ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-29T16:00:51ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeterhttps://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/2994584587?profile=RESIZE_48X48&width=48&height=48&crop=1%3A1https://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForContributor?user=10f24nysd0q8l&feed=yes&xn_auth=noAșteptându-i pe rușitag:insemneculturale.ning.com,2024-03-22:6515444:Topic:13216602024-03-22T09:44:25.558ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeter
<p><span style="font-size: 12pt;"> - Moș Pompei, ia, povestește-ne mata cum a fost atunci, în 68, când au intrat rușii în Cehoslovacia.</span> <br></br><span style="font-size: 12pt;"> E o seară de vară, e duminică și tinerii stau strânși cu toții în jurul lui Moș Pompei pe prispa de la cârciumă, fiecare cu o bere rece în față, mai puțin moșul care trage doar din când în când din pipa masivă din lemn de cireș. Lui nu-i place berea pe care o numește apă chioară, deja a dat pe gât cinzeaca…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> - Moș Pompei, ia, povestește-ne mata cum a fost atunci, în 68, când au intrat rușii în Cehoslovacia.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> E o seară de vară, e duminică și tinerii stau strânși cu toții în jurul lui Moș Pompei pe prispa de la cârciumă, fiecare cu o bere rece în față, mai puțin moșul care trage doar din când în când din pipa masivă din lemn de cireș. Lui nu-i place berea pe care o numește apă chioară, deja a dat pe gât cinzeaca obișnuită de rachiu și acum pufăie lacom din pipa mereu nestinsă. Pare un personaj coborât din alte vremi sau din icoane, așa cum stă, drept, cu părul și barba albe, îmbrăcat în hainele albe și largi de cânepă țesută în casă. Omul nu-i foarte bătrân, dar tinerii îi spun „moș” pentru înfățișarea lui de bătrân înțelept.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> - Mă, băieți, io pot să vă spui vouă povestea, dar știu c-o știți cu toții...</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - O știm, așa cum o știe toată comuna și tot județul, dar ne place să ne-o povestești dumneata.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - No, bine, atunci.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Și moșul pare că se gândește undeva departe, cu privirile ațintite spre culmea Măgurii de deasupra satului, apoi începe molcom:</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> - Apăi, pe-atunci, prin 68, eram tânăr și în putere, aveam vreo treizeci de ani și eram împreună cu nevasta și cu tot satul la o nuntă unde primarul era naș mare, în fruntea mesei. Primar era atunci unul George Moicean, nu era de la noi din sat și nici nu știu dacă azi mai trăiește pe undeva ori e mort. Om mic de statură, dar strașnic bărbat și bun primar, cum n-a mai avut comuna asta nici până atunci, dar nici de atunci încoace. Avea numai o școală de meserii, dar era ager la minte și bun conducător, de aceea partidul comunist l-a pus primar, președinte de consiliu popular, cum se numea atunci. Era o noapte caldă de august așa ca acum, veselie mare în sala căminului cultural, ceterașii ziceau cu foc și lumea juca și ea de mama focului. Trecuse de miezul nopții, nunta era în toi când paznicul de la consiliul popular intră în sală cu un radio de-ăla mic în mână la care asculta el de obicei meciurile de fotbal și strigă către masa mirilor și nănașilor:</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Vin rușii!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> La început lumea, deja bine abțiguită și neatentă, nu bagă în seamă strigătul omului, dar primarul sare drept în picioare și strigă ceterașilor să oprească muzica. Lumea se oprește și ea și stă în loc, nedumirită de ce s-o fi-ntâmplat.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Ia, zi Petre! Care-i baiul?</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Omul, suflând din greu, zice:</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Or intrat rușii!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Care ruși? Unde or intrat?</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Așa am auzit acum la radio, c-or intrat rușii...</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Mă, Petrică, tu n-ai băut, că ești de pază! Ai auzit tu bine?</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Bine de tot! Au oprit emisiunea și au dat știrea. N-am înțeles io prea bine, că aparatul ăsta mic al meu mai mult mormăie decât vorbește, dar așa am auzit!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Primarul și toată nunta pare că se trezește din beție și nu se mai aude nici musca în sală.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - No, și-acu ce facem? întreabă unul.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Cum ce facem? Ne apărăm comuna! Asta facem! strigă primarul, cherchelit bine, dar gata de luptă. După mine bărbații care aveți armata făcută! Femeile toate la casele lor!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Nunta se sparge urgent, primarul, urmat vitejește de o ceată de bărbați, se îndreaptă spre consiliul popular unde șeful de post și paznicul le deschid toate ușile, inclusiv rastelul de armament al postului de miliție. Nu era cine știe ce dotare, câteva pistoale Makarov, câteva TT-uri, două carabine ZB rămase din vremea războiului, dar și câteva automate APS Stecichin, rămase de când miliția lupta pe-aici cu partizanii din munți, astea măcar erau mult mai mari și cu o capacitate de încărcare de douăzeci de cartușe. Primarul însuși începe să distribuie armele celor mai vajnici trăgători, fiecăruia pe semnătură într-un caiet cu linii ținut de plutonierul major, șeful de post.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Da' gloanțe avem? întreabă unul.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Avem vreo câteva cutii într-o ladă, nu multe, da' important îi să pușcăm cu ele atât cât avem, măcar să vadă dușmanul că suntem înarmați, zice primarul. Îl mai avem și pe Zaharie pădurarul, el are gloanțe de mistreț la pușca lui de vânătoare, cât să sperie inamicul.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> În sfârșit, unii au primit arme de diferite tipuri, dar alții doar bastoane și căști de protecție, iar doi duc lada cu muniție.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Și noi ce facem? zic cei rămași fără arme.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> - Voi sunteți geniști, veți face baricade și bariere de foc în calea inamicului! îi lămurește primarul, amintindu-și de vremea când era sergent în armată. Apoi tună către întreaga trupă:</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> - Companie, ascultă comanda la mine! În drum, adunarea!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Încă amețiți, se adună cu toții în mijlocul drumului.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Tu stai în fruntea companiei! strigă primarul către șeful de post. Și ai grijă cum umblă ăștia cu armele, să nu se împuște careva, ori ei între ei. Încă nu distribui muniția! V-aliniați! strigă apoi primarul, cu vocea răgușită de emoție.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Trupa se aliniază anevoie, șirul e strâmb, dar nu mai contează.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Companie, dreeeepți! Către Strâmtură, înainteeeee marș!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Strâmtura din capul satului era cel mai ușor de apărat, de-o parte a drumului fiind coasta dealului, de cealaltă parte apa râului.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Ajunși la Strâmtură primarul organizează dispozitivul de apărare.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Aduceți lemne să facem baricade! ordonă el trupei, care se pune rapid în mișcare și adună de pe unde pot tot felul de bușteni, butuci ori cioate de pe coasta dealului, crengi și lemne de pe lângă râu. Într-un ceas baricada e gata și trupa se dispune pe posturi, ascuns fiecare pe după crengi și bușteni, cu armele îndreptate în direcția inamicului.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Timpul trece, dar dușmanul nu se arată. Primarul patrulează nervos încolo și-ncoace, agitând pistolul în aer și vorbind de unul singur, dezmeticit din starea de ebrietate. Oamenii, unii sporovăiesc treziți și ei din beție, alți au adormit deja cu pistoalele strânse la piept ca niște jucării.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Pe la cinci se zărește de ziuă și rușii tot n-au apărut. Oamenii, treziți de-a binelea din buimăceala nopții, încep să-și dea seama de grozăvia situației.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Tovarășu’ Moicean, eu zic că rușii or fi mers pe altă parte și nu mai vin pe la noi, zice Ion al Saftei.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Ce-i, Ioane? Ai obosit? Ori ți-e frică? îl repezește primarul. Țara ne cere să fim la datorie!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Stăm la datorie cât ordonați dumneavoastră! răspunde supus Ion al Saftei.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> În sfârșit se face ora 8 când paznicul de la Consiliu vine într-un suflet:</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Tovarășu' președinte, vă cheamă la telefon de la județ!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Plutonier, preiei comanda companiei!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Și fuge iute la birou, de nu se putea ține bietul paznic pe urmele lui.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Alo, da! strigă el în telefon.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Tovarășul Moicean, știți care e situația cu intrarea sovieticilor în Cehoslovacia, suntem în stare excepțională, în stare de urgență. Să luați toate măsurile de ordine publică și de apărare locală. Să fie asigurată paza armamentului din fișetul postului de miliție iar oamenii să fie pregătiți în orice moment pentru orice eventualitate. Raportați dacă apar probleme sau nereguli.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Să trăiți, tovarășu' prim! Noi suntem pregătiți, oamenii sunt mobilizați și dispuși în sectorul de apărare!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Despre ce mobilizare vorbești, tovarășe președinte? Sper să nu faceți vreo gafă pe-acolo! Nu organizați nimic până la noi ordine, nu desigilați dulapurile de armament, iar oamenii să stea liniștiți la casele lor!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Am înțeles! zice primarul și închide telefonul.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Apoi, la fel de iute cum a venit la primărie, fuge înapoi la dispozitivul de apărare și dă ordinul de demobilizare, baricada să dispară urgent, armamentul să fie depus la rastel în bună stare, iar oamenii să se răspândească pe la casele lor.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> - Ei, cam așa am fost de pomină, noi și primarul nostru, în acele vremi. Atunci a râs tot județul de noi.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Ați fost de tot hazul, zice unul dintre tineri, zâmbind.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> - Da, om fi fost noi niște aiuriți, îmbătați de patriotismul lui Ceaușescu, care zicea că suntem suverani și că trebuie să murim cu dușmanul de gât ori de unde ar veni el, din est sau din vest. Azi nu știu câți dintre voi ați mai fi în stare să puneți mâna pe arme în caz de ceva, mai zice Moș Pompei și pufăie molcom din lulea, zâmbind către ei.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Tinerii zâmbesc și ei amuzați, dar tac jenați după ultimele cuvinte ale moșului. Berile le-au terminat de mult și privesc îngândurați rotocoalele de fum albăstrui ce se înalță din pipa lui Moș Pompei în seara caldă de vară.</span></p> Gamzetag:insemneculturale.ning.com,2024-03-20:6515444:Topic:13216062024-03-20T19:15:44.671ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeter
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> În capătul uliței noastre din „mahalaua colibelor”, cum i se spunea acelei părți sudice a satului, era o căsuță mititică, bine îngrijită, în care locuia mătușa Zeino. Fiind copil mă minunau ochii verzi trişti, la fel de verzi-tulburi, până la căinţă, ai fetei lu’ Zeyno, o văduvă de arnăut nu se ştie cum pripăşită în mahalaua noastră. Păreau zăvorâte în temniţele ochilor ei toate fiinţele dragi din…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> În capătul uliței noastre din „mahalaua colibelor”, cum i se spunea acelei părți sudice a satului, era o căsuță mititică, bine îngrijită, în care locuia mătușa Zeino. Fiind copil mă minunau ochii verzi trişti, la fel de verzi-tulburi, până la căinţă, ai fetei lu’ Zeyno, o văduvă de arnăut nu se ştie cum pripăşită în mahalaua noastră. Păreau zăvorâte în temniţele ochilor ei toate fiinţele dragi din lume. Pe Gamze nu prea o văzusem ieşind pe uliţă. O zăream destul de rar, când mai ieşea dintre pereţii casei şi se plimba prin curte, dincolo de porţile mari mai tot timpul ferecate. Era atât de straniu, pe atunci, să-mi închipui o viaţă veşnic petrecută în singurătate. În prima vineri înainte de paştele creştin noi copiii ne duceam seara în mahalaua turcească din partea nordică a satului să vedem, aprinse, mari focuri denumite la ei „tonkal”. Era un obicei care încă se mai păstra. Fiecare familie sare de tonkal peste foc. În timp ce sare, pronunţă cuvintele: hastalâklar, kârgân lâklar… ateşlemek (adică ceva în genul: bolile şi necazurile mele să ardă în acest foc). Se dansează la lumina torţelor şi se aruncă în focuri nişte seminţe care, plesnind, aruncă jerbe de jar împrejur, asemenea unor artificii. Nouă ne plăcea de tonkal, întrucât uliţele erau luminate de torţe. Fiecare gospodar bătea în faţa casei ţăruşi pentru legat vitele (se credea că lucrul acesta aduce belşug, noroc, vite multe). Fetele ţineau un vas plin cu apă într-o mână, iar în cealaltă o legătură de şapte chei, postându-se pe după garduri şi pândind o vorbă de la vecini sau trecători. Se spune că atunci contează primele vorbe, primele cuvinte auzite. Ele le indicau dacă noul an avea să le aducă bucurii, căsătorii sau necazuri, după cum cuvintele auzite erau bune sau nu. Cum aceste sărbători veneau după o iarnă grea, oamenii se așteptau și la vești, și lucruri mai bune. Iar o iarnă grea, aici în câmpia dobrogeană, se defineşte doar cu un ger afurisit și năprasnic. Fie iarnă, zăpadă, ploaie, vremea ţine cu tătarul! Peste o lună-două avea să fie Bayramul, casele să fie scuturate, văruite şi, pentru a scăpa de mizeria iernii, oamenii de prin locurile astea se vor da și peste cap pentru a primi sfinţenia Bayramului...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când a început povestea frumoasei Gamze, atât cât am înțeles-o de la bunica mea, era prin decembrie 195... Casele şi câmpiile din împrejurimile mahalalei noastre Salaș Malesă (mahalaua colibelor) dispăruseră sub zăpadă; doar fumul ce se înălţa din coşuri dovedea că în acele locuri, printre pereţii caselor mici, trăiesc români și tătari, risipiți în vasta câmpie dobrogeană. Arnăuta Zeyno abia băuse cafeaua de dimineaţă, cu caimac, iar în clipa când își făcea prima rugăciune, înainte de răsăritul soarelui, a fost surprinsă de zgomotul unei căruţe care s-a oprit la poarta ei. Înainte de a se îndrepta spre uşă femeia se uită pe geam după cum îi era obiceiul, însă n-a deslușit după fețele acelor oameni care au coborât din căruță cam cine ar fi putut fi străinii opriți la poartă. „Oricine ar fi, este un musafir care a venit la mine” îşi zise ea. Oamenii băteau deja în stâlpii de lemn. În persoana celui care bătea îl recunoscu pe Raym-bey, hagiul din mahalaua Sărt Malle situată în partea nordică a satului. „Doamna de lângă dumnealui, pesemne că e consoarta lui” gândi femeia, sărind să tragă zăvorul.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Vai! Dar ce s-a întâmplat Raym-bey?! Apoi, scuzându-se că venise în papuci înaintea lor, zise: poftiţi, poftiţi în casă!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Bărbatul nu dădu semne că ar dori să intre în curte. Femeia de lângă el se grăbi să spună:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Eyvah, hanăm! (Vai doamnă!) Suntem cu toții în mâna lui Dumnezeu, azi! Eu sunt Șerife... se recomandă ea. Îi întinse o mână, în timp ce cu cealaltă își trăgea feregeaua peste bărbie. Iar el este soțul! mai adăugă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Hagiul Raym se înclină adânc în fața femeii și glăsui:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Astak firullah! (Mulțumire lui Allah!) Căci voi, mătușile, sunteți mângâierile sufletelor noastre. Dar noi, venind direct din Deluruj de la niște rude ale noastre, ne-am abătut pe aici să aducem o veste. Nu intrăm, deocamdată, dar iată pe scurt care e dorința noastră. Într-o săptămână poate, nu mai mult, am dori să venim cu fiul nostru Cetin și mătușile lui în pețit pentru Gamze. Copiii se plac, e rugămintea fiului nostru să vă spunem asta și poate îi și logodim.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Zeyno își duse mâna la gură spre a-și opri un icnet de uimire. Auzise niște vorbe de la Lina, vecina de peste drum, cum că Gamze se strecura uneori serile din casă și se întâlnea cu Cetin pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, dar nu dăduse crezare zvonurilor. Iar pe Lina cam toată mahalaua colibelor o cam bănuia că purta de ici-colo zvonuri multe și mincinoase.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> –Păi, știu și eu... se bâlbâi Zeyno. Să stau de vorbă și cu fata, s-o întreb și pe ea...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> –Întreabă, întreabă... Noi o să trimitem peste câteva zile pe cineva să aflăm răspunsul, interveni hanăm Șerife.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Din poarta casei Zeyno îi mai urmări cum se urcaseră în căruță și cum undeva pe drum mai opriră o dată, fiindcă le ieșise, în drum, taman Lina, vecina. „Acum, dacă știe și Lina, o să afle tot satul” se supără Zeyno. Și se grăbi să stea de vorbă, în casă, cu fata. Când Gamze află de la maică-sa că într-o săptămână părinții și surorile lui Cetin vor veni s-o pețească și să negocieze după obicei bașlîkul (darul) miresei), rămăsese fără grai și căzuse în genunchi, ștergându-și cu colțul năframei lacrimile, de bucurie. Gândul îi era acolo pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, unde-și dădeau ei întâlnire. Ar fi zburat până acolo pentru a-i comunica și lui Cetin, că mama ei nu avea nimic împotriva unirii inimilor celor doi îndrăgostiți. Sufletul ei era deja în drum spre fântână, plutea ca un pescăruș dornic să străbată ținuturi întregi. Părăsi încăperea și se apucă prin ogradă de aranjat câte ceva. Tot mai insistent sufla vântul dinspre marginea satului, aplecând în calea lui vârfurile salcâmilor și oțetarilor. Iar vântul se lăsa tot mai jos înspre acele pâlcuri de mărăcinișuri și cucută de pe marginea drumului, tufe ce fremătau asemenea unui stol de păsări. Se trezi îngânând un cântec: „Bular kimler, ya, dep soray”... (Cine sunt oamenii aceștia...). Se încurcă în versuri și vorbele ei semănau cu un stol de vrăbii în care cineva dăduse cu alice. „Vai, nu! Mama ar putea să înțeleagă altceva!” și se opri pe loc. Din casă, Zeyno își privea fata prin deschizătura geamlâkului și din senin o podidiră lacrimile. Când Gamze, cu coada ochiului o zări dincolo de geamlâk, ridică bărbia de la pământ spre ea, ghici cum maică-sa avea în ochi un aer întrebător și se fâstâci toată, supărată pe sine. Niște ciori cârâiră speriate într-un vârf de oțetar și cam atât.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> La nici o săptămână la casa văduvei de arnăut sosiră și pețitorii. Gamze, trântită pe un divan, citea versete din Coran. Tocmai ajunsese la versetul al treilea din Sura 45 „Cea căzută în genunchi”, unde profetul spunea: „În ceruri și pe pământ sunt semne pentru cei care cred” - când auzi la ușă vocile musafirilor. Lăsă cartea de o parte și se repezi în fața dulapului unde-și ținea, pregătită, dinainte, costumația în care avea să-și întâmpine musafirii. Cu veșmintele în mână schiță un surâs de încurajare. Și, surâzând, se îndreptă spre oglinda din colțul camerei, aruncă la picioarele ei pachetul gata pregătit, șopti ceva spre chipul care o privea mirată din apele oglinzii, dar nodul cald și înecăcios ce i se ridica năvalnic din gât o dădea de gol. Plângea de fericire? Sau era o stare pe care n-o putea înțelege, dar nici stăpâni? Când intră în camera unde mama ei tocmai își servea musafirii cu cafea, Gamze observă că odată cu părinții lui Cetin și surorile lui, se mai afla în încăpere alte două mătuși ale băiatului, iar lângă ele mai era un bărbat. Una din cele două femei era blondă cu chip de cercheză, alta era brunetă și cu ochii alungiți, anume coborâtă ca din stepa kăpceagă. Cele două femei erau Ghiulnear și Seugul, surorile lu’ Șerife. Primul căruia îi sărută mâna a fost hagiul Raym, tatăl lui Cetin, iar cel de al doilea era Turan, venit în calitate de vechil (un fel de naș) care avea să negocieze bașlâkul miresei. Femeile purtau rochii de catifea legate la brâu cu vestitul cordon caucazian, aveau pe umeri un șal cu țesătură orientală. La gât aveau salbe de arginți, iar pe pieptul doamnei Ghiulnear se zărea un șirag de mărgele. Seugul purta pe cap o basma cu dantelă pe margini. Șerife-totai, mama băiatului, o îmbrățișă pe Gamze, întâmpinând-o cu frumoasele vorbe: „Ai - bebiym... bebiym!”, adică „oh odorul meu, odorul meu!”.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Zeyno încărcă masa cu tăvile ce conțineau bucăți moi de carne rumenită în propria grăsime, carne pregătită la cuptorul din curte. Gamze pusese și ea farfurioarele pline cu sarayli și kilergi ca desert și diverse compoturi din fructe, precum și o sinie plină vârf cu vestita qatlama (foietaj în ulei încins), corăbioare și scovergi. Toți mâncau pe alese. Când din cărnuri, când din qatlama. Apoi surorile băiatului o chemară pe Gamze să stea lângă ele și să admire darurile aduse de pețitori. Seugul îi admiră rochia verde (culoarea preferată a profetului) și îi netezi părul la spate, adus într-un coc. Șerife o fura pe Gamze cu coada ochiului. Abia acum părea a lua aminte că avea să aibă, cât de curând, la casa ei, o noră frumoasă foc. Și mai băgă de seamă că alunița de la sprânceana stângă îi stătea chiar bine. O făcea și mai atrăgătoare. Înainte de plecare deja hotărâseră cu toții cele mai mici detalii și își doreau ca nunta asta să se facă cât mai curând.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Doar să treacă sărbătorile de tonkal, mai apoi nunta unui vecin al hagiului Turan și Allah Preaînaltul AtoateȘtiutor, la ceea ce are loc în prezent va ști și ceea ce se va întâmpla în viitor, deci să ne lăsăm pe mâna lui, a spus hagiul Raym.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Unii ar putea să se întrebe: dacă totul a fost hotărât prin voia lui Allah, la ce mai folosește zbaterea omului pe pământ? Fetei lu’ Zeyno nu i-a plăcut că Cetin al ei nu a avut niciun cuvânt de spus. Ar fi vrut să stea drept în fața tatălui său, așa cum stătuse Alișar, fiul acelui negustor bogat din povestea Șeherezadei, când pe patul de moarte tatăl îi dăduse o povață, iar flăcăul îi mai ceruse lămuriri în plus, pentru a fi sigur că povața tatălui fusese înțeleasă, dar că mai avea și el un cuvânt de spus. Gamze îi mai ceruse lui Cetin să fie împreună la ziua nunții acelui vecin al nașului Turan, dar Cetin era hotărât să participe la kureșul (întrecerea cu cai) a tinerilor din sat, pentru a dobândi bașlâkul din bradul miresei și a i-l pune ei la picioare. Gamze ținuse să nu accepte, dar Cetin i-a luat capul între brațe, oprind-o să mai spună ceva. „Pentru cei care nu cred e totuna de-i previi; ei nu cred” își aminti Gamze un verset din SURA „Al-Fatiha” a Coranului.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Doar atât mai știam eu de la bunica: că, la Zeyno, în acea primăvară, nu s-a bucurat nimeni de tonkal. Cineva spusese doar că a zărit-o pe fata lu’ Zeyno lipită de porţile ferecate, privind înspre mahalaua turcească, când se aprinseră acele focuri şi că lacrimi mari îi brăzdau chipul sfâşiat de tristeţe. Întrebând-o de ce, bunica a oftat: „Ei, o fi având şi ea sufletul sfâşiat, sărmana!” Înţelesesem că-i murise iubitul chiar în ziua acelei nunți amintite. Familia lui Cetin se afla chiar la familia miresei unde se târguia „başlâkul” (adică preţul miresei) între cuscri, când cineva le-a adus vestea groaznică a morţii lui Cetin, participant și el la kureş. Căzuse în alergare de pe cal şi-şi frânsese gâtul. „Se vede că aşa a vrut Dumnezeu” - au spus unii. Fata lu’ Zeyno a dat doar un ţipăt la auzul veștii şi nimeni n-a văzut-o când s-a strecurat și a plecat de la nuntă. „Oare, ce mi-a mai rămas? o auzise o prietenă apropiată. Dacă aș putea lua totul de la capăt? O, nu! Acum e prea târziu, știu că e târziu!” În zarva aceea nimeni n-a observat când plecase fata lu’ Zeyno.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Ajunsă în camera ei, Gamze a luat de pe un raft o sticluță cu vitriol, iar lichidul din acea sticluță îi făcea cu ochiul. O sorbise pe toată. Apoi căzuse jos, pe covor. „Vaiii! Allahăăm!” a strigat, ceva mai târziu, mama ei, când a intrat în camera fetei. Și s-a năpustit afară cu fata în brațe, țipând după ajutor. Așa a găsit-o Lina. Iar pe Gamze au salvat-o cu laptele muls de la o măgăriţă cu mânz. Omurie, femeia care se pricepea oarecum la boli și leșinuri, a sosit în grabă și a început să-i şteargă trupul cu apă sărată și oțet. Gamze a fost readusă la viață, însă fata a rămas fără grai. Un vechi proverb spune că „zeii iau minţile celui pe care vor să-l piardă”. Și mi-am adus aminte de povestea lui Alișar și de povața tatălui său: „Fiule, lumea este asemenea unui fierar. Dacă nu te arde focul de la covălia lui, ori dacă nu-ți scoate un ochi sau ochii pe amândoi cu scânteile de la nicovala lui, negreșit are să te înăbușe cu fumăria lui. Dar tu, dacă nu cunoști și nu stăpânești aceste pericole, nu-ți da cu părerea și nu te băga!” De la ai mei știam că tătarii sunt un popor capabil de multă răbdare, rezistând la boală, la moarte, la bunăstare, la sărăcie, la toate...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Am mai încercat eu s-o trag de limbă pe bunica, să-mi mai povestească câte ceva, ce mai auzise și la alții, despre povestea celor doi nefericiţi îndrăgostiţi care n-avuseseră parte de bucuria vieţii, însă bunica ori nu ştia nici ea prea multe, ori nu era încă de nasul meu acea întâmplare, care sângeră în mahalaua noastră atâtea inimi și care avea să mă urmărească și pe mine cu suflarea ei îngerească.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong> </strong></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong> </strong></span></p> Mireasa furatătag:insemneculturale.ning.com,2024-03-18:6515444:Topic:13212402024-03-18T15:07:52.512ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeter
<p></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Cam pe la jumătatea lui decembrie, într-o noapte, un călăreţ descălecă după ce trecu și prin albia secată a pârâului Viișoara, cam în dreptul grădinii lui Condrat Opacin, lipoveanul. Avea ochii ca și cărbunele iscat prin spuza vetrei, zicea bunicul. „De ce erau așa?” îl întrebasem atunci când mi-a spus povestea lui Larion și a Jingăi. „Știu eu?! a dat din umeri, bunicul. Pesemne, să vadă, să scormone adâncimea pădurilor și să simtă…</span></p>
