepi nimic! În pustiu nu creşte nici măcar un fir de iarbă. Degeaba te căznești să plantezi întruna semințe, nu vor încolți niciodată. Sfârşeşti obosit – cum sunt eu – şi deznădăjduit. De unde ştiu? Mă uimeşti! Este de ajuns să te uiţi la mine. La soarta mea. La prezentul meu gol. Culeg ce-am semănat? Eşti crudă şi necinstită. Am iubit, am ajutat, am înţeles, am dăruit, am îngrijit, am mângâiat şi ce am primit în schimb? Trădare, dispreţ, indiferenţă din partea tuturor. Am vrut o căsnicie normală, nu s-a putut. Marionetă? N-am încercat să-l învârt cu cheia să facă şi să zică exclusiv ce vreau eu. L-am iubit şi numai eu ştiu cât am suferit când m-a părăsit. Orgoliul meu a suferit? Nu, nu, nu te mai ascult! Lasă-mă să continui. Mi-am dorit prieteni, dar n-a fost să fie. Parcă sunt paria. N-am avut nici măcar o prietenă, vreodată. Să mă asculte, să mă ia aşa cum sunt. Eu m-am ascuns? Mi-am pus o mască şi n-am lăsat pe nimeni să treacă de ea? Mă scoţi din minţi! Uite, acum câteva săptămâni am fost la munte cu nişte cunoscuţi. Probabil că asta înseamnă că nu încerc să mă apropii de oameni, nu? Doamne cât dor îmi era de munte! Nu mai fusesem de ani mulţi. Cred că vreo şapte. Eram exaltată de-a dreptul, iar când am ajuns şi i-am văzut spectaculoşi, maiestuoşi, acoperiţi de catifeaua verde a pădurilor ici-colo spartă de câte o stâncă pleşuvă, m-am înecat pur şi simplu de plăcere şi emoţie. Dar toată acea frumuseţe şi bucurie s-a năruit rapid. Grupul vesel şi guraliv m-a izolat în scurt timp şi asta doar pentru faptul că n-am putut să fiu ca ei. Din ce în ce mai stingheră am devenit nerăbdătoare să se termine minivacanţa şi să revin degrabă acasă. Să scap de senzaţia de invizibil, indezirabil, inadaptat, singur închis într-un cerc de voie bună. De ce aveam chipul strâmb, schimonosit? De ce tăceam arogant-dispreţuitor? Nu, nu aşteptam să mi se facă plecăciuni! Nici să fiu rugată! Lasă-mă în pace, nu mai vorbesc cu tine!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Ce altceva mi-am dorit? Să am un copil şi îl am, însă... Spui că este un dar? Da, aici suntem de acord. Imediat ce l-am avut am început să visez la viitorul lui strălucit. Îmi imaginam adeseori cum o să răspund cu mândrie celor ce aveau să mă întrebe peste ani despre realizările lui: Este medic, sau arhitect, sau inginer, economist... Nu conta ce, numai să atingă cerul. Orgoliu? Nu-i adevărat, era vorba despre binele lui. După primii ani de şcoală am început să am îndoieli şi m-am luptat - Dumnezeu ştie cât – ca să-l îndrum spre acel ideal. Nu, nu mi-a fost ruşine cu el! Evitam să-l aduc în discuţii, da, însă doar ca să-l protejez. Invidiam alţi părinţi? Îi aminteam cu orice ocazie fiului meu că toţi copiii de pe lume sunt buni cu excepția lui? Speculezi, încercam să-l stimulez, să-i ofer exemple. Sigur că îl iubesc! Sigur că este mai important decât o notă! Cel mai important! De ce-i spuneam că-i prost, cel mai prost copil din lume? S-a întâmplat o dată... De mai multe ori? Cuum? Ţipete, urlete, jigniri, pedepse? I-am sufocat personalitatea, i-am schingiuit sufletul? Tu nu ştii ce înseamnă să creşti un copil singură? Eu trebuia să mă îngrijesc de toate. Să fie sănătos, bine hrănit, să înveţe şi în plus, serviciu şi casă. Crezi că mi-a fost uşor? Şi n-am avut nicio satisfacţie nici din partea lui. Scuze, zici? De sufletul lui nu mi-a păsat? Ce era să fac? De sufletul meu cui i-a păsat? Nici părinţii mei... Am repetat greşeala lor? Am fost egoistă, obsedată de orgoliile mele, de imaginea mea! Mi-a păsat numai și numai de mine? Nu-i adevărat! Cine eşti tu la urma urmei să mă judeci? Cum adică eşti eu? M-am săturat de toate prostiile tale! De ce mă umilești în halul ăsta? Ce vrei de la mine? Nimic? Eu ar trebui să vreau mai mult de la mine? Nu înţeleg şi mi-e rău, foarte rău. Lasă-mă în pace! Lasă-mă!...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Termină, te rog! Ai descoperit alt instrument de tortură? Era mai bine când vorbeai. Nu mai țiui așa, mă înnebunești! Te rog încetează, te roog!... Nu tu? Dar cine? Aparatul?... Mi-a stat inima? Ai spus că n-am murit. M-ai minţit şi tu... Sunetul ăsta, nu-l mai suport! Mă sfârtecă în mii de fărâme. Ce mi se întâmplă? Incapabilă să opun rezistență, mă destram, mă risipesc în neant. Diluată, împrăștiată în toate zările, plutesc deși nu doresc nicicum asta. Ai amuțit iarăși? Spune ceva! Am nevoie de tine, ajută-mă! Mă sufoc, nu mai știu să respir cu toate că mă strădui din răsputeri. Încerc iar și iar, însă peste mine apasă umbre, multe umbre, fantome albe gata să mă înghită. Să nu le dau atenţie? Aș vrea eu, dar ele nu mă lasă. Sunt peste mine, în mine, peste tot. Altceva ar trebui să mă preocupe? De parcă aș putea să fac ceva! Crezi că pot? Încă mai pot alege? Ce spui? Da, aș fi fericită să mai primesc o şansă!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p> Revedereatag:insemneculturale.ning.com,2014-12-04:6515444:Topic:6471622014-12-04T12:52:39.479ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p><i> </i></p>
<p></p>
<p><i> <span class="font-size-3">Motto: Fiecare om își scrie propria poveste în jurul unei experiențe, nu mai puțin adevărată decât oricare altă versiune.</span></i></p>
<p><span class="font-size-3"><i> </i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> Am ezitat mult până să confirm participarea la întâlnire. Pe de-o parte aș fi mers pe de alta nu aveam chemare. Poate odată cu înaintarea în vârstă am devenit comod sau poate nu voiam să-mi revăd…</span></p>
<p><i> </i></p>
<p></p>
<p><i> <span class="font-size-3">Motto: Fiecare om își scrie propria poveste în jurul unei experiențe, nu mai puțin adevărată decât oricare altă versiune.</span></i></p>