<p></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Cam pe la jumătatea lui decembrie, într-o noapte, un călăreţ descălecă după ce trecu și prin albia secată a pârâului Viișoara, cam în dreptul grădinii lui Condrat Opacin, lipoveanul. Avea ochii ca și cărbunele iscat prin spuza vetrei, zicea bunicul. „De ce erau așa?” îl întrebasem atunci când mi-a spus povestea lui Larion și a Jingăi. „Știu eu?! a dat din umeri, bunicul. Pesemne, să vadă, să scormone adâncimea pădurilor și să simtă frământările calului de sub el, că de-aia era, Larion, vestitul hoț de cai de la Dunăre”. „Și chiar era hoț de cai?” întrebam. „Ei?!... Așa zicea lumea după ce o furase pe Jinga”. Nu mai întrebam. Lăsam să mi se desfășoare povestea pe dinaintea ochilor. În noaptea aceea, luna nu răsărise dintre norii care se adunaseră amenințători spre partea sudică a satului iar cele câteva stele mai răsărite pâlpâiau ca lumânările. Erau alb-cenuşii şi luminau cu evlavie poteca pe care începuse s-o urce călărețul nostru, trăgând calul de căpăstru. Mergea mai mult târât de instinct pe un drum cunoscut, la lumina zilei. Pădurea dinspre malul celălat al Dunării, nu cel care înghițea în burta lui pârâiașul Viișoara, se lăsase mult în urma lui, cu plopi înalți și sălcii cu rădăcini scorburoase peste care se înfășurau, ca țevile, arbuștii răsăriți din alte rădăcini împletite în maluri nisipoase. Îl simțiseră, de după deal, câinii. Lătratul lor îl opri în loc pe Larion, căci el era călărețul care urca poteca aceea pe timp de noapte.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Uitase de stâna de peste dealul Afumaților, de strigătele ciobanilor care băteau cu bâtele în tulumbele din bronz și discurile de fier, alungând lupii care se dăduseră la stână încă înainte de a se ivi zorii. Se trezi înjurând, biciuit pe întuneric de crengile unui măr sălbatic, crescut la margine de potecă. Larion se uită spre valea Viișoarei, acolo unde auzi fâlfâitul unor aripi de pasăre sub luna prăvălită peste o perdea de nori, lăsată mult în jos, către partea sudică a satului. Se opri la margine de cărare și ascultă cu auzul încordat. Jinga trebuia să vină dinspre grădină, cam prin dreptul nucului uriaș ce trona marginea grădinii lui Condrat Opacin. Așa se înțelesese cu fata cea mică a lipovenilor. Jinga nu împlinise încă optsprezece ani, dar fusese promisă de nevastă lui Mitu, băiatul cel mare al Romaneștilor (neam de evrei înstăriți), pentru un car cu boi cu tot și patru hectare de pământ. Mitu, deși băiat trecut mult de armată, nu era însurat dar îl ocoleau toate fetele din sat, la horă. Tăntălăul satului mai avea, din naștere, buză de iepure și, când i se adresa câte cineva, hlizea fără nici o noimă, după care se punea pe râs ca prostul. </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Larion nu-şi amintea când răsărise luna, când imitase fluieratul cintezoiului, când apăruse și Jinga în dreptul nucului cu ochii în lacrimi și cu obrazul zgâriat de ramurile arbuștilor care străjuiau nucul ce trona la marginea grădinii. Jinga se trezise fără să o simtă ai ei și stătuse vreme de o oră așteptând cu inima ticăindu-i ca unui iepure, cu năsucul lipit de geam ascultând chemarea lui Larion, pe care o știa, printr-un fluierat prelung ce voia să imite chemarea cintezoiului în pădurice. Cu bocceluța de haine în mână, îl găsi pe Larion așa cum conve-niseră și-i sări în brațe.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Mi-era teamă că n-ai să mai vii! îl împinse ea cu palma în piept. Îi arăta că încă mai era supărată de întârzierea lui.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Nu-i nimica, trece, o strânse el la piept. Nu trebuie să fii supărată, o să vezi că trece... </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Noaptea, coborâtă peste pământ, pândea ca și Jinga, ivirea zorilor. Larion îi sărută mai întâi gura aromată de busuiocul pe care Jinga îl ținuse toată noaptea sub pernă, și îi spuse că bâjbâise în noapte prin pădurea Lotriței, dar calul îl purtase pe cărarea din pădure ca pe un orb ascultător şi, grăbit să nu-și lase iubita să aștepte prea mult, o părăsi pe creasta dealului Afumaților dar îl opriseră câinii de la stânele din vale, la coada lacului. Stătu o clipă locului fiindcă lacul se auzea din adâncuri, cum sufla ca o ființă vie în oglinda de la suprafață, sugerând un joc al ielelor din pâlpâirea stelelor, ca și cum cineva ar fi dat drumul, pe pânza apei, la lumânări pentru cei morţi. Asta-i dăduse de gândit. Privi către cer și nu zări luna. „Asta-i bine!” murmură el. O urcă pe Jinga pe cal și se ridică și el punând piciorul pe scăriță, direct în șa. Lătratul câinilor scurmă liniştea nopții, a copacilor din jur cu trupurile lor înalte şi indiferente. O armă de vânătoare se descărcă în aer cu un ecou lung, risipitor, înfundat. Toate astea se petrecură în urma lor. Lui Larion, care „vedea” și prin întuneric, i se păru că arma sărise din braţele celui care-i ameninţase cu înjurătura lipovenească: „stoi, tvoi materi!“. Jinga auzise și ea glasul celui care aruncase nervos, acele vorbe:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Larion! întoarse ea capul spre el. E arma de vânătoare a tatei!...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ursitoarele mi-au spus că doar pe lună plină să mă tem. Cred că o să avem norocul de partea noastră... Restul vorbelor se pierdu în hăul râpii.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce-ai zis? întrebă Jinga, neînțelegând mai nimica. Dar el nu-i mai răspunse. Aruncă doar o privire în stânga râpii. Ştia că falia râpii se termina în albia râului secat și că nici un glonț nu l-ar fi ajuns așa cum se aflau ei doi, în continuă coborâre. Un nor îşi pusese palma pe ochii lunii şi îl lăsă fără gânduri pe Larion. Jinga îl văzu cu coada ochiului cum își înfipsese capul într-un piept de om, imaginat doar în capul lui.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Își aminti cum ai ei i-au primit în pețit pe cei ai Romaneștilor, iar curioșii de pe uliță stăteau cu ochii în crăpă-turile gardului și plângeau, de parcă ar fi murit fraţii ei mai mici, ori mai mari, sau cineva din familia lui Condrat Opacin.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – „Mă omule! Mai lasă să crească și ea”, o auzise pe maică-sa, singura care era de partea ei, dar teama de bărbatul ei o ținea deoparte de privirea cu care fiica ei îi cerea, îi implora, ajutorul.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Jinga fusese dusă la bunicii lui Larion aflați la țară, undeva spre granița bulgărească. Larion plecase în Bulgaria cu scopul de a aranja, pe acolo, șederea lor. Când reveni din căutările lui, iarna își făcuse simțită prezența prin lungi ninsori și geruri cumplite. I se spusese că Opacinii, împreună cu Romaneștii, aflaseră de locul unde se ascunseseră și aveau, în curând, să pornească după ei pentru a o întoarce din drum și a o aduce pe Jinga acasă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Larion înțelesese pericolul care îi pândea pe toți, așa că aranjase cu ai lui să îl aștepte cu câțiva ortaci, aproape de liziera graniței de la Negru Vodă cu Bulgaria. El urma să vină la întâlnire, împreună cu Jinga, purtați de o sanie.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Era trecut de două după-amiaza când Larion scoase calul din grajdul bunicilor de îl înhămă la sanie. Ca să nu întârzie la întâlnirea secretă de la pădurea Negru Vodă, la liziera de la granița cu Bulgaria, cum stabilise cu tatăl său, strigă la bunici că a pregătit sania și nu mai are timp să intre în casă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ai niște bunici extraordinari și frumoși, spuse Jinga. Mă doare sufletul că trebuie să mă despart de ei.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Larion nici nu știa ce să creadă. Îi zâmbi fetei și ochii lui clipiră a mulțumire sufletească. Dădu bice calului, sperând să ajungă la timp la liziera de la granița din pădurea Negru Vodă, unde tatăl său, împreună cu câteva iscoade de încredere, îi aștepta să-i treacă granița spre Bulgaria după cum plănuiseră asta, în secret. De acolo, Larion urma să țină direcția spre cătunul Snyagovo unde îi așteptau niște rude ale mamei sale, născută Stoenciov, rude care locuiau în orașul Dobrici. </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Scoasă la drumul mare, spre Negru Vodă, sania înainta hotărâtă pe urmele drumului care se pierdea sub zăpadă; ba uite-o la marginea satului, ba se pierdea după gardurile alea prăpădite şi înţepenite de ger ale unei ferme de la marginea cătunului. Vântul mătura dinaintea saniei o zăpadă măruntă şi aspră, împrăştiind-o în suluri pe câmp, şi de acolo, rostogolindu-le ca pe ciurlani, până hăt mai departe. Larion îşi îndemna liniştit calul; o oarecare îngrijorare i se citea şi lui pe faţă, dar se mulţumea să privească din când în când la Jinga, înfășurată toată în cojoace de oaie, iar aceasta nu spunea încă nimic.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – „Ei lasă, lasă, te-oi obişnui tu la drum” o încurajă din priviri. Iar el își îndesă cuşma mai bine, până după ceafă. Cătunul, în urma lor, tăcea albit de zăpadă. Mai lătra câte un câine pe undeva, mai scârţâia câte un copac de pe marginea drumului înţepenit de ger. Era atent la tot ce era în jur şi gata să surprindă în întuneric orice vietate aflată pe undeva, prin bozii, stând la pândă. După aproape o oră de mers, Larion auzi în fața sa un câine care se oprise în drum şi urla prelung, precum sălbăticiunile din stepă. Calul fornăi agitat și smuci din căpăstru.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce ai, măi prostule? Hai micuțule, hai cu tata, îşi îndemnă Larion calul. Apoi către frumoasa Jinga: Am ajuns la marginea orașului. Se aud câinii de la primele case. O să mergem de-a dreptul spre pădure. Ocolim un pic orașul.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Pe lângă pădure găsi urmele unor cai, lăsate în zăpadă. Le numără cu atenție. Trecuseră pe acolo, mai înaintea lui, șase călăreți, după urmele lăsate. „Aha! Ei sunt. Special au lăsat urmele”. Sus, aproape de creasta norilor, plutea cu aripile desfăcute larg, un vultur. Plutea ce plutea, apoi dădea când și când din aripi, prinzând vântul și lăsându-se dus de curenți. Toată stepa Dobrogei părea o mare întindere de urme alb-negre. Numai când și când, de sub gorganele de pământ ieșeau smocuri de iarbă uscată cu sclipiri castanii, micșorându-se și strângându-se pe măsură ce sania trasă de calul lui Larion se îndepărta spre liziera de la graniță, pe latura paralelă cu pădurea de la Negru Vodă. Apoi, două mogâldeţe cenuşii se arătară lunecând în salturi, pe cai pitici, una în spatele alteia, undeva, în zarea câmpiei; după care acestea se desfăşurară, într-o încercare de învăluire, tăind direcția prin pădure. Jinga observă și ea mogâldețele, simţind un pericol pe care nu-l bănuise până în clipa aceea. Luna, sus pe cer, ca o seceră în mâinile hidoasei umbre a morții, când apărea, când dispărea printre vălătucii norilor.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce au fost alea două arătări din urma noastră, Larion? Ai văzut și tu? se foi Jinga între pături. Să fi fost două umbre de lupi?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> „Asta mai lipsea! Să sperie haita, calul, şi să nu-l mai pot stăpâni” îi trecu lui prin minte. Apoi, ca să o liniștească pe fată, strigă cu blândețe la cal:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Mă micuțule, mă băiatule, stai liniştit mă, că nu te atacă nimeni. Vorbea calului ca unui om mare; aşa vorbea Larion cu toţi caii pe care i-a avut. Pe toţi îi ştia ca făcând parte din familie. Calul îşi mesteca zăbala în gură şi fremăta, dând din cap; adică „se înţelege, se înţelege”, doar îşi cunoştea stăpânul. Trasă de cal, sania mai străbătu astfel ceva vreme o bucată de drum. Umbrele se apropiaseră prin pădure ameninţător de aproape, îndârjite să-i ajungă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Cele două năluci din pădure se ţineau deocamdată ceva mai la distanţă. La lumina unor raze a Lunei, care se mai strecurau prin foaia ca de plumb a cerului, Larion zări cum se strecurau printre crengile copacilor mici străluciri ale unor corpuri metalice. „Ăștia au puști cu ei. Trebuie să mă țin cât mai departe de pădure”. Trase de hățuri și cârmi ceva mai departe de marginea pădurii. Calul simţise ceva şi fornăia speriat, scoţând aburi pe nări. Larion nu-l lăsa să-şi ia avânt. Ţinea strâns de căpiţea şi-i vorbea mai tot timpul:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ho mă… ho micuțule, aşa mă … stai uşor băiatule… Că doar n-or da tătarii. Or fi niște vânători și ei.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> În acelaşi timp privea însă cu îngrijorare şi înainte, unde spera să zărească liziera și pe tatăl său trimis înainte cu iscoadele. Lui Larion, în ei îi era nădejdea acum. Atunci se petrecu ceva neaşteptat. O trosnitură îl izbi în umăr și simți o durere mare care îl aplecă jos de pe capră. Nu dădu drumul hățurilor dar se prăbuși pe spate, în sanie, lângă Jinga. În spatele lor se auzi o bubuitură care sparse liniștea pădurii și care făcu să țâșnească din cuiburi, ciorile amorțite.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Larion! țipă Jinga. Ce e cu tine Larion?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Voinicul apucă să-i mai vadă doar ochii scăpărători şi speriați iviți de sub cușma de lână cu care fata își acoperise capul.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Lasă că n-am nimic, îi strigă el. Ţine strâns de hățurile calului, să nu se sperie şi s-o ia la fugă, pe câmp. Mergi direct înainte. Trebuie să fi auzit și ai mei bubuitul armei. Se auzi un al doilea trosnet de armă și Jinga simți că pulpana cojocului îi fusese atinsă și glonțul se înfipse în tălpicul saniei, sfârâind. Cele două năluci ieșiseră din pădure și se îndreptau în goana cailor spre sania din față. Tânăra lipoveancă strânse hățurile în pumni și țipă la cal să meargă mai iute. Atunci se zăriră, la nici două sute de metri în fața lor, șase călăreți care goneau năprasnic spre locul de unde veniseră cele două împușcături. O detunătură de salve și împușcături trase în aer descumpăni cele două năluci, care se opriră pe loc, ca apoi să facă drumul înapoi spre pădure. </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Aici!... Aici, repede! strigă Jinga cât putu de tare şi înfricoşat. Aici suntem…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Curând, tatăl lui Larion și iscoadele lui ajunseră sania și opriră calul ce alerga ca bezmetic pe câmp.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ești bine fata mea? Ce e cu el? Arătă spre trupul frânt pe spate al flăcăului: De ce stă răsturnat?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Cred că l-au împușcat pe Larion. L-au nimerit în umăr. Pe mine nu m-au atins. Glonțul s-a înfipt în lemnul saniei.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Porniți pe urmele lor, porunci bătrânul trântind cușma, la picioarele lui, în zăpadă. Legați să mi-i aduceți, ca pe câini!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> În timp ce iscoadele porneau în căutarea celor două năluci, bătrânul îi cercetă rana și văzând că nu e gravă toată tărășenia, îi bandajă umărul ca să oprească sângele să mai curgă pe mâneca pufoaicei.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Era timpul să se grăbească. Dincolo de graniță îi așteptau trimișii rudelor din Bulgaria să-i ducă la Snyagovo. Un poștalion avea să-i ducă a doua zi spre orașul Dobrici.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Doamne ce prăpăd, zise bătrânul după ce puse trupul fiului între cojoace. Acuma-i vremea când ies lupii.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Trosni din bici și porni sania peste troiene. Jinga avea obrajii sângerați de ger, mâinile amorțite și se ruga cu ochii închiși:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> - „Vede bunul Dumnezeu cum ne-au oropsit... Facă-se voia ta!... Și asta, numai pentru că l-am iubit! Precum în cer așa și pe pământ... Sigur că-l iubesc. Numai pe el... Numai pe el, Doamneee!... Facă-se voia ta!”</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Dar și visa (cum mai visase și altădată), doar nu era prima oară când visa așa ceva, cum Larion o luase de acasă și o ținuse tot timpul pe calul lui, ca mireasă, și ea trăise toate astea într-o altă viață lângă vestitul hoț de cai de la Dunăre.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong> </strong></span></p> Poveste de groazătag:insemneculturale.ning.com,2024-03-13:6515444:Topic:13204682024-03-13T15:54:38.499ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeter
<p><span style="font-size: 12pt;">Hiperpirexie trei nopți la rând, termometrul indica de fiecare dată peste 41°C. Frisoane ample, convulsii pe stare febrilă. La anii mei! Accese de tuse prelungi, chinuitoare, care mă epuizau, incapacitatea de a respira, lipsa aerului, durerile de cap îngrozitoare, de parcă sub calota craniană aveam șmirghel, dureri atroce în gât de parcă aș fi avut acolo un ghem fierbinte de pioneze, dureri articulare cum nu am mai trăit niciodată, crampe musculare intense la…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Hiperpirexie trei nopți la rând, termometrul indica de fiecare dată peste 41°C. Frisoane ample, convulsii pe stare febrilă. La anii mei! Accese de tuse prelungi, chinuitoare, care mă epuizau, incapacitatea de a respira, lipsa aerului, durerile de cap îngrozitoare, de parcă sub calota craniană aveam șmirghel, dureri atroce în gât de parcă aș fi avut acolo un ghem fierbinte de pioneze, dureri articulare cum nu am mai trăit niciodată, crampe musculare intense la mușchii de pe spate, coastă și burtă, stări intense de lipotimie. Covid. Am trecut peste, cu ajutorul medicamentelor, al consumului forțat de hrană, de usturoi, ceapă, ardei iuți, hirean, piper, miere și pălincă. În fiecare zi am dansat cu fereastra deschisă că să-mi sporesc saturația de oxigen. Ceaiuri de soc, picioarele în apă fierbinte, inhalațiile cu ceai de mușețel, un sac cu sare încălzită pe piept, împachetările în prosoape reci, cartofii cruzi puși pe talpă. Efect Placebo? Posibil. Dar a fost mai importantă atitudinea față de boală. Analizele făcute nu de mult au indicat prezența anticorpilor dar și prezența proteinei Spike (rămășițe ) la doi ani de la infectare, ceea ce mă face să cred că virusul a fost scăpat din laborator. Cât de accidental sau de voit, nu pot spune. Cel mai greu mi-a fost să mă eliberez de sentimentul de vinovăție că mi-am îmbolnăvit familia. Soția a trecut ușor, cu simțurile atenuate, copiii însă au tras-o din greu două săptămâni. Vaccinat cu cele trei doze de Pfizer, am reușit să scap de boală. Am înțeles cât de importantă este munca cercetătorilor începută în anii 2000, și primele vaccinuri anticancer cu ARN modificat produse în 2005. Știu că anul trecut atât Kariko Katalyn cât și Drew Weissman au primit premiul Nobel. Puțin. Oameni extraordinari a căror muncă nu este pusă în lumina reflectoarelor. Oameni care și-au dedicat întreaga viață cercetarii și combaterii maladiilor. Cum am ajuns la boală? În echipă în care munceam la vremea aceea, toți respectam măsurile de distanțare, masca, dezinfectantul și eram vaccinați. Mai puțin unu. Conspiraționist, dacopat, ortodox, român verde, anti orice, suveranist pro rus. Au căzut în mod bizar cei tineri cu simptome de febră. O testare rapidă a scos la iveală că individul era asimptomatic. Și eu tocmai am sărbătorit cu familia ziua soției. La o săptămână, am capotat toți bătrânii. Unuia dintre ei i-a murit soția iar el nu mai poate respira fără aparat. Când ne-am reîntors la muncă, l-am întrebat pe viteaz dacă nu are remușcări. Nu. Nu el era de vină, ci avioanele care au împrăștiat virusul. Monștrii, demonii nu locuiesc în povești sau sub pat, ci trăiesc bine mersi printre noi. Și din păcate le-am permis să ucidă cu prostia lor criminală.</span></p>
<p></p> Cum s-a întors tata din marele războitag:insemneculturale.ning.com,2024-03-12:6515444:Topic:13202582024-03-12T08:46:14.551ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeter
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când am găsit în lada din casă primită de mama ca zestre, printre lucrurile ținute la „secret”, acea scrisoare a tatei trimisă cred că de pe front, a fost așa ca o umbră rătăcitoare însoțită de capetele unor fantome, venite pe la spatele meu, în timp ce citeam, ca să mă prindă în gheare. Și mi-am amintit de vorbele contelui Tolstoi, se zice, rostite în preajma fugii sale: „Eșli budu jiv” (adică: dacă va da Domnul, voi ajunge cu bine!). Lev…</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când am găsit în lada din casă primită de mama ca zestre, printre lucrurile ținute la „secret”, acea scrisoare a tatei trimisă cred că de pe front, a fost așa ca o umbră rătăcitoare însoțită de capetele unor fantome, venite pe la spatele meu, în timp ce citeam, ca să mă prindă în gheare. Și mi-am amintit de vorbele contelui Tolstoi, se zice, rostite în preajma fugii sale: „Eșli budu jiv” (adică: dacă va da Domnul, voi ajunge cu bine!). Lev Tolstoi, în „Război și pace”, spunea că orice bun creștin, plecat de unul singur la drum lung, trebuie să-și lustruiască singur încălțămintea și singur să-și verse oala de noapte, precum acei bătrâni neajutorați. Hârtia acelei scrisori arăta precum imaginea unei iconițe palide. Ca iconița dăruită de prințesa Maria (sora lui Andrei Bolconski) înaintea plecării acestuia la război, cu gând să-i poarte noroc și asupra căreia făcuse îndelung semnul crucii. Mi-a amintit de scena din <em>Război și pace</em> când Andrei îi spune soră-sii că va pleca la război, iar prințesa oftează îngândurată în timp ce Liza începuse iar să plângă în brațele cumnatei. Doar tatăl are puterea să-l îmbărbăteze: „Și să nu uiți un lucru prințe Andrei: dacă vei muri, bătrânul tău tată va fi îndurerat”. Dar cum aș fi putut eu, un copil pe-atunci, să-i reamintesc mamei de scrisoare, și după ce i-aș fi citit-o încă odată, să opresc lacrimile pe care mama și le ascundea în colțurile basmalei? Eram doar la vremea când visam cu capul pe pernă să inventez și eu povești de dragoste cum citisem în Anna Karenina. Iar când am dat de scrisoarea aceea (pe plic era scris mărunt „Odessa, 1942”), am simțit că ceva se prăbușise în mine; un nor negru venise cu toate spaimele cele mai negre dintr-o altă lume, și chiar ceva murise în mine, în clipa aceea. Era în ea un scris mărunt, dezlânat, de parcă îl grăbise ploaia pe cel care scrisese acele rânduri: „<em>Vântul urlă ca un câine abandonat în cimitir, la mormântul stăpânului său. Ne îmbarcăm pentru frontul de răsărit, în ultimul tren (se aude) ce va pleca către pământul Rusiei, acolo unde corpul 6 de armată și divizia 18 infanterie duce lupte grele în drumul deschis către Stalingrad. În dimineața acelei zile de 4 noiembrie 1942, un șir de oameni se agita încontinuu pe peronul gării din Buzău. De la fereastra vagonului o căutam prin mulțime pe Elenuța. O știam nedezlipită de stâlpul felinarului de pe peronul unde ținuse să îmi înlănțuie umerii cu brațele, într-o încleștare cum numai ea știa să mi-o dea. Învârtea o batistă albă, în aer, apoi se rupea de stâlpul de felinar, ca și cum s-ar fi lăsat purtată de puhoiul de oameni, dar se rotea repede pe picioare, și se agăța din nou de stâlpul felinarului, apoi și-o ducea la gură și își astupa plânsul în ea. O armonică scâncea undeva mai departe. Se auzea până la mine glasul celui care fredona un cântec de adio. Nu realizam pentru cine anume îl cânta. Se prea poate să fi fost un om al „norocului”, sau dimpotrivă, al nenorocului, pentru noi toți:</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>„Mâine trebuie să plec</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Numai voi privi-o</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Și în lacrimi să-mi înec</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>cel din urmă-adio!”...</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Vocea guturală a cântărețului ajutându-se de amărâtul acordeon se răsfira odată cu vântul ce urla ca un câine. „Atât mi-a fost!” mi-am zis în clipa când trenul s-a pus în mișcare și am auzit șuieratul locomotivei, de trei ori, prelung, apoi ușor-ușor, într-un scrâșnet metalic ce avea să-mi fie, aici pe front, atât de familiar”...</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em> –</em> Lăsase multe în urmă... dar și pe tine, un copil care abia de învățaseși să faci primii pași, mi-a zis mama, atunci când, peste ani, i-am amintit despre acea scrisoare. Vezi tu? Durerea celor rămași în viață nu e mai mare ca a celor plecați dintre noi. Cu gândul ăsta trăim, altfel ne-am duce toți, acolo după ei. Dar unde să găsești acuma toate răspunsurile, copile? Și mama, spunând asta, își pusese lacăt la gură.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Bunicul a fost cel care mi-a povestit câte ceva despre întoarcerea tatei din acel război. Că atâta își dorise, să ajungă acasă la ai săi și să moară pe patul lui. Până acolo, însă, trecuseră ceva ani și toți se bucuraseră de sosirea lui. Eu eram prea mic să înțeleg. Abia mai târziu, bunicul, la umbra cerdacului din bostana cu pepeni, ne glăsuia ca dintr-o carte veche cu povești:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Când le-au dat drumul din lagăr, pe rând câte doi trei, taică-tu a plecat cu încă un lipovean pe tren. Până la Chișinău aveau biletele și de-acolo trebuia să ia un alt tren până în țară. În tren, zicea el, au adormit amândoi, iar când s-au trezit și s-au căutat de acte și banii ce li se dăduse la eliberare, ia-i de unde nu-i. Nici n-au simțit când anume au fost prădați. Așa că s-au dat jos în prima haltă și au luat-o pe jos. Au trecut peste câmpii, dealuri, ape și păduri, iar când mergeau prin păduri, se hrăneau cu mușchi și ciuperci de sub pomii răsturnați și putreziți. Mâncau orice era bun pentru stomacurile lor, că n-aveau altceva de făcut, decât să-și blesteme viața la care țineau ca la ochii din cap. Noaptea dormeau în culcușul făcut printre trestii și alte buruieni, iar el zicea cum a visat odată că alerga cu acei câțiva camarazi din lagărul siberian după potârnichile care își făcuseră cuiburi în apropiere, le loveau cu pietrele, le jumuleau de pene și le puneau pe jar. De unde până unde le dăduseră voie gardienii să facă focul și să pună carnea pe jar, asta n-o mai înțelegea bunicul, dar nu era treaba lui, să-și bată capul cu așa ceva. În zori, când s-au trezit, au auzit undeva în dreapta lor, cum suna clopotul cel mare al unei biserici, însoțit apoi de clopotul cel mic. Au crezut că fiecare dintre ei visase câte ceva și le rămăseseră în cap doar clopotele acelea, dar după un timp sunetele veneau iarăși către locul lor, semn că nu visaseră. „Trebuie să fie un sat prin apropiere”, a zis atunci Ionică. „Clopotele astea sună ca atunci când are loc o înmormântare”, a întărit și sergentul Mihail Filat, lipoveanul care era cu el. „Dumnezeu să-l ierte pe răposat”, s-a închinat taică-tu. Făcuseră socoteala că era într-o zi de iulie, sâmbăta sau duminica, după calendarul ținut de sergent. Era o dimineață cu cer senin, fără nicio urmă de nor. Mihail și-a făcut cruce și a zis că merge într-acolo, că poate se pricopsește cu ceva de-ale gurii la acea slujbă de înmormântare. „Bine!”, a zis Ionică. „Dar uiți că poți fi repede demascat după haine, prins ca și un dezertor evadat ca dintr-un lagăr și predat autorităților locale. Și o luăm de la capăt. Dacă ne mai ascultă cineva, după câte am pățit, te-ai gândit la una ca asta?” Se gândise Mihail, fie ce-o