<p><span class="font-size-3"><i> </i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> Am ezitat mult până să confirm participarea la întâlnire. Pe de-o parte aș fi mers pe de alta nu aveam chemare. Poate odată cu înaintarea în vârstă am devenit comod sau poate nu voiam să-mi revăd colegii și implicit să mă privesc în zeci de oglinzi deformate. Să le sesizez degradarea fizică - au trecut totuși douăzeci și cinci ani de la absolvirea facultății -, burțile mai mari ori mai mici, dar aproape nelipsite, părul albit dacă nu pierdut, obrajii ofiliți, ochii lipsiți de strălucire și inevitabil să-mi amintesc de imaginea străinului care mi-a luat locul pe negândite. Pe furiș aș spune pentru că nu știu când m-a înlocuit și nici unde l-a alungat pe cel ce obișnuiam să fiu. Câteodată îl urăsc pe tânărul fugar. S-a lăsat izgonit fără luptă, fără glorie, fără cea mai mică reacție. Somnolent, incapabil să prindă clipele, s-a scufundat în negura timpului, a devenit o amintire tot mai palidă. N-a fost acolo să predea ștafeta și totodată zestrea de trăire celui de mâine. Mereu absent la apelul vieții și preocupat să-și găsească scutiri medicale false ca să nu rămână repetent. Efort inutil. Risipă de energie deoarece lecțiile netrăite s-au adunat în urma lui și n-a mai avut cum să le recupereze. Nisipul clepsidrei curge doar într-o direcție.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Așadar, inițial am socotit că nu are rost să particip. La ce bun să mă expun. Apoi am revenit, gândind că degeaba mă sperii acum de nimicul din urmă și mă revolt pe necunoscutul din oglindă. Odată și odată trebuia să-l accept, iar întâlnirea ar fi fost un prilej numai bun să înfăptuiesc acest lucru. Să privesc realitatea în față. „Până la urmă toți suntem la fel!”, mi-am spus. Toți am navigat în ape când liniștite când zbuciumate, ne-au purtat vânturile în toate direcțiile, am încercat să devenim din ce în ce mai iscusiți, ne-am străduit să stăpânim corabia, să preluăm controlul. Cei drept am uitat cu desăvârșire să acostăm la mal, să poposim, să ne simțim, să ne înțelegem, să ne căutăm bucuria și frumusețea. Sau poate nu. Poate doar eu m-am încăpățânat să rămân orb.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Obosit de atâtea supoziții m-am răzgândit iarăși, agățându-mă de argumente născocite ad hoc. „Nu, nu merg! Mă voi cruța!” m-am încurajat. Nu-mi voi jigni bunul simț participând la o festivitate unde fiecare dintre noi - inclusiv eu - va încerca să ascundă blazarea, resemnarea și neputința afișând cu dezinvoltură imaginea fericirii, împlinirii. Unde se vor spune cuvinte sclipitoare, alese cu grijă dinainte, poleială menită să ascundă aceeași buimăcitoare întrebare ce ne bântuie pe toți: „Când și cum a trecut timpul?” și mai ales: „Ce am înțeles din această trecere?”</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Hotărâsem deci să nu mă schingiuiesc, și chiar mă liniștisem. Viața mea se reașezase în vadul ei binecunoscut și searbăd. Odată râu tumultuos izvorât din vis, acum apă străbătând câmpia comodității, lent și previzibil până la vărsarea în neființă. Dar am primit acel mail cu lista participanților și îndoiala m-a cuprins din nou. Un soi de curiozitate, mai exact nostalgie a studenției, mă zgândărea. Dorința de a mai sta încă o dată în bancă alături de colegii mei, irezistibilă, era gata să-mi înfrângă resentimentele. Sau - ca să fiu întru totul sincer - faptul că Oana Cazacu își anunțase venirea mi-a schimbat dispoziția. Deodată nu-mi mai păreau atât de complicate lucrurile și pe nepusă masă am devenit indulgent, descoperindu-mi disponibilitatea de a înțelege chiar și prefăcătoria. „Cine nu poartă măști!” mi-am zis și am dat să scriu confirmarea. Însă am descoperit o altă piedică. Nu voiam să merg însoțit de Irina, soția mea, și nu știam cum să-i spun. Era peste puterile mele să fac față concomitent celor două femei, deopotrivă însemnate pentru mine la un moment dat. Iubite cândva în egală măsură și în același timp, fără să știe una de alta. Strecurate în sufletul meu pe neașteptate. Fără să prind de veste m-am trezit îndrăgostit de amândouă sau poate am fost doar neserios, am crezut că am atâta farmec încât îmi este permis să înșel. Și am făcut-o cu seninătate până când mi s-a înfundat și a trebuit să aleg. Mai mult forțat decât de bună voie. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu mă vedeam în stare să le suport prezența simultan. Și așa de câteva luni eram bântuit de gândul că n-am luat decizia bună. Că într-o dimineață nefastă îmi hotărâsem destinul, crezând că până la urmă nu-i chiar așa de important cine îmi stă alături. Categoric, n-aș fi făcut față. Îmi era teamă că una va simți cât de fals și resemnat a fost traiul nostru - deși nu pare să-și pună întrebări -, iar cealaltă mă va pune la zid - n-a avut niciodată ocazia deoarece am fugit. De aceea îmi doream să repar lucrurile ori măcar să-mi cer iertare, dar cu niciun chip nu puteam s-o fac în prezența soției.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Totuși iată-mă în amfiteatru - Irina a refuzat să mă însoțească. „N-am chef, vreau să mă odihnesc!” s-a justificat și deși nu sunt mândru de asta, m-am bucurat. Oricum i-am povestit despre întâlnire cu precauție, gata să găsesc o scuză, să mă eschivez în cazul în care i-ar fi surâs ideea. Odată relaxat și hotărât am numărat zilele până să ajung azi, aici. Deja se strigă catalogul și rând pe rând colegii iau cuvântul. Ascult și nu ascult, mai degrabă urmăresc mișcările Oanei, așezată câteva rânduri mai jos. Este atentă, când și când vorbește zâmbind celor din preajma ei, râde odată cu toată lumea de câte o glumă spusă de cine știe cine - eu nu prea mai simt pulsul festivității - și adeseori, cu un gest grațios își înlătură de pe obraz o șuviță rebelă din părul ei lung și negru. Aș privi-o la nesfârșit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> N-am avut încă ocazia să discut cu ea. I-am pândit apariția și începusem să mă impacientez când în sfârșit a intrat în holul facultății unde eram aproape toți adunați. Deși n-o mai văzusem de atâția ani - n-a participat la întâlnirile precedente - am recunoscut-o din prima. Pierduse