fi, trebuia să încerce. La urma urmelor, cu limba rusă pe care o vorbea, putea fi confundat cu un cerșetor de pe drumuri. L-a lăsat pe taică-tu în trestii și a plecat într-acolo de unde se auzeau clopotele. De departe a zărit mai întâi cimitirul, apoi cortegiul mortuar. S-a strecurat în spatele bisericii și de acolo, printre oameni; a ascultat în genunchi, alături de toți, slujba ținută la groapa mortului. Printre atâtea fețe îndurerate, numai a lui mai rămăsese să atragă cumva atenția, lucru care nu s-a întâmplat. Slujba s-a încheiat și părintele a rămas în urmă, sfătuindu-se cu rudele mortului, pesemne că stabileau locul și ora parastasului. Câteva enoriașe, trecând prin dreptul lui Mihail, care stătea îngenuncheat și cu privirea în pământ, cu barba mare, ca a unui călugăr, ținută între palme, îi strecurau pe cârpa aflată la picioare, covrigi, pesmeți și colivă. După ce s-a risipit mulțimea spre sat, preotul a dat să intre în biserică, însă, întorcându-și capul, l-a zărit pe necunoscutul ce rămăsese îngenuncheat ceva mai departe de mormântul abia părăsit și pe care trei gropari se „luptau”, cu sticla ce și-o treceau unul altuia, să-l încheie. Și-a trecut o mână pe frunte, parcă amintindu-și o rânduială omisă, după care s-a îndreptat spre Mihail, iar când a ajuns în dreptul lui, i-a făcut doar un mic semn că trebuia să-l urmeze. El s-a gândit că poate fi o cursă pe care i-o întindea preotul, dar în inima lui nimic nu arăta ca fiind o năpastă. A urmărit toate astea până în clipa când preotul a intrat în biserică. Nu știa ce trebuia să facă, să-l urmeze? Dar dacă avea să-l toarne la autorități? Ori trebuia să se ridice, să-și strângă colacii și pomenile și să plece de îndată de acolo? În cele din urmă a ales să intre după preot. S-a închinat dinaintea icoanelor și a sărutat mâinile Sfintei Fecioare, care ținea pruncul în brațe, într-o icoană de pe perete. Preotul l-a urmărit din altar. Când, în sfârșit, s-a îndreptat spre el, Mihail a dat să îngenuncheze și să-i sărute mâna. A apucat să spună ceva, „iertare părinte al nostru, al tuturor creștinilor lui Dumnezeu”, în limba preotului. Acesta l-a oprit, făcând un semn cu mâna. „Știu, fiule! Și eu am avut un fecior care a căzut pe front. Dumnezeu n-a vrut, pesemne, să mi-l aducă înapoi. Ești ca el, care și-ar fi dorit să îmi sărute mâna și să-l iert. Poate te-a trimis pe tine, nu știu, căci și eu sunt sub stăpânirea acestei puteri și n-am putut face nimic să-l împiedic să nu plece pe front. Și-mi zice Domnul, mie, du-te și fă treburile tale, nu pe ale lor. De aceea trebuie să fim supuși nu numai de frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului. Așa ne-a zis Domnul nostru Iisus Hristos: «Dați tuturor ce sunteți datori să dați. Cui datorați frica, dați-i frica, Cui datorați cinstea, dați-i cinstea. Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Răzbunarea, fiule, a spus Domnul, este numai a Mea. Eu voi răsplăti faptele voastre» Și acum Domnul te-a adus aici, ca să se îndeplinească voia Lui”, mai spuse preotul cu un semn discret al crucii.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Părinte, și-a adus aminte Mihail, pot să aprind o lumânare aici, în biserică, pentru un camarad căzut în brațele mele, ca sufletul lui să aibă binecuvântarea domniei tale? A fost ultima lui rugăminte pe care să i-o îndeplinesc la prima biserică întâlnită în drum!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Preotul l-a îndemnat să aprindă lumânarea și a făcut semnul crucii deasupra ei. Mihail se gândea la acel ostaș din Puchenii-Moșneni, de pe „malul Prahovei bătrâne”, Constantin Grigore, ce înainte de a-i muri în brațe, îi spusese: „Ce fericit aș fi atunci când ai aprinde o lumânare pentru mine!” S-a închinat el la icoane și când să plece i-a zis preotului tot ce pățiseră în tren. Preotul l-a îmbrățișat, i-a dat să-mbrace o reverendă și l-a rugat să plece către Kiev, ca să ducă mitropolitului Kievului o scrisoare a unui călugăr, Stiopka; aceasta trebuia să-i aducă la cunoștință mitropolitului doleanțele creștinilor și unele rânduieli ale bisericilor din acea parte a Rusiei mult încercate. „N-a mai apucat să ducă acea misivă către mitrolpolia Kievului. A ținut ca la plecare să mai urce o dată în turnul clopotelor și de-acolo să-și arunce ochii asupra satelor noastre pentru a le da binecuvântarea. La coborâre s-a împiedicat într-o treaptă, a lunecat pe scări și jos a ajuns fără suflare”, oftă preotul. Apoi i-a mai dat o desagă plină cu colaci și pesmeți strânși în biserică, niște hârtii având ceva valoare pentru a călători cu trenul și i-a urat să meargă cu Domnul. Tare s-a mai bucurat Ionică atunci când l-a văzut venind cu traista în spinare și îmbrăcat în sutană! S-a mirat și el când i-a spus Mihail că nu greșise cu însemnările în calendarul propriu, că nu era sâmbătă sau duminică, ci o zi de joi, 27 august, a anului 1946; toate astea le aflase de la preotul acela. Hei, și după o săptămână de mers (în care, firește, ajutați de straiul lui Mihail, călugăr de mănăstire cu acte asupra sa, au depășit obstacole grele pe drumuri umblate și de autorități, alteori pe ascuns, pe căi tot mai ocolite), ajunseseră atât de departe de unde plecaseră, că simțeau cumva, în inimi, apropierea de granițele țării...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Peste ani, nu-mi mai aminteam dacă imaginile acelea din povestea bunicului fuseseră însoțite și de altele, deci dacă fuseseră aievea, sau doar le visasem, dar pe când eram elev la liceu și într-o vacanță m-am întors la casa părintească, să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata sub vișinul din fața casei pe o saltea de paie ce acoperea un pat din fier cu arcurile lăsate. Vara, nopțile acolo și le petrecea, cu greierii și stelele deasupra capului. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor și l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. Nu mi-a răspuns la întrebare. L-am văzut doar cum s-a desprins într-un târziu de pe marginea patului de unde stătea cu picioarele spânzurate și privirile ațintite în gol și mi-a făcut semn să-l urmez. Am luat-o pe uliță spre marginea satului înspre acolo unde priveliștea satului și a câmpiei a rămas ca și acum sute de ani.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Mitică ăsta a lu’ Bododel, se zice c-a băgat deja tractorul în lot - mi s-a destăinuit el pe drum - știu eu, n-o fi prea devreme? Se întreba singur și tot atât de sigur că nici nu aștepta răspuns.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când am ajuns în fața unei brazde, l-am văzut cum s-a aplecat și a frământat în palme din pământul răsturnat de lama de oțel a plugului.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce-i, nu-i încă timpul de arat? l-am întrebat. Cu ochii țintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaieți crescuți mai pe margine, mi-a spus:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Când eram în război și intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în țărână, nu-i de-al nostru, spuneam.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ei, și? am mai întrebat. Și acesta cum e?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Nu mai știu, întreabă-l pe el. Mi l-a arătat pe cel din depărtare care se trudea de pe tractor să iasă treaba bună. Mi-a zâmbit într-un fel anume ce mi-a amintit de țăranul acela întors de pe front, pe nume Mitrea Cocor, și care plătea zorilor care tocmai se revărsase, cu imaginea ancestrală a morarului hrăpăreț pus să țină de lanțul boilor și a ciocoiului îmbuibat împins la cormana plugului, și mai ales cum zâmbea acel Mitrea Cocor soarelui de „octomvrie”: „Viitorul e al tău!”... (parcă zicea acela). Apoi tatei îi dispăru zâmbetul și în suflet îi pătrunse o undă de îngrijorare. În drum, poate ca să-și descarce poverile din spate, ne-am abătut pe la biserică și de la intrare, privind la chipurile sfinților Petru și Pavel zugrăviți pe coloane, de-a dreapta și stânga ușii celei mari, ne-am închinat. Tata a aprins o lumânare și ne-am întors tăcuți spre casă. Pe prispa casei, mama stătea în genunchi într-un colț și storcea în găleată cârpa cu care spălase noroiul uscat pe brâul din fața casei. Ne-a privit întrebătoare din ochi. De trei ori a încercat să spună ori să întrebe ceva, de tot atâtea ori s-a stins glasul ei într-o tuse seacă. Apoi, văzându-l pe tata odihnind ca la început pe patul de fier sub vișin cu picioarele spânzurate în aer și ochii ațintiți în gol, n-a mai întrebat. Am observat și eu, și am tăcut. „Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul”, spunea H. Heine. Când omul a ales calea tăcerii, asta e bine poate pentru odihna și liniștea celor din jur, dar cu timpul calea asta nu face decât să surpe ziduri roase de caria vremurilor, ori suflete închise fiecare în nepăsarea semenilor noștri. Așa că m-am așezat lângă el pe patul acela de sub vișin și l-am întrebat, reluând discuția de pe ogorul arat, așa într-o doară:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ți-a fost la fel de teamă și când credeai, liber și rătăcind prin acea Rusie, că n-o să mai ajungeți vreodată acasă, în România?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – De unde ai scos-o și p-asta? a ridicat el sprâncenele a mirare. Poate unde nu se aștepta să știu despre trecutul lui, mai ales despre războiul de care se ferise toată viața să ne zică ceva.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Bunicul mi-a povestit câte ceva când eram cu el la bostană, în câmp, i-am mărturisit.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Rusia e o mare închisoare oriunde te-ai afla! a oftat el. Trebuia să fii atent oriunde mergeai, ca nu cumva să intri în sârma ghimpată a unui lagăr cu mult mai mare și să nu mai te desprinzi niciodată din ea.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Și nu ne-am mai spus nimic. Ce ar mai fi fost de spus? La ce bun să mai judec și eu ce gândea acolo sub vișinul ăla? Iar dacă îi judecăm pe alții (cum zicea Schopenhauer), facem ce face și câinele care latră la figura lui din oglindă. În noaptea aceea aveam să adorm greu, doar cu imaginea unui om care căzuse pradă grozăviilor trăite odinioară, dar cele legate de întâmplările din vremea războiului acela, după cum glăsuia bunicul odinioară, aveau în ele ceva trist. Rămăsesem cu ochii fixați pe un punct din tavan, ca atunci când am privit chipurile sfinților Petru și Pavel la dreapta și la stânga intrării în sfântul lăcaș, și mă gândeam la imaginea acelor doi soldați, pierduți prin imensa Rusie. Gândurile mă chinuiau de parcă eu eram un prizonier pus în lanțuri. Aș fi vrut să-l mai întreb acolo pe pat, cum ajunseseră în țară, dar poate că nici nu-și mai amintea cum au trecut ei doi, Prutul, atunci într-o noapte. Și atunci am înțeles că povestea războiului i-a fost o povară pe tot restul vieții, și că de aceste poveri nemărturisite doar moartea te scapă.</span></p>
<p></p> Suveicatag:insemneculturale.ning.com,2024-03-05:6515444:Topic:13189542024-03-05T08:50:01.757ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeter
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Da, sunt român! Și sunt mândru că sunt român, chiar dacă ia pe care o port, o am pe mine pentru că m-a rugat bunică-mea: ”E ultima oară când te rog ceva!” Dar așa zicea de când eram mic. Așa că m-am dus la domnul Ianoș și i-am spus că voi veni la concurs îmbrăcat în ie. Deși poartă nume de ungur, zice că-i român din Transilvania. El zice să-i lăsăm pe politicieni să se certe. În Transilvania, zice el, toți suntem…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Da, sunt român! Și sunt mândru că sunt român, chiar dacă ia pe care o port, o am pe mine pentru că m-a rugat bunică-mea: ”E ultima oară când te rog ceva!” Dar așa zicea de când eram mic. Așa că m-am dus la domnul Ianoș și i-am spus că voi veni la concurs îmbrăcat în ie. Deși poartă nume de ungur, zice că-i român din Transilvania. El zice să-i lăsăm pe politicieni să se certe. În Transilvania, zice el, toți suntem români, pentru că trăim în România. De-ar fi toți ca el...A fost așa de încântat de idee încât a făcut rost de alte patru. A mea e originală, de la străbunica.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Suntem cinci elevi care ne întoarcem învingători de la olimpiada internațională de matematică din Cape Town, din Africa de Sud unde au participat trei sute de elevi, din o sută trei țări. Cu toate acestea toți tac. După ce am ieșit de la concurs, domnul Ianoș mi-a înmânat telefonul, spunându-mi să-l sun pe Radu. </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Radu este vărul meu, mai mare ca mine cu zece ani. El s-a ținut de mine și mi-a spus să învăț că altă șansă n-am. Bunica îmi zicea într-una: ” Ține minte puiule: Viața e ca o suveică. Dacă s-a încurcat ața, adio tiv! ” Vorbă de croitoreasă de cartier. Spuneam că domnul Ianoș mi-a înmânat telefonul și a zis să-l sun pe Radu. El mi-a spus că bunica a murit. Domnul coordonator m-a luat în brațe și mi-a spus că va avea el grijă de tot. De aceea tac toți. Au aflat de la el.Suntem în autocarul care ne aduce de la București. Ceilalți nici nu știu cine suntem, fiecare cu grijile și durerile lui. A mea e ca o placă mare de beton care îmi apasă sufletul, ca o gheară care vrea să-mi smulgă inima din piept. Era în spital când am plecat, dar ea a insistat să merg. A zis că o s-o găsesc acasă la întoarcere. Du-te puiule, du-te și fii mândru că ești român. Arată-le ce înseamnă să fii român. Nu-mi plăcea când îmi zicea așa: puiule. Mai ales după ce m-am făcut mai mare. Dar ea nu ținea cont... Radu mi-a zis să mă bucur, ” Pe mine mama nu m-a scos din avorton toată viața! Bunica trăgea la o mașină într-o debara iar ele își vindeau corpul pe bani grei” Știam povestea. Mătușă-mea i-a și spus mamei să facă avort: ”Să lepezi plodul, că dracu vă ia pe amândoi!” N-a lăsat-o bunica. Au murit amândouă de sida. S-au dus lângă străbunicul Gheorghe...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Gheorghe a fost comunist, dar din ăla adevărat, nu din aceia făcuți la normă. A fost și arestat, dar nu pentru mult timp. L-a scos din închisoare cel mai bun prieten al lui, Ion, legionar cu acte în regulă. Se certau mereu dar erau cei mai buni prieteni.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Mai apoi a ieșit din partid... Bunica așa zicea. Ca o coincidență au murit în aceeași zi. El după o ciroză hepatică iar Ion... Ion a făcut infarct. Veniseră comuniștii la putere. S-a suit în autobuz fără bilet. L-au luat la capăt de linie. Încerca să spună că băiatul lui e șofer. Mințea. Când a ajuns la capăt de linie a făcut infarct. I-a îngropat bunica pe amândoi, că Ion n-avea pe nimeni.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Îmi vin toate acestea în minte, pentru că mi-au secat lacrimile. De fapt eu plâng în sufletul meu... În fața celorlați voi fi privit ca un tânăr puternic, sau chiar fără inimă. Un viitor matematician fără sentimente...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Am rămas singur pe lume, doar eu. Sigur că mai este și Radu, dar el este toată ziua plecat cu partidul lui. S-a înscris în partid de cinci ani și deja este în conducerea județeană. Am vrut să intru și eu dar a zis că politica nu-i pentru mine.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Închid ochii. Vor cred că dorm. E mai bine așa. În somn nu poți să plângi... Dintr-o dată lângă mine se așează Bunica. Îmi zâmbește cu fața ei senină. Are părul alb. Chiar dacă a îmbătrânit, a rămas la fel de frumoasă ca atunci când a cunoscut-o bunicu. Așa zic toți vecnii. Pe bunicu nu l-am cunoscut niciodată. Decât din poveștile ei. Mi-a vorbit întotdeauna frumos despre el. Nu a vorbit urât despre nimeni, dar când vorbea despre bunicu, fața i se însenina. Era ca și cum i-ar fi zâmbit sufletul. Doar mama lui Radu vorbea urât despre el...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> M-a luat de mână. ”Nu ești singur puiule! Voi fi mereu alături de tine. Să nu-ți faci griji. Să nu-ți faci griji. Când ajungi acasă să te uiți în sertarul din mașina de cusut. Și să-l asculți pe Radu.”</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Deschid ochii dar bunica nu mai e cu mine. Pe obraji se preling câteva lacrimi. Nu sunt ale mele... Suntem deja la intrarea în oraș. Mai avem puțin. Vremurile nu s-au schimbat. Sunt aceleași. Rușii au anexat Crimeea, iar americanii sunt din ce mai mulți la Deveselu. Se încurcă ața pe suveică. Așa ar zice Bunica.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> La dracu! Viața nu-i o ață pe suveică... E doar o problemă cu mai multe necunoscute. O rezolv, eu îmi spun în gând, după care îmi șterg lacrimile...</span></p>
<p></p> Nuntatag:insemneculturale.ning.com,2024-02-26:6515444:Topic:13175242024-02-26T12:05:41.675ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeter
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong>NUNTA</strong></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong> </strong></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> În apropierea sfântului Dimitrie cel Nou la români se hotărâse și ziua nunții Seniei cu Șenol. La Miriștea, fostul hoge Raym și doamna acestuia, Ghiulnear, pregătiseră trăsura să-i aducă pe lăutarii tocmiți din Azaplar, când aceștia tocmai le ieșiseră în întâmpinare.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Au…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong>NUNTA</strong></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong> </strong></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> În apropierea sfântului Dimitrie cel Nou la români se hotărâse și ziua nunții Seniei cu Șenol. La Miriștea, fostul hoge Raym și doamna acestuia, Ghiulnear, pregătiseră trăsura să-i aducă pe lăutarii tocmiți din Azaplar, când aceștia tocmai le ieșiseră în întâmpinare.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Au sosit! Uite-i!...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Toată lumea adunată la casa lui Raym nu-și lua ochii de la muzicanții care tocmai cărau în curtea hagiului clarinetele, flautul, ghitara, toba (daula), oboiul și daireaua.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Să te ții acum bayram ce nu s-a văzut, cu muzicanți ca ăștia! a strigat cineva din mulțime. Șapte zile și șapte nopți o să țină nunta lui Șenol. Ca în povești va fi, măi, azap! Muzica lor se va auzi până-n mahalaua de Nord de la Azaplar.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">De acolo era familia hagiului Munegìp și se dorea prin asta să se știe ce lăutari vestiți a tocmit hogea lor la nunta unicului său fiu.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Se va auzi și-n mahalaua Bolaților, măi, azap! a mai zis cineva. Peste tot se va auzi!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Așa-i... așa-i! bătură turbanele de pământ bătrânii de pe margine. O asemenea nuntă oare când o să mai vedem?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Atunci a ieșit în calea muzicanților mătușa Seugul:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Poftiți! Poftiți... îi invită ea pe lăutari. Lăsați lumea! Strașnic se mai prostesc oamenii în situația asta, nu-i luați în seamă! Apoi, către bătrânii care o salutau respectuos: Allah!... Allah! Binecuvântat fie împărăția lui, că este cu putere peste toate. Allah este Atotștiutor și Înțelept. Allah vede bine ceea ce faceți voi. Doamne!? Zilnic să fie un așa bayram!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când muzicanții începură să cânte, mirele ieși din casă. Toți îi admirară veșmintele aduse de la Istanbul. Cei din curte l-au înconjurat cu cântece și veselie. Admirau statura lui înaltă, poziția lui, mișcările sale pline de grație și frumusețe, fața lui de un brunet-alb, ochii ce-i străluceau ca bobul de strugure negru. Cânta clarinetul de se auzea până-n capătul satului, cânta daula și suna daireaua ca niciodată. Se întreceau, fiecare cu meșteșugul lui. Mirele, însoțit de câțiva vornicei, invită lumea la masă. Găseai pe acele mese o grămadă de dulciuri-foietaj, gogoși, baclavale, fructe și vestitul șuberek, iar pe deasupra tuturora era așezat un cocoș împodobit cu fel și fel de funde colorate și panglici răsucite.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Hei, flăcăi! rosti un vornicel mai acătării, cu mustața zburlită. Trebuie să hotărâm acum o chestiune importantă. Trăim doar ultimele ore din viața de celibatar a mirelui nostru.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Să se numească odată căpeteniile din comunitatea beilor! strigă cineva.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Așa-i! întări vornicul șef. Când begher-beii se vor ridica în picioare, va trebui să le aducem cu plecăciune la pământ, dinaintea lui Allah, respectul nostru. De acum sunteți cu toții boieri, nu mai există aici țigan sau sărman. Rog pe boierii paharnici să umple paharele și să le ofere musafirilor.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Se produse agitație mare. Mulțimea mai ceru câte un rând. Apoi li s-au servit gustările. Se apropia minutul când mireasa trebuia adusă cu mare alai, din casa ei de la Azaplar, în casa mirelui. Vorniceii începură să se agite pe lângă porți. Soseau tinerii pe cai cât mai arătoși. Aceștia trebuiau să pornească spre casa miresei, aflată la 6-7 km de Miriștea, în vestitul Azaplar, ca să ducă dorința mirelui: cum că mireasa era așteptată la nunta mirelui. De la mireasă, toți trebuiau să pornească în galop, înapoi, iar cel desemnat de mire, avea să primească din partea miresei acel nelipsit dokuz aplicat pe spatele călărețului (steagul miresei). Toți caii vestitorilor aveau legate de frâie, năframe și ștergare ori erau împodobiți cu fel și fel de lucruri: de la cămăși aduse din vestitul bazar de la Istanbul, până la cele mai frumoase și arătoase prosoape și batiste. Mireasa avea să numească și din partea ei un tânăr înveșmântat cu același dokuz, care să grăbească alături de cel desemnat de mire, și să aducă vestea plecării alaiului. Iar celui care va sosi primul la jumătatea drumului, unde o aștepta mirele, cu alți câțiva nuntași pe mireasă, avea să i se atribuie bayrakul. Însă cel mai de preț dar al mirelui era berbecul cel mare pe care avea să-l primească cel care ieșea kaieri după kureșul organizat de mire ce avea loc după vestita konușma (petrecerea tinerilor necăsătoriți).</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Când au intrat oaspeții din partea băiatului s-o ia pe mireasă şi s-o așeze în „moghedec-ul” împodobit cu perne alese (căruciorul miresei), trăsura la care era înhămat un cal rasa iute era deja trasă înaintea treptelor de la conacul hagiului Munegìp. Hogea venise la casa miresei să îndeplinească ceremonia nunții. Mireasa Senià, aflată după o perdea, ascunsă vederii celor prezenți la ceremonie, fusese, conform tradiției, întrebată de trei ori dacă îl ia pe Șenol de soț. Aceasta nu răspunsese nimic la primele două întrebări puse de hogea, iar când fusese întrebată pentru a treia oară, celor de față li se păru că Senià ezitase mai întâi, apoi scosese un murmur nedeslușit, ca în cele din urmă toți să audă acel „Da” mult așteptat. Așadar, Senià dăduse semnalul că alaiul cu nunta miresei putea porni către ginere. Apoi, de față cu toți, hogea scoase Coranul și citi câteva versete din sfânta carte. După asta, toți se puseră în genunchi și rostiră odată cu hogea, rugăciunea. Astfel, alaiul miresei era pregătit a se porni către întâlnirea cu mirele. Cei doi purtători ai dokuzului, înmânat de mireasă, au și dat startul cetei de flăcăi pornind în goana mare spre locul de întâlnire desemnat de mire, să ducă vestea. Odată ajuns la Miriștea, alaiul miresei urmat de alaiul mirelui, prima care a coborât din trăsură a fost Belkìs; și apoi mireasa Senià. Toată lumea spunea că mireasa nu prea era în apele ei, că era îngândurată, alții că ar fi fost mult mai frumoasă înaintea cununiei. Șenol, care le ieși în întâmpinare, era însă de altă părere. O privea pe Senià cum cobora treptele trăsurii și îi admira coafura deosebită, voalul lung alb, gulerul rochiei de mireasă, înalt și plisat pe de lături acoperindu-i gâtul feciorelnic, apoi privirile lui se opriră asupra rochiei prelinse pe trupul ei uimitor de subțire.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Nu ți-e frig? Hai, Senià, dă drumul surâsului! Uite, lumea te admiră din toate părțile. Belkìs îi așeză cutele rochiei și mai spuse: Apleacă-te un pic și arată-le respect! Apoi se înălță pe vârfurile picioarelor și-i potrivi Seniei, surâzând spre cei de față, florile de pe cap.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Hai, tinere Șenol! Ia mireasa de braț, ia-o și condu-o în casa ta, se auzi vocea lui ababai Korkut, venit în întâmpinarea miresei. Toți strigau câte ceva, toți voiau să se petreacă ceva. Șenol nu înțelese pe moment ce i se cerea și nici nu putea să priceapă ce-i cerea ababai Korkut, al cărui glas era acoperit de toți ceilalți. Vorniceii din jur începuseră să se agite și să-l urnească din loc, tot explicându-i ce trebuia să facă. Când, în sfârșit, pricepu, luă mireasa de braț și porni spre cercul muzicanților care și începuseră să cânte marșul miresei. Belkìs făcu semn cu brațele celor doi tineri de lângă ea, care ridicară îndată trena miresei.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> La poartă se produsese între timp agitație mare. Patru călăreți, cu cai numai spume, săriseră din șei și, după ce unul dintre ei, cel mai voinic și arătos, fercheș îmbrăcat cu un ilic lucrat cu fir de mătase și catifea, încins cu un brâu verde-roșcat peste mijloc, încredință caii unui slujbaș care le ieși înainte, îngenunche și îi sărută mâinile voinicului, și ceilalți descălecară şi porniră, în admirația tuturor, spre mirele și mireasa care tocmai se tocmeau cu lăutarii pentru a începe dansul mirilor.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Voinicul căpitan era Șabi, iar cei trei însoțitori erau verii săi: Reis, Vani și Bolat, adică nimeni alții decât vestiții frați Kurtuap. Ajuns în fața mirilor, Șabi se înclină dinaintea miresei și aruncă două monede de aur spre lăutari, cerându-le să-i cânte dansul mirelui, iar el îngenunche la picioarele miresei și-i întinse un pachet ce conținea, pesemne, darul lui de preț, cadoul făcut miresei. Senià scoase un țipăt de uimire, urmat de un suspin, înăbușit cu palma dusă la gură. Ochii ei se înviorară subit. Se aplecă iute și luă cadoul din mâna lui Șabi, punându-i mâna pe umăr, invitându-l astfel să se ridice de jos. „Să fie adevărat?” – se gândi Șenol. Întoarse capul spre mireasă și-i văzu luminița aprinsă din ochi, chipul ei destins și zâmbitor. Înțelese, după o mișcare abia schițată a buzelor și a sprâncenelor ei, că Senià parcă asta ar fi așteptat de o viață. Adică apariția lui Șabi la nunta lor. Nu-și întoarse capul spre Senià, dar îi simți trupul subțire înălțându-se pe vârful picioarelor și gâtul încordându-se sub gulerul plisat al rochiei. Observă cum mâna ei micuță, pusă pe umărul lui Șabi, îi tremura ușor. Dar nu înțelegea, nici nu putea bănui cam ce furtună îi umplea sufletul Seniei în acele clipe, cum toată ființa ei, toate dorințele iubitei lui erau concentrate acum asupra celui care îngenunchease la picioarele ei. Dar și mai de neînțeles era apariția surprinzătoare a lui Șabi prin acele locuri și tocmai în acel moment, acolo, la Miriștea. Această apariție nu avea cum să nu-l sperie prin necunoscutul ei.