aerul de puști obraznic dat de tunsoarea băiețească și silueta subțire, însă câștigase feminitate și mister. În ochi păstra aceeași scânteie jucăușă unică. M-am repezit înaintea ei, dar n-am apucat decât s-o salut fiindcă imediat a fost asaltată de colegi. După nici zece minute am intrat în sală și a început festivitatea din care n-am înțeles mare lucru până acum. Deodată o văd ridicându-se - doamna profesoară Stancu îi strigase numele:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Prezent! răspunde Oana la apel și după ce privește împrejur câteva secunde continuă: În primul rând, sunt fericită că mă aflu aici... Șii, am emoții... De parcă aș aștepta nota la examen! chicotește scurt, râd și colegii, apoi inspiră adânc și reia: Am... Nu, n-o să vă spun ce am ori ce n-am, nici cât am câștigat ori cât am pierdut, ce am ajuns ori ce n-am reușit să ajung fiindcă în tot acest timp n-am făcut decât să exersez viața. M-am străduit să nu mor din timpul vieții...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> „Exersez viața!” gândesc amuzat. Da, asta făcea și pe vremeri. Trăia cu o poftă molipsitoare. Niciodată alături de ea nu m-am plictisit, nu exista așa ceva în preajma ei. Nu știu de unde izvora atâta prospețime, voioșie, imaginație, dar transforma tot ce atingea în bucurie. Nu conta că învățam pe rupte sau ne distram la vreun chef. Că stăteam pe holurile facultății așteptând să intrăm în examen sau la o terasă în fața unei beri. Că eram în pauza dintre cursuri sau aiurea prin Cișmigiu. Că mâncam la mine acasă ce ne pregătea mama sau în camera ei de cămin, ceva preparat pe reșoul care ținea loc și de calorifer. Petreceam aproape tot timpul împreună și ne potriveam atât de bine încât mă întreb cum de n-am atins-o niciodată. Nici măcar un sărut, deși l-am dorit enorm. N-am găsit niciodată momentul, îmi părea că nu este pregătită, că nu are încredere și pe undeva intuiam motivul. Fusese mințită, înșelată, părăsită de fostul ei iubit. I-am respectat reținerile și am avut răbdare cu ea. Sau de fapt am fost doar superficial. Nu o dată am lăsat-o baltă invocând fel de fel de motive - minciuni toate - când Irina mă anunța că este liberă. Învăța atunci pentru bacalaureat, își făcuse un program foarte strict și ne vedeam rar. De regulă când simțea că este în grafic își permitea o pauză și o consumam făcând sex nebun. Îmi convenea să fur de la fiecare dintre ele tot ce se putea fura, și tot amânam momentul unei decizii. Însă a venit pe neașteptate și m-a prins nepregătit. În după amiaza dinaintea ultimului examen de student. Repetasem ore bune cursurile împreună cu Oana la mine și tocmai coboram gălăgioși scările. După efortul de concentrare făcut, eram în stare să râdem și de un deget. Voiam s-o conduc o bucată de drum, apoi să ies în oraș, dar pe la etajul unu am dat nas în nas cu Irina. Am înghețat pur și simplu, fetele s-au privit câteva secunde, una nedumerită - părea și plânsă -, cealaltă cu un zâmbet întârziat pe față. M-a salvat cea din urmă. Dezinvoltă s-a prelins mai departe pe scări spunându-mi peste umăr:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Vă las, vorbim mâine!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> N-am mai vorbit, n-am avut curaj să-i explic. Cum să-i spun că urma să am un copil, că urma să mă însor cât de curând, că viața parcă se răzbuna pe mine. N-am avut puterea asta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Deodată simt că mă scutură cineva de braț. Parcă trezit dintr-un somn profund observ toți ochii ațintiți asupra mea. Îmi dau seama că mi-a venit rândul la catalog și în sfârșit reacționez. Mă ridic în hohotele de râs ale colegilor. Deși îmi pregătisem un discurs destinat să impresioneze, acum nu-l mai știu și pace. Mi s-a șters memoria. Așadar improvizez:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Nu sunt multe lucruri de adăugat în ultimii cinci ani... Totuși, văd chiar în acest moment o situație ciudată. Soarta mea - până acum n-am sesizat - a fost determinată de doi decani. Primul, domnul Marcu. Când trebuia să fiu exmatriculat la sfârșitul primului an m-a întrebat: „Dom'ne, dar tu de ce nu vii la școală?” Eu am fost cinstit și i-am spus: „Eu mă duc la filme la Cinematecă!” Atunci i-a cerut secretarei: „Șterge-i dragă absențele că poate ajunge regizor!”, povestesc, iar colegii se distrează copios. Aștept puțin să se liniștească lumea și continui: Ca anul trecut domnul decan Popescu să aibă încredere în mine și să-mi dea posibilitatea să fac un film de prezentare a facultății. Și iată cum destinul meu de regizor printre ingineri s-a împlinit! închei râzând la un loc cu toată lumea, dar după câteva clipe cer liniște fiindcă mai am ceva de adăugat: Să vă mai spun o mică istorioară. Acum cinci ani unul dintre colegii noștri, nu dau nume, la masa festivă de la restaurant trecea și ne întreba pe fiecare în parte dacă am făcut milionul de euro. Doamne și am avut așa un fior de neîmplinire în momentul ăla!... Mi-am dat seama că sunt un ratat. Un coleg de lângă mine îl făcuse... sunt întrerupt iarăși de glume, dar nu mai țin cont și vorbesc mai departe acoperind larma: Și vreau să aflați că nici între timp nu l-am făcut, dar fiorul acela de neîmplinire mi-a trecut. Vă doresc și dumneavoastră același lucru!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mă așez bineînțeles cu privirea spre Oana. Îmi face un semn discret, ca pe vremuri când se bucura de vreo reușită de-a mea. Încep să sper, nici eu nu știu ce. „De fapt ce vreau?” mă întreb. Ea a venit însoțită. Arată foarte bine partenerul ei. Îl invidiez și simultan mi-e ciudă pe el. „Prostule, puteai să fii tu lângă ea!” mă muștruluiesc în gând. Dar nu poartă niciunul verighetă - am remarcat de la început - poate nu-i decât o cunoștință, un văr, un frate descoperit de curând. Un nimeni. Devin complet irațional, dar cumva mă simt viu cum n-am mai fost de mult.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Între timp festivitatea s-a încheiat, iar eu sunt în continuare absent, distrat, devorat de o singură dorință. Puteam să lipsesc că tot aia era. Puteam să stau acasă și să gândesc câte în lună și în stele, nu trebuia să vin până aici pentru asta. Dar poate așa trebuia să fie. Poate soarta ne oferă ocazia să ne explicăm, să reparăm trecutul. Poate nu numai eu, ci și ea dorește să ne lămurim. N-am nici cea mai vagă idee ce aștept să se întâmple după aceea, dar vreau măcar să-mi cer iertare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Părăsesc sala printre ultimii. Glumesc, întreb, răspund, râd, mă îndrept spre mașină, ajung la restaurant, mă așez undeva la întâmplare, toate acestea pe pilot automat. Mesele se ocupă treptat, muzica luptă să acopere rumoarea din salon, iar primele două perechi ies pe ringul de dans. Cele mai curajoase. Ard de nerăbdare s-o invit și eu pe Oana - ce moment mai bun să-i vorbesc decât când o țin în brațe -, dar aștept să se mai aglomereze ringul fiindcă orice s-ar zice, sunt un timid. Spre norocul meu nu durează mult. Nici zece minute și aproape jumătate din sală este în picioare. Pândesc un moment prielnic, beau un pahar de tărie de îmbărbătare și mă reped spre ea. În câteva secunde suntem pierduți printre cuplurile de dansatori.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - N-am apucat deloc să vorbim!... nu prea știu eu cum să încep.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Avem tot timpul, seara abia a început! sună răspunsul ei cam neutru și nu foarte încurajator.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Știi m-am tot gândit de-a lungul timpului la acea zi...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Care? se îndepărtează și mă scrutează nedumerită.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Chiar pare sinceră ceea ce-mi suflă și ultima urmă de curaj, dar nu mai am cum să mă opresc, așa că îi explic:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Atunci... Știi tu! Sunt sigur că știi! M-am purtat ca un măgar. Te-am înșelat fără rușine, te-am rănit și apoi am fugit ca un laș...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ohoo, oprește-te! Chiar nu înțeleg despre ce vorbești, se preface în continuare că nu-și amintește, iar eu mă simt ca ultimul om. Cu cea mai caldă voce o rog:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Iartă-mă! Cred că te-am făcut să suferi cumplit... Dacă nici după atâția ani nu...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cuvintele îmi rămân în gât. Sunt descumpănit de reacția ei. Râde, și tot râde nestăpânit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Tu ai crezut că eu... mă întreabă sau constată - nu mai sunt sigur de nimic - printre hohote, dar sesizează că eu nu mă distrez defel. Atunci încearcă să se stăpânească și puțin stânjenită îmi spune: Scuză-mă, n-am putut să mă abțin. Dar chiar este hazliu! Eu... Eu nu te-am văzut niciodată altfel decât ca pe un frate. Chiar ai crezut că... </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> (Martie 2014)</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p> Zicea că este din sticlătag:insemneculturale.ning.com,2014-10-22:6515444:Topic:6262392014-10-22T12:45:27.002ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><i> <span class="font-size-3">Motto: Binele făcut cu sila este cel puțin la fel de nociv ca și răul provocat cu premeditare.</span></i></p>
<p align="center"></p>
<p align="center"></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Locuiește într-o căsuță scăpată cine știe cum de la demolare, strânsă ca într-o menghină între blocurile construite ulterior, imobilizată parcă între acestea. Scamă a trecutului pe haina…</span></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><i> <span class="font-size-3">Motto: Binele făcut cu sila este cel puțin la fel de nociv ca și răul provocat cu premeditare.</span></i></p>
<p align="center"></p>
<p align="center"></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Locuiește într-o căsuță scăpată cine știe cum de la demolare, strânsă ca într-o menghină între blocurile construite ulterior, imobilizată parcă între acestea. Scamă a trecutului pe haina prezentului prea grăbit și nepăsător ca să se mai scuture de ea. Fără curte, fără gard, fără poartă, doar o construcție puțin jupuită de lupta cu vremea, învingătoare din moment ce are locul ei acolo între clădirile înalte și moderne. A supraviețuit peste timp ca și stăpânul său, un bărbat cam la vreo șaizeci de ani cu un trecut enigmatic. Mulți au încercat să i-l descifreze, însă nimeni n-a reușit. O prezență respingătoare și totodată charismatică. Pe de-o parte silueta disgrațios de subțire pentru înălțimea lui - peste medie - și transparența nefirească a feței îți dau fiori, iar pe de alta lumina ochilor negri, uimitor de limpezi, și surâsul te cuceresc iremediabil. Mai ales surâsul. Când acesta îi înflorește discret în colțul gurii, ridurile adânci parcă se topesc, desvăluind o frumusețe eternă, calmă și caldă. Sfârșești îndrăgindu-l. Te pomenești dorindu-l în preajmă oricât de straniu ar fi comportamentul lui. Și este.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu cred că a depășit vreodată granițele cartierului. Sau poate a făcut-o, dar demult când probabil avea o altfel de viață. Își petrece zilele îngrijind florile plantate de el pe spațiul verde dintre blocuri sau odihnindu-se pe o bancă puțin mai încolo de locul unde îmi parchez mașina. Pe vreme rea nu iese decât împins de vreo necesitate și atunci se strecoară ferindu-se la fiecare pas de obstacole închipuite.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Deși îmbrăcat mereu cu haine uzate, strălucește de curățenie. Niciodată nu l-am văzut murdar, șifonat, nebărbierit ori nepieptănat, fie că robotea în grădină ori ședea privind în gol, împietrit ore în șir. Își poartă singur de grijă așa povestesc locuitorii mai vechi ai cartierului, cei ce-l știu de multă vreme. Nicicând n-au observat măcar o persoană intrând sau ieșind din casa lui. Nici stând de vorbă cu cineva n-a fost văzut.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Imediat ce m-am mutat aici - acum șase luni - într-o dimineață l-am zărit stând la soare pe banca lui. M-a privit cu acei ochi fascinanți, dar când am pășit spre el și-a plecat capul și s-a ghemuit vădit neliniștit. Am renunțat. Contrariată, m-am urcat în mașină și am plecat la serviciu. Mai târziu am aflat că preferă să țină oamenii la distanță și nu fiindcă îi disprețuiește. Din contra îl atrag, dar în egală măsură îl și sperie apropierea lor. Susține că este din sticlă și încearcă să evite un accident nefericit. Este nebun, unul inofensiv, însă categoric nebun. Un fapt cunoscut și acceptat de toată lumea. În mintea lui tulburată își imaginează că se poate sparge și de aceea evită orice atingere, îl neliniștește aglomerația și îndeosebi îl agită copiii care se joacă de regulă nu foarte departe de locuința lui.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Arareori, l-am întâlnit în magazinul din cartier ori prin piață, prins de nevoie în mulțime. Am remarcat cum se prelinge pe lângă semeni ferindu-se pe cât posibil de ei, iar dacă nu reușește, după ce scapă din îmbulzeală fuge într-un loc izolat unde cu gesturi febrile șterge insistent amprente închipuite. În astfel de momente abia rezistam imboldului de a-i sări în ajutor. De a-l proteja cu trupul meu, de a deschide un culoar pe unde să meargă nestingherit. Mă oprea doar faptul că, deși aș fi vrut să fie altfel, și eu eram o amenințare pentru el. Una în plus. Nu-mi explic de ce, însă în adâncul meu tânjeam să-i câștig încrederea. Să-i aflu povestea. De la el, cea adevărată, și nu acele legende șoptite pe la colțuri. Una mai ireală decât alta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Unii spuneau că a fost un mare violonist. Foarte talentat, în continuă ascensiune până când, subit, după un concert a înnebunit. Aparent totul se desfășura ca de obicei. Sala era plină, el a urcat pe scenă în ropote de aplauze și după ce s-au potolit a rostit câteva cuvinte de mulțumire, a glumit - era un spirit deschis și vesel. Apoi în liniștea așternută, și-a potrivit vioara sub bărbia puțin aplecată și cu arcușul în aer, ochii închiși, s-a recules câteva secunde înainte de a-și elibera sufletul închis în acea cutie fermecată. De la primul sunet până la ultimul intra în transă, cu fiecare notă călătorea în spații de culoare și parfum, de dulci ori vijelioase trăiri. Uita de scenă, de public, chiar și de el. Fremăta odată cu muzica, contopit cu ea. Acum se comprima într-un punct greu, de plumb, capcană, închisoare, acum se elibera și într-o explozie de energie se dilata la infinit, zâmbind veșniciei. Trăia, se destăinuia el câteodată, o experiență aproape paranormală. Se povestește că în acea zi, în timp ce plutea în spații miraculoase a auzit niște șoapte: ”Dacă la nouă se termină, apuc să trec și pe la... Unde o fi găsit rochia asta?... Trebuie să duc neapărat mașina la service... Ce plictiseală!... Din ce și-o fi făcut Vasilescu ditamai casa?...” Zborul i s-a curmat, arcușul i-a căzut din mână după ce a scrâșnit pe coarde, strigăt sfâșietor de animal rănit, apoi a scăpat vioara, cutie deodată goală ca și sufletul său. A părăsit scena și din acel moment s-a ascuns în învelișul lui de sticlă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Alții susțin în schimb că a fost un important om de afaceri. Că ar fi fugit din țară cu mulți ani în urmă și după nenumărate peripeții s-ar fi stabilit în America. Acolo a început de jos, dar cu răbdare și tenacitate a urcat treaptă după treaptă până când și-a pornit propria lui afacere. A dezvoltat-o necontenit, asumându-și adeseori riscuri enorme. Curajul și inteligența sclipitoare i-au fost răsplătite de soartă. Părea că nimic nu-i poate sta în cale. La un moment dat, condițiile în țară devenind prielnice, a revenit și a construit aici un adevărat imperiu. Lumea afirmă că a avut și noroc, că l-a iubit mult Dumnezeu. S-a însurat târziu, după întoarcerea acasă, cu o femeie mult mai tânără decât el. Avea tot ce-și putea dori un om, însă voia mai mult și mai mult. Puterea l-a îmbătat și a început să facă greșeli, ori poate Dumnezeu și-a luat mâna de pe el. Cert este - spune lumea - că una i-a fost fatală. A pierdut tot în câteva zile, imperiul s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc, iar lovitura de grație a primit-o de la soția lui. L-a părăsit. Această ultimă picătură în paharul neșansei i-a risipit mințile.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cea mai fantezistă versiune am aflat-o acum câteva săptămâni de la o doamnă în vârstă care m-a abordat imediat ce am ieșit din bloc - parcă mă pândise. Probabil se dusese vestea că sunt psihiatru și că mă interesează din punct de vedere profesional istoricul acestui nebun. Cât se poate de adevărat numai că, m-am atașat de el și ceea ce inițial era doar un studiu de caz a devenit o nevoie de a-l ajuta, o dorință irezistibilă de a-l consilia. După ce a scotocit prin geantă după o hârtie unde notase câteva date, femeia mi-a destăinuit pe un ton conspirativ că îl cheamă Kina și vine dintr-un sistem solar - încă nedescoperit de noi - aflat la două mii cinci sute de ani lumină de Terra. Acesta - citea ea pe foaie ca să nu greșească - cuprindea șapte planete: Akos, Seos, Makai, Ipca, Uri, Epir și Ores. Cea din urmă era casa lui, loc unde ar exista forme de viață de aproximativ șase miliarde de ani. Provenea - susținea că i s-a destăinuit extraterestrul însuși - dintr-o civilizație incomparabil mai evoluată decât a noastră și a acceptat alături de mulți alți semeni de-ai lui misiunea de salvare a vieții pe pământ. N-am putut să ascult mai mult de atât. M-am scuzat și am părăsit-o degrabă. Totuși i-am lăsat cartea mea de vizită și am invitat-o la cabinet, gândind că avea nevoie de ajutor medical.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Acela a fost și momentul când am realizat că-mi canalizam energia într-o direcție greșită. Căutam pe căi ocolite să-i descifrez misterul, dar de fapt cheia era la el, în el. Trebuia să stabilesc o punte de legătură între noi. Cu răbdare să mă apropii, să-l conving să-și deschidă sufletul și în final să-l vindec. Pe de-o parte. Pe de alta, voiam să-i înțeleg magia - o avea cu siguranță. Simțeam că într-un fel neînțeles ne influența și pe nesimțite ne transforma. Am sesizat acest lucru curând după mutare, dar n-am știut cum să-l interpretez. Toți vecinii, oamenii din cartier erau diferiți de restul lumii. Mai relaxați, mai zâmbitori, atenți, calzi, săritori, toleranți. De fiecare dată când reveneam acasă din orice colț al orașului parcă schimbam planeta. Părea că dorința tuturor de a proteja această ființă fragilă - n-am idee cum a indus-o - se extinsese la orice relație, orice interacțiune în acest spațiu. Cu toată rătăcirea lui reușise să creeze armonie și nu numai o dată am gândit că nu este chiar atât de nebun, ci știe exact ce face.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Eforturile mele de a iniția un fel de comunicare cu el n-au întârziat să dea rezultate. Nu imediat, dar nici nu mă așteptam să fie ușor. Locul și momentul erau mereu aceleași. Dimineața în jurul orei zece, eu lângă mașină, el pe bancă. La început întârziam câteva secunde zâmbind-i, dar plecam imediat ce dădea semne de neliniște. Se foia fără rost, fața i se crispa, iar mâinile netezeau întruna stofa pantalonilor. Am procedat astfel zile în șir până când am fost răsplătită cu o privire directă, cea mai directă, sfredelind până în adâncul meu. Primul semn de încredere, firav, dar un început. I-am mulțumit din priviri și m-am retras. Atât. După o perioadă am început să-i duc câte un sanviș și cafea într-un pahar de plastic. Inițial le așezam departe de el, apoi tot mai aproape, însă niciodată nu l-am atins. I-am lăsat lui această inițiativă. Vedeam în luneta mașinii că le lua și eram foarte mulțumită. Nu se putea mai bine de atât mai ales că, de la o vreme a început să-mi și vorbească. Puțin, dar mi se adresa. Câteodată îmi spunea: ” Azi strălucești!” Alteori dădea din cap a necaz: ”Multe, multe amprente, trebuie să te cureți!” N-am dat importanță cuvintelor, esențial pentru mine era să-i aud glasul. Esențial era pasul făcut spre el. Totuși la un moment dat am sesizat că ori de câte ori eram tulburată, indiferent de cauză, mă îndemna să mă curăț, iar când <i>străluceam</i> frica lui de mine se diminua. Așadar m-am străduit să devin echilibrată, eliminând unul după altul motivele, false am constatat, de frământare și inevitabil am ajuns să mă întreb tot mai des: ”Până la urmă cine pe cine vindecă?”</span></p>
<p><span class="font-size-3"> De alaltăieri îmi permite să mă așez alături de el ceea ce-mi dă curaj să merg mai departe. Astăzi vreau să încerc să-i pun întrebări, să-l înduplec cumva să vorbească despre trecutul lui. Simt că este momentul. Am emoții, însă trebuie să le controlez. Altfel pierd tot ce-am construit până acum. Așadar, inspir profund de câteva ori, mă liniștesc, iau pachețelul pregătit deja și ies. Când sunt la câțiva metri de locul unde stă, îl observ pe Mario, băiatul mutat de curând în bloc, maimuțărindu-se ceva mai încolo. Copilul are vreo zece ani și nu poate fi strunit de nimeni. Părinții nici nu par să încerce. Prin urmare la o săptămână de la venire deja a umplut de sânge o fetiță de prin vecini. Acum imită hlizindu-se gesturile prietenului meu. Deodată îl văd aplecându-se după o piatră și înțeleg imediat ce urmează. Strig la el și dau să fug să-l opresc, dar realizez că n-am timp. Deja a aruncat-o. Atunci mă reped la bărbatul de sticlă și-l smucesc instinctiv cu putere, aproape îl dărâm încercând să-l feresc de lovitură. Și reușesc, piatra cade undeva în fața noastră fără să-și atingă ținta. Țip aproape isteric la puștiul neobrăzat, acesta fuge mâncând pământul, iar eu încă agitată mă întorc la nebunul meu, prăbușit în continuare pe bancă într-o poziție nefirească. Ochii lui larg deschiși, uimiți și îngroziți totodată, nu mai știu să clipească.</span></p> Trenultag:insemneculturale.ning.com,2014-08-20:6515444:Topic:6010272014-08-20T14:11:31.016ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p class="Standard"><i> <span class="font-size-3"> </span></i></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><i><span class="font-size-3"> Motto: Timpul nu ne așteaptă, el curge necontenit măsurând fie intensitatea trăirii, fie durata absenţei noastre de la apelul vieţii.</span></i></p>
<p align="center" class="Standard"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p align="center" class="Standard"><span class="font-size-3"> …</span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><i> <span class="font-size-3"> </span></i></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><i><span class="font-size-3"> Motto: Timpul nu ne așteaptă, el curge necontenit măsurând fie intensitatea trăirii, fie durata absenţei noastre de la apelul vieţii.</span></i></p>
<p class="Standard" align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p class="Standard" align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Telefonul zbârnâie, zbârnâie insistent. Îl caut prin pat fără să deschid ochii, dorind să-l opresc indiferent cine ar fi fost dincolo. Îl ţin mereu aproape, aşa cum obişnuiam când Alin, soțul meu, lipsea de acasă, ca să-i pot răspunde repede. Nu exista dimineață ori seară să nu mă sune. Primul bună dimineața și ultimul noapte bună, vocea lui caldă.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Îl găsesc și pe pipăite apăs butonul de respingere apel nerăbdătoare să mă reîntorc în vis, singurul loc unde îl mai pot întâlni. În zadar, deoarece imediat aud bătăi, la fel de insistente, în uşa de la intrare. Soneria am scos-o, dar uşa... Aş fi scos-o şi pe aceasta dacă ar fi fost posibil. Nu vreau să văd pe nimeni, nici să aud cuvinte de încurajare, asigurări că timpul mă va vindeca, iar să vorbesc nici atât. N-am cerut nimic, nimănui și totuși bătăile se intensifică. Cineva nu mai are răbdare. Deschid ochii exasperată și mă ridic alene din pat. În trecere, observ cu dezamăgire perna lui intactă în ciuda speranţei mele - absurdă ştiu - c-o să-mi mai mărturisească într-o zi despre somnul în doi. </span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Îmi ia parcă o veșnicie să ajung la intrare și deschid fără să privesc înainte pe vizor. Oricine ar fi numai să înceteze acel zgomot supărător. Prietena mea cea mai bună, Mara, intră turuind şi gesticulând nervos. Îi întorc spatele nepăsătoare, nu mă interesează acum morala ei. Ştiu că este bine intenţionată, dar pur şi simplu nu-mi pasă. Dacă tot am fost trezită cu brutalitate caut refugiu în muzică. Pun un CD, caut o bucată anume - preferata mea în ultima vreme - și așezată într-un fotoliu încerc să-l simt pe Alin. Mike Oldfield mă ajută să fiu cu el. The Voyager este el, este podul de sunete pe care l-a aruncat între noi fără să ştie că asta face, în seara dinaintea acelei dimineți nefaste. Premoniție ori întâmplare, nu știu, dar atunci a vrut să asculte exact această piesă și după ce ne-am delectat împreună, mi-a spus pe nepusă masă:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Ce senzație stranie am trăit! Că sunt fiecare sunet... Într-un fel special. Particulă și intreg, aici și oriunde... Că exist pretutindeni și în orice, dilatat până la marginea universului. Prostii, nu? a râs, apoi privindu-mă intens a continuat: Oricând vei auzi Voyager - după ce n-oi mai fi pe aici - să știi că sunt în preajma ta, foarte aproape.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Brusc muzica se opreşte. Mara socoteşte că-i este permis să treacă peste voința mea. Mai mult, mă apucă de umeri şi zgâlţâindu-mă strigă isteric:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Opreşte-te, opreşte-te odată! Nu mai este, gata! Trezeşte-te!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Lasă-mă în pace! mă eliberez din strânsoare şi plec în dormitor.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Ea se ţine după mine pornită:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Ce faci? Nu vezi în ce hal ai ajuns? Trebuie să accepţi realitatea şi să mergi mai departe.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - N-am chef să merg nicăieri. Nu te mai băga! încerc să scap, fugind înapoi în sufragerie.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Ba mă bag! Sunt prietena ta şi nu te las să te distrugi! mă urmează ea neobosită. Este bolnăvicios ce faci! Ce-i cu perna aia acolo? Ce-i cu dulapul plin de hainele lui, cu tricoul ăla aruncat pe taburet, cu pantofii de la intrare? Explică-mi! Ce ai de gând? Dacă nu le dai tu, o să le adun cu mâna mea chiar de-o să te superi pe mine. Te înţeleg foarte bine, dar...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Nu înţelegi nimic! Du-te şi fă ordine în viaţa ta! mă răstesc la ea şi pentru că n-o mai suport pun la repezeală nişte haine pe mine şi ies din casă, lăsând-o acolo încă vorbind.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Slavă Domnului, nu se ţine după mine şi afară. Merg și tot merg fără să văd pe unde calc. Undeva în adâncul meu recunosc că are dreptate, dar nu pot şi nici nu intenționez să schimb ceva. Dacă aş avea atâta forţă aș folosi-o ca să mă ascund undeva departe de toţi şi toate. Nici gând să şterg urmele prezenţei lui - atât mi-a mai rămas - cu toate că a plecat de mult. Realizez că nu se mai poate întoarce de acolo, dar nu pot să nu-l aştept, să nu cred că o minune ne<b>-</b>ar putea aduce iarăşi împreună.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Străbat mecanic un culoar al singurătăţii croit prin oceanul de viaţă în care se scaldă - ostentativ îmi pare - tot ce este împrejurul meu. Nu văd, nu aud, nu simt. Piciorele păşesc parcă dotate deodată cu voinţă proprie. Nu mă interesează unde mă duc, însă observ cum caută urmele paşilor noştri, lăsate cu fiecare plimbare pe străzile acestea, pe lângă teii aceştia. Chiar şi maşinile parcate pe marginea drumului par aceleaşi. Cuvinte, hohote de râs, zâmbetul lui, uşoara strângere de mână - întotdeauna mă ţinea de mână - se adună ghem de durere în sufletul meu. Nu mai vreau nici amintirile. Le-aş arunca, însă cu cât le împing mai departe, ele sapă mai vârtos în mine.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Ajung, nu ştiu cum, la gară. Intru, traversez sala proaspăt renovată, ies pe peron şi ca atrasă de un magnet mă îndrept spre trenul staţionat la linia întâi. Mă urc în el fără urmă de ezitare. Ca și cum planificasem acest lucru din start. Ca și cum premeditasem o călătorie spre uitare, departe de apartamentul meu, de strada plină de urmele trecutului, de oraşul meu burduşit cu amintiri, de însăşi amintirile dorite şi nedorite simultan, de viaţa mea, de orice viaţă. </span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Trec în revistă câteva compartimente până găsesc unul absolut gol și ocup un loc la fereastră. Deși altădată aș fi căutat apropierea oamenilor, acum îmi displace totalmente. Nu ştiu încotro o să călătoresc şi nici nu-mi pasă. Stau pe locul meu absentă, surdă și oarbă. Deoadată uşa se deschide şi odată cu intrarea unui domn în vârstă, visul meu de singurătate se spulberă. După ce mimez un răspuns la salutul lui jovial, întorc capul spre fereastră evitând orice contact, fie el şi numai vizual, cu acel intrus. Aproape uit de existenţa lui când îl aud întrebând:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Unde mergeţi doamnă?</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Nicăieri! răspund scurt şi cât se poate de indiferent.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Ah, atunci sunteţi chiar în locul potrivit! mă asigură, zâmbind cu subînţeles.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Nu reuşesc să dau sens acelui ceva din spatele surâsului, însă bărbatul îmi captează atenţia. Părul cărunt purtat peste spate, mai mult zbârlit decât pieptănat, lasă liberă o frunte foarte înaltă brăzdată de riduri longitudinale adânci. Sprâncenele albe, stufoase, ca două virgule, dreapta mai ridicată decât stânga, exprimă parcă o mirare perpetuă. Sub ele ochii ar putea părea umili dacă n-ai lua în calcul privirea deosebit de vie şi inteligentă. Nasul drept, destul de mare şi puţin borcănat, iar sub el o mustaţă generoasă, albă şi ea, puţin rebelă ca şi părul. În colţul gurii se leagănă stinsă o pipă neagră. Obrajii, sub apăsarea anilor, au şi ei tendinţa să se scurgă către bărbia puternică, îndulcită puţin de o gropiţă. Personajul îmi pare atât de familiar şi cu toate acestea nu pot să-i dau nume. Chipul lui senin şi calm mă mai reţine câteva clipe, apoi revin la nepăsarea mea, ajutată şi de faptul că trenul scârţâind uşor se pune în mişcare, rupând vraja.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Alunec în vidul din mine singurul loc unde pot supraviețui în acest moment. Din nou nu simt, nu văd, nu aud şi nici nu-mi propun să fac vreun efort de adaptare - cum pretinde Mara că ar fi normal - la o realitate nedorită şi neînţeleasă în fapt. Întrebări vechi, fără răspuns, mă încolţesc deodată. De ce el? De ce aşa? Caut obsesiv explicaţii ale absurdului deşi ştiu că nu le voi găsi niciodată. Poate nici n-a murit. Poate visez, trăiesc un coşmar din care mă voi trezi la prima staţie. Voi coborî pe un peron numit viaţă, fericită că am evadat dintr-o iluzie. Una sufocantă.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Deodată îmi amintesc de tovarăşul meu de drum. Nu-și mai făcuse simţită prezența în niciun fel. Cercetez scurt compartimentul, presupunând că a ieşit fără să-mi dau eu seama. Este la locul lui, învârte pipa în mâini, zâmbind unui gând ascuns, sau poate mie. Am senzaţia că se aştepta să-l privesc exact în acel moment. Mă grăbesc să închid ochii refuzându-i astfel orice încercare de dialog. Concomitent simt că dulcea legănare a trenului a fost înlocuită de o vibraţie surdă neplăcută. Stomacul mi se face ghem, iar capul îmi vâjâie. Îmi spun că este ceva trecător, o slăbiciune de moment provocată de suferința acumulată în ultima perioadă. Dar degeaba aștept să-mi revin, căci starea mi se înrăutățește, iar o presimțire sumbră nu-mi dă pace. Mintea-mi intră în alertă. Zâmbetul ciudat al bărbatului, ameţeala mea, sentimentul că aş fi prinsă într-o cursă, mă sperie. Devin foarte atentă și caut panicată o ieşire, nu ştiu încă de unde ori din ce. Încerc să văd ceva pe fereastră, dar nu reuşesc. Trenul gonește cu viteză nebună, nefirească, încât decorul se diluează într-o perdea gri tăiată longitudinal de dungi trepidante ce-mi şfincuiesc ochii. Pentru prima oară de când am urcat, sunt interesată să aflu destinaţia acestui vehicul neobişnuit. Aşadar, mă adresez bărbatului:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Ştiu că n-am fost prea amabilă cu dumneavoastră mai înainte, însă am motivele mele, încep eu prin a-mi cere scuze pentru impoliteţea mea anterioară.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Ştiu! spune liniştit.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Ce ştiţi? întreb contrariată, dar renunţ imediat şi continui: Nu contează, eram doar curioasă încotro călătorim...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Trenul acesta, doamnă, nu merge nicăieri. Stă! mă derutează el şi mai mult. „Einstein, cu Einstein seamănă!” găsesc neaşteptat numele căutat mai devreme, dar în clipa de față mă interesează altceva. Așadar, stărui:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Cum adică? arăt spre fereastra care-i dovedeşte în opinia mea, eroarea.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> - Aa, acolo! Da, în afară totul se mişcă. Zboară, nu? chicoteşte uşor.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> Nu-i înţeleg cuvintele şi n-am chef defel de ghicitori. Tot ceea ce-mi doresc acum este să cobor, să scap din acel loc straniu. Mă ridic, pun mâinile de geam şi-mi lipesc fruntea de sticla rece, sfredelind perdeaua gri, doar doar oi zări ceva. În zadar. Exasperată insist, şi insist până când încep să lăcrimez. Plâng, nu mai contează din ce motiv. Doar plâng şi totodată îmi doresc mai mult decât niciodată să văd. Orice ar fi, numai să aibă culoare şi formă. Un lan de grâu sau un gingaş mac sângeriu, un deal înverzit ori doar un fir de iarbă, pădurea sau un copac stingher, stoluri de păsări ori măcar o cioară, pământul brun sau un banal stâlp de pe marginea drumului. Orice! Mă dor ochii, dar nu le dau importanţă. Vagonul meu aleargă cu aceeaşi viteză năucitoare sau poate stă – cum afirmă acest domn ciudat – şi, de fapt, universul se prelinge iute pe lângă de mine. Nu insist să cred, nici să nu cred. În sfârșit doresc ceva cu ardoare. Să străpung griul. Efortul, pe cât de susţinut pe atât de inutil, mă sleieşte. Lipită în continuare de geam închid ochii obosiţi peste măsură. Câteva clipe, atât am răbdare, apoi îi deschid și înmărmurită privesc afară. La capătul peronului patru un castan îşi leagănă crengile în vânt. Îl recunosc. Este acolo de mulţi ani. Verdele freamătă și străluceşte în soare. Parcă-mi şopeşte vorbe dulci. De undeva se aude un croncănit de cioară. O descopăr imediat. Zâmbesc. Mă întorc spre tovarăşul meu. Nu mai este acolo. A fost real ori doar o plăsmuire a minții mele? Sunt singură în compartiment, iar trenul este nemişcat. A plecat vreodată ori nici nu s-a clintit din loc? De cât timp stau aici? O clipă, o oră, mai mult? Nu voi şti niciodată. Am o singură certitudine. Văd, aud şi simt din nou.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span xml:lang="RO" lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> </span></p>