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Senià! Te rog! Nu e momentul să arăți celor de față astfel de sentimente. Luă mâna iubitei sale și i-o sărută afectuos. O privi direct în față și ochii lui parcă-i spuneau: „Oare îi cunosc eu sentimentele și gândurile toate?” Senià își smuci brațul din mâna lui Șenol, căruia zâmbetul de dinainte i se șterse de pe față. Îl copleșiră teama și îndoiala. „Doamne, dar dacă îl iubește? Dacă se mărită cu mine împotriva voinței ei? Dacă într-adevăr ea-l iubește cu adevărat? Doamne, ce mă fac?” Deznădăjduit, era cât pe-aci să îi arunce în față o nenorocire de vorbe, când îi sări în ajutor Belkìs:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ah! Dumneata? împunse ea cu degetul în pieptul voinicului îngenuncheat la picioarele mirilor. Dumneata, aici? Nu te așteptam tocmai acum. Apoi către cei de față: Iată un individ pierdut! Luă pachetul din mâna Seniei și îl întinse vorniceilor. Vă rog să înapoiați acest cadou celor care-l însoțesc pe acest hoț de cai.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Se produse rumoare și agitație. Curajul și vorbele frumoa-sei Belkìs căzură ca un trăsnet.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Dar ce e cu tine, Senià? Nu pricep nimic! Ce e cu tine? Cum de-i permiți unui hoț de cai să cadă în genunchi dinaintea ta? Și tocmai la nunta ta. Mai gândește-te! Chibzuiește bine și te rog să-i ceri, imediat, să părăsească această nuntă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Dar ce va spune lumea, Belkìs? se rugă Senià.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Lasă lumea să spună ce-o vrea. Crede-mă că e mult mai bine așa. Mai bine acum, pe loc, cât nu se va întâmpla o nenorocire, Senià! Orice e mai ușor de suportat decât nenorocirea asta...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Între timp, Șabi se ridicase în picioare și se îndreptă spre Belkìs vrând să-i sărute mâinile.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Cum poți, domnișoară?! Dar îți jur că sentimentele mele nu sunt cele aruncate de dumneata. Nu încerca să provoci o neînțelegere...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Nu înțeleg ce vrei să spui! i se adresă Belkìs privindu-l provocator. Doar știi și pricepi bine ce vreau să zic. Și te rog să nu îmi explici mie care sunt sentimentele dumitale. Păstrează sentimentele lângă ortacii dumitale, nu aici.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Șenol vedea că se petrece cu Belkìs ceva deosebit. Șabi îi reținu doar ochii ei strălucitori, cum se opreau din fugă asupra lui, și șovăi un timp, fiindcă vorbele și mișcările fetei aveau o vioiciune și o grație în agitația toată, care nu avea cum să nu-l încarce cu îngrijorarea și spaima ce o citea în ochii celor de față.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Crede-mă! Nu-i niciun motiv să mi te adresezi astfel... îngăimă Șabi. Belkìs îi răspunse doar printr-o căutătură provocatoare, ca și cea de mai înainte, a cărei semnificație Șabi o înțelese. N-avea cum să se prefacă în continuare, dinaintea acestei amazoane a locului. În clipa aceea simți mai mult ca oricând că erau mai multe părți tulburi și întunecate în sufletul lui, că în orice moment putea provoca o nenorocire dacă nu se stăpânea. Își înălță fruntea și rotindu-și de jur împrejur privirile îi țintui pe toți, în ochi:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Nu sunt vrăjmaș al acestei căsătorii. Dimpotrivă, am venit cât se poate de pașnic. Iată, am adus și daruri... De ce nu cântă lăutarii? Să cânte lăutarii. Uite!... Șabi vă plătește în aur ca să cântați la frumoasa nuntă. Aruncă alte două monede de aur la picioarele lăutarilor. Apoi, fiindcă aceștia nu se mișcară, se repezi la șeful cârjelarilor și îl ridică în sus, luându-l de gulerul caftanului. Acesta, sufocat, făcu semne disperate că se conformează. Nenorocirea urma să se dezlănțuie. Șenol sări să-l îndepărteze pe Șabi. Fără a-l slăbi pe șeful cârjelarilor, Șabi ridică brațul stâng și-l împinse cu atâta putere pe mire, că acesta veni de-a dura la pământ, spre amuzamentul unora. Vorniceii, cât și cei din partea miresei ai mirelui, schițară un gest de a sări asupra lui Șabi, hoțul de cai, cum îi aruncase în față Belkìs. Senià, care până atunci privise ca hipnotizată, sări în fața tuturor, strigând:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce, ați înnebunit? Doar nu vreți să-mi stricați nunta? Dacă nu-l lăsați în pace, am să plec de-aici cu el. Strigătul ei de leoaică rănită îi țintui pe toți locului. Își dădeau seama că sentimentele de pe chipul Seniei nu mai prezentau nimic tainic. Senià își adunase ultimele puteri să-l apere pe Șabi. Slăbind strânsoarea cu care aproape că-l sufocase pe șeful cârjelarilor, Șabi se întoarse spre nuntași și pe fața lui se citea un rânjet provocator. Scoase de la brâu un cuțit și cu o repeziciune de felină sălbatică îl aruncă, înfigându-l în pământul din fața mirelui, care tocmai își ștergea cu o batistă întinsă de cineva sângele ce i se prelingea din nas.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ia-l și lovește cu ăsta, dacă altfel nu ești în stare, spuse Șabi.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Șenol se ridică, apucă de mâner cuțitul, îl privi ca un năuc; pesemne resimțise din plin lovitura primită în piept ceva mai înainte, dar nu realiză deocamdată unde se află și ce trebuie să facă. Își reveni doar când Belkìs se repezi spre el. Șenol mai privi încă o dată cuțitul, apoi îl aruncă la pământ. Se sprijini cu fruntea de umărul fetei și icni în plâns.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce stați? strigă Senià la cârjelari. De ce nu cântați ce vi s-a comandat? Vreau să dansez în clipa asta.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Cârjelarii începură să cânte. Daula și daireaua se făcură din nou auzite. Clarinetul și oboiul își dădură drumul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Senià se înclină spre Șabi și îl invită, fluturând năframa și pocnind din degete, la dans. Șabi, prinzând din mâinile lui Vani șalul de mohair, îl puse Seniei pe umeri și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, înconjură mireasa cu mișcări provocatoare, săltând pe vârfuri, în bătăile tot mai ritmice ale daulei.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Toți priveau încremeniți mișcările provocatoare a celor doi. Doar Senià era plină de admirație pentru dansatorul din preajma ei. Belkìs, pe margine, avea în ochi sclipirea unei săbii de oţel. Privirile fetei nu-i scăpară lui Șabi. „Închină-te și roagă-te la Dumnezeu, Belkìs! Diavolul are mai multă putere decât credința ta” – îi arunca el fetei niște priviri de foc. Apoi, dintr-odată, Șabi se opri în loc și făcu un gest poruncitor către lăutari să înceteze muzica. Dintre toți, doar Senià continua să-l privească cu admirație pe Șabi. În mintea ei, Senià credea că a sosit timpul când Șabi va porunci să-i fie adus calul și să o salte în șa, ducând-o cu el cât mai departe de aceste locuri.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Când mă gândesc, i se adresă Senià lungind cuvintele, nu mai există pe aici unul ca dumneata. Ce fericită am să fiu când am să aflu că te-ai îndrăgostit cu adevărat de mine. Îți iubesc curajul și voința dumitale! Uite, eu nu fac parte din adunătura lor. Nu-i așa? Acum înțeleg... Înțeleg totul!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Șabi nu-i răspunse. Simțea însă nevoia a se răfui cu cea care-l terfelise crunt mai devreme. Inima lui cerea răzbunare. Se îndreptă spre Belkìs și, cu un chip nu atât jalnic, cum li s-ar fi părut unora, cât disprețuitor ziceau alții, îi aruncă:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Cine te crezi? Am să te îngrop cu un pumn de bani și tot o să te răpesc odată. Nu mă poți iubi, înțeleg, dar nici măcar înghiți așa cum sunt? Voi fi nenorocit? O, da! N-are a face! Dar ai să vii cândva după mine să mă implori. Să știi asta!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Belkìs își arătă sidefiul dinților. Râse. Râsul ei molipsitor îl năuci și zăpăci pe Șabi.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Pe mine numai într-o sanie trasă de șase cai mă poate răpi cineva. Cei din jur chicotiră la auzul provocării fetei. Iarnă nu prea se nimerise de câțiva ani, iar sănii nu prea se găseau prin părțile astea ale Dobrogei. Și, mai ales, trase de șase cai!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – ...Drept cine te crezi? continuă tătărușca. Ia-ți gândul de la așa ceva. Pocni din degete, spre râsetul tuturor, semn că dorea să cânte muzica și să-i astupe vorbele voinicului.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Daaa?!... Dacă nu mă iubești... Vru să mai zică ceva, dar ortacii îi făceau semne disperate – lucrurile puteau lua o întorsătură neașteptată dacă mai întârziau mult, căci, prin agitația care se iscase, cineva confirmase că stăpânul casei trimisese după jandarmii din Azaplar și că el însuși se apropia cu o armă încărcată în mâini. Unul dintre ortaci îi și adusese calul, fiindcă și Șabi simțise pericolul. Dintr-o mişcare se aruncă în șa și, înainte de a face un salt pe picioarele dinainte ale armăsarului, îi strigă lui Belkìs:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ozan Aytar, Belkìs!... (Ia aminte, Belkìs). Am să fac și cum poruncește domnia ta, frumoasă domniță! Atunci ce-ai să mai zici? N-o să mai ai încotro și va trebui să-ți respecți cuvântul. Din partea mea, eu am promis că mă voi ține de cuvânt. Dar tu ai să plătești, căci va veni și vremea aceea și într-o zi te voi răpi. Și până să se dumirească nuntașii, cei patru călăreți se făcură nevăzuți.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Mult timp după aceea, hogea Raym, tatăl lui Șenol, nu înțelese zăpăceala și frământarea celor din jur. Mai bine zis tot ce vedea înțelegea, dar stătea retras şi, ca unul care nu vrea să înțeleagă și nici să participe la nebunia celor din jur, privea cum zburau ciorile pe deasupra salcâmilor, auzea frânturi de fraze grăbite și încerca să priceapă căderea fiului său, care, iată, nu se mai dezlipea din umbrarul de la colțul grădinii. Cât ținuse ceremonia de după sosirea alaiului miresei, hogea Raym se retrăsese în camera destinată special bărbaților și împreună cu hagiul Munegìp și alți săteni de vază ai satului discutau de-ale lor, cu ochii umpluți de lacrimile bucuriei și recunoștinței aduse lui Allah, cel care a făcut posibilă o astfel de zi. Se simțea în al nouălea cer, când un vornicel și-a cerut iertare de la fețele boierești și a adus știrea despre tot ce se întâmplase în curtea lor. La aflarea veștilor de afară, hogea Raym se răsuci neliniștit în scaunul lui. Privea nedumerit când la săteni, când la fața hagiului Munegìp, care până mai acum câteva clipe dovedea mare încredere în ziua împlinirii de către înțeleptul Allah a destinului celor doi copii. Până și hagiul Munegìp încremenise pe scaunul lui din lemn învelit cu catifea verde și husă de mătase. Nimeni nu se așteptase la una ca asta. Un sfert de oră mai târziu, cei doi boieri au ieșit în curte; daula cânta de zor, clarinetul țipa strident, numai că nimeni nu se afla în mijlocul curții pentru a-și exprima bucuria petrecerii. Șenol era stăpânit de o tulburare ciudată. Se freca la gură cu o batistă impregnată de sânge proaspăt. Pe treptele casei, Senià, ca lovită de trăsnet, se blestema pentru slăbiciunea ei de-a fi rămas aici și de-a nu fi fost în stare să se agaţe de frâul calului lui Șabi implorând s-o ia cu el.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Ghiulnear, Seugul și Șerife se dădeau de ceasul morții. Mai că nu-și smulgeau părul din cap. Singura care nu căzuse pradă unei neliniști disperate și nici nu părea profund zguduită de toate cele văzute era Belkìs. Nu știa cum să îi dea încredere Seniei, să o roage să se oprească din acel plâns amarnic.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Dracu’ să mă ia! izbucni hogea Raym învârtind pușca deasupra capului. Nu-i chip să aflăm și noi ce se întâmplă aici? Cine poate să ne dea niște explicații?</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Nunta fu salvată de babay Hasan, tatăl lui Munegìp, care venise pe urmele celor doi hagii și, tot ducând la gură nedezlipita sticlă din mână, se oprise în mijlocul curții spunând:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce-i bâlciul ăsta? Ați uitat cum era pe vremea lui Rustem și a lui tata Murat? Una-două zicea tata Murat: „La dreapta, vă aliniați, vitejii mei! înainte, marș!”... Apoi tot el: „Pluton, stai! hei, tu, ăla, mustăciosul din fund. Saltă piciorul mai sus. Așa... așa!...”</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Începu să facă mișcări ciudate – ceva din dansul tătarilor din îndepărtata Crimee, pe ritmul muzicii stridente a cârjelarilor care porniră să cânte la îndemnul lui agitat:</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Așa… așa! Unde te uiți, pui de lele? Treci încoace, bre! Unul e Rustem și unul tata Murat... nu te înfige bre, cazacule! Acum te fac pilaf!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Cei din jur se înveseliră la ivirea moșului Hasan. Unii dintre ei chiar uitară de cele întâmplate și i se alăturară, strâmbându-se la dans alături de moșneag.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Raymii sunt oameni pe cinste! strigă bey Hasan. Și Munegìpii și mai abitir ca toți la un loc. Așa... așa! măi azap. În coloane de plutoane, acum la galop, marș!... unde găsești tu călărime să țină piept tătarului...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Apoi, unul câte unul, toți de pe margine i se alăturară lui bey Hasan și-l imitau schimonosindu-se în fel şi chip.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Aia-i, omule!... Rustem? Hei, ce brav tătar! Sărea din șa în zborul calului. De! Om era și el...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Nunta ținu până către zori. Dar a doua zi, Senià aruncă marama și vălul de mireasă la picioarele lui Șenol, părăsind nunta în trăsura cu care venise. Belkìs o însoți către Azaplar.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p> De la balcontag:insemneculturale.ning.com,2024-02-24:6515444:Topic:13172522024-02-24T19:05:43.337ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeter
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">─ Mă iubești?</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">─ Da’ tu?</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">─ Și eu!</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">Prostioare și dulcegării, fără miez și profunzime. A apărut din senin, nechemată, necunoscută, direct, abrupt. La fel a dispărut. Stau în tren, vizavi de ea, a rămas frumoasă, chiar dacă freacă cu degetul ecranul telefonului și din cauza asta pare un pic sașie. Arată oricui vrea să-i privească…</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">─ Mă iubești?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Da’ tu?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Și eu!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Prostioare și dulcegării, fără miez și profunzime. A apărut din senin, nechemată, necunoscută, direct, abrupt. La fel a dispărut. Stau în tren, vizavi de ea, a rămas frumoasă, chiar dacă freacă cu degetul ecranul telefonului și din cauza asta pare un pic sașie. Arată oricui vrea să-i privească nepoții. Bunică sexy. Și partea cea mai faină este că nu m-a recunoscut. A fost o treabă interesantă. Nici măcar nu am făcut cunoștință. A venit, mi s-a pus în brațe, ne-am sărutat.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Cu filtru sau fără? m-a întrebat. Priveam năuc în jur, probabil primise vreo pedeapsă la vreun joc stupid. Nu înțelegeam ce vrea să spună.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Cu limbă sau fără? a continuat educarea mea cu aer superior de profesoară în fața elevului.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Ce? am întrebat-o.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─Sărutul! și mi-a făcut o demonstrație. Interesant cum te poate stârni ceva atât de banal. Mi-am pierdut cumpătul, am înșfăcat-o gata să o devorez. Sărutări nenumarate, descopeream cât de plăcute sunt la atingere toate părțile unei femei. Am făcut dragoste pe furiș, cu teama să nu fim prinși, după un tufiș, ne-am plimbat îmbrățișați până la apus de parcă eram singuri în univers. O doream disperat. Am condus-o acasă. Mi-a arătat un balcon la primul etaj.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Acolo locuiesc, vorbesc cu ai mei să mă lase până la unu noaptea și vin să ne iubim pe săturate! mi-a spus și s-a despărțit de mine. Am așteptat, a răsărit Luna și Luceafărul, ultimii trecători veniți din schimbul doi au dispărut. Am căutat pietricele și am început să le arunc în geamul de la camera ei. Poc, poc, poc. La un moment dat, s-a deschis fereastra și un jet mare de apă mi-a căzut în cap și m-a umplut de șiroaie. Atunci am înțeles că ieșise prin spatele blocului.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">─ Ce vrei, mă? m-a interpelat o voce supărată.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Să vorbesc cu fiica... am zis cu voce stinsă.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ N-am fete, numai feciori. Poate cu nevasta ai treabă? Muiere, ieși afară că ți-a venit admiratorul! a strigat omul, binedispus parcă de toată întâmplarea. Ușa balconului s-a deschis și o matahală de femeie, grasă și multă, m-a interpelat în noapte:</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">─ Eu sunt Julieta. Ai ceva să-mi spui, Romeo?</span></p>
<p></p>
<p></p> Trei păpuși, cinci becuri și 2 pachete de țigăritag:insemneculturale.ning.com,2024-02-24:6515444:Topic:13173212024-02-24T14:09:33.884ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeter
<p><span style="font-size: 12pt;">Am început într-o zi să-ți povestesc cum am ajuns să te vizitez prima dată.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Pe atunci voiam să fim lipiți la țara ta, satul tău, gara ta, strada ta,</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">casa ta, patul tău, masa ta,</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">baia ta,</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">cânele,</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;">pisica ... doar căăăăăă nu am mai terminat lipirea…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Am început într-o zi să-ți povestesc cum am ajuns să te vizitez prima dată.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Pe atunci voiam să fim lipiți la țara ta, satul tău, gara ta, strada ta,</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">casa ta, patul tău, masa ta,</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">baia ta,</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">cânele,</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">pisica ... doar căăăăăă nu am mai terminat lipirea aceia ...</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Povestea asta s-a întâmplat cu ajutorul unei prietene, că ce este omul fără prieteni decât un pierde vară.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Din anumite motive în anul întâi de facultate îmi era foarte antipatică. Mă călca pe dispoziție la tot pasul. Era băgăcioasă peste măsură. Vorbea mai mult în timpul claselor, în pauze. O făcea pe deșteapta pe când eu eram așa cum eram.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Mai avea colega apucături de hlizită. Râdea și la lună și la stele, sau așa mi se părea mie, fiind crescută să râd și să plâng doar când cerea nevoia. Cel mai mult străduința în educație se punea ca nu cumva să răzi în fața băeților. De zâmbit se dădea voie dar și aia numai cu spășenie, nu cu gura pănâ la urechi.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Ca să vă dați seama de unde mi se trăjeau anumite apucături am să vă spun tainele neamului cui mă are. Din partea mamei neamul se trage din oameni veseli, glumeți, cu voie bună, dansatori, muzicanți. E, pe partea tatii, familii de nouă frați și o soră, ca să nu mai zic unchi, mătușe, verișori cât china.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Mama zicea de familia tatii că sunt neam de iubăreți, da iubăreț din ăia dacă le cădea cineva la inimă gata numai scăpai. așa tata a umblalt după mama vre-o zece ani. La chip cu trăsături pâmăntești, smoliței, ai mamii bălai. Ea, uneori, își asuma credite pe treaba asta, dar mai bine să nu mă abat de la temă.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Unul ca unul neamul tatii, pumnoși, lați în spete, se-nghesuiau la opintit saci în pod, tractoriști, combaineri serioși, mereu cu fruntea încrețită în fața gliei. Zi și noapte stăteau numai cu gândul la pământ, semănat, cultivat, cules, ploaie, nori... "pi undi ce și cum se mai ară, undi ce și cum crește pi dealuri."</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Să mă-ntorc la colegă. Era și tari farafastâcoasă, cum avea mama o vorbă, în sensul că purta o tunsoari cam nelalocul ei. Dimineața își dădea părul cu fixativ, îl încâlcea bine cu-n piaptăn, prindea o fundă ba în frunte, ba la ceafă, alteori în vârful capului, o apuca și coloratul părului în blond, verde, roz, albastru. Arăta ca un semafor. Cum eram frizerița câminului o frezam și pe ea. Nu-mi spunea Maria. Suna vechi, demodat. Îmi spunea ca prin părțile ei "Mașa".</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Venea la mine cu tupeu: - Mașa poți te rog azi după școală să-mi tragi un garson așa cum nu a văzut Parisul.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Ca să nu mai zic de haini.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Purta o fustă scurtă, mini-jup, dar la ea era mini mini-jup. Ea a adus cuvântul ”minijup” la universitate, și nu numai. Avea rude în România pe care le vizitase deja de patru ori, și rudele venise la ea acasă. Învățase de la ei tot felul de expresii ”mișto” .</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Să-ți arăți pulpele pe stradă ziua în amiaza mare aveai nevoie de mare tupeu. Dacă sa-r fi aplecat puteai să-i vezi fundul cu mari ușurință, doar că ea mergea țanțoșă și mândră de apariția ei. Toamna și iarna purta cizme lungi până deasupra genunchilor ca Napoleon. Avea propria strategie de atac și cum folosea machiajul. Se machia ca o mare artistă de teatru...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Muțeam când o vedeam. Stăteam în banca din spatele ei. Cât mai artistă ea apărea cu atât mai tari eu mă încordam între sprâncene și-ntre coaste. Când profesoarea de dezvoltarea vorbirii (în anul ăla începeam să învățăm limba de adevăratelea) devia de la subiect cu poveștile ei personale, eu intram în închipuiri de genul: o luam de o aripă, o muiam într-o cadă, apoi o scuturam bine ca pe un pui de găină să-i cadă penele, după care o ștergeam cu-n sac de cânepă să-i treacă de farafastâcuri, îi puneam o sapă-n mână, un hârleț, o trimiteam și la cules tutun, rânit băligar</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Mai târziu m-am găndit că eram geloasă după cum ea venea de la oraș, iar eu de la sat. Recunosc, viața nouă la oraș stărnise în mine simțiri ciudate, un război întreg.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Pe vremea aia se foloseau multe rusisme. La un momnet dat ziceai că am inventat o limbă nouă. De unde veneam eu în limba aia nouă mă numeam "seliskaia", adică de la coada vacii, pe când mie de fapt îmi plăcea mult coada vacii. Mă dădeam mari cu patru vaci ca niște zeițe: Rujana, Sălbătica, Florica și Cumințica. Când aduceam seara vacile de la cireadă eram măndră că pot apuca vaca de coadă. Copiii din mahală mă-ntrebau cum de nu-mi este frică. Rar din fete care se aventurau la dusul cozii. Eram eu și câțiva băieți care se pricepeau la așa fel de mândrii pe șleahul satului. Vaca nu azvârlea din copită, ba dinpotrivă, încetinea puțin, după care intorcea capul se uita la mine șmecherește. Era și ea mândră ca și mine, și asta era tot ce conta, ne făcea parcă o singură persoană.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Ce mai, eram o țărăncuță cu mândrie de vacă, oaie, cal, chiar și porcul din coteț mă făcea mândră de el.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Însă, după cum lucrurile nu stau în loc, pentru că nu stau, acest sentiment de mândrie a degenerat. Ajungând domnișoară am început să urăsc vacile. Îi ziceam tatii să le vândă:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">- Tată, nimeni nu mai ține patru vaci în ziua de azi. Hai să ni dăm și noi cu lumea, vin prietenii să ne scoată la întâlniri, adie, miroase a băligar în ogradă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Tata: - nouru mamii voastri, di moarti am gândit da să am cucoani în ogradă nu am gândit, li vând da după întâlniri sî nu șeriț di mâncari.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Mai era și altă soră cu doi ani mai mari care avea aceleași dorințe. Sădeam flori în fața casei, da vaca-i vacă, mânca florile cu tot cu rădăcină.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Adevărul este că la un moment dat eram patru domnișoare închipuite pe capul lui tata. În comparații cu băieții, tari greu i-a mai venit cu fetili. Într-o bună zi, n-a mai știut cum să ne facă față și a cedat. A vândut trei vaci. Plângea săracul ca un copchil. Mama îl consola cum știa mai bine: - îmbătrânești, Andrii, te mai odihnești și tu di-atâta muncî.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Ca ars:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">- nouru mamii voastri, vă dau eu îmbătrânit.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Când trăgea câte-o sudalmă de-alui îl vedeam din nou revigorat. Nu-i plăcea să audă de bătrânețî.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Dar, după cum viața e viață, te pune acolo unde îți trebuie ție. Îți aduce ceea de ce ai nevoie la momentul potrivit, iar tu te întrebi: - de ce Eu?</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">În anul doi de facultate, la repartizarea camerelor de cămin, pic în cameră cu ea.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Eu deja având două porecle "Zoya Kosmodemyanskaya" sau "Sfânta Maria".</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Colega avea și ea una, "Bohemia". Mai erau cu noi în cameră încă trei colege cam de teapa mea, cu stea în frunte ca mioarele de munti.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Vai, m-am gândit atunci, "<em>sunt pierdută, o să ajung să mă trag cu ea di cap",</em> atât de antipatică îmi era. O disconsideram din toată inima doar după aspectul ei exterior, că de altfel la învâțâtură era prima. Știa tot. Avea răspuns la orice întrebare. Mă irita rău și asta. Îl citise și pe naiba, și pe frate-so și toati neamurile lui, iar de muzică ce să mai zic. Nu că știa muzică de estradă, cânta cântecele lui Gică Petrescu, Maria Tănase ( îi cam plăceau petrecerile). Știa toți clasicii, da pe toți, unul ca unul. Mai cânta la pian, vioară și acordeon.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">La facultatea care eram, trebuia să cânți la un instrument muzical. Era o condiție de admitere. În cerere am scris că știu să când operă. Nu aveam ce scrie altceva. Am trecut proba cu o arie din Madama Butterfly, o făceam pe Chio-Chio San. Ce să zic?! Am scăpat ieftin! Norocoasă rău, când le-am povestit la colege, se cruceau, nicidecum nu pricepeau cum de comisia a făcut o deviere așa de mari. Eram singura "cântăreață de operă din universitate". Pe treaba asta mă puneau să le cânt la petreceri.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Va urma</span></p>
<p></p> (Gogyohka mea)tag:insemneculturale.ning.com,2024-02-23:6515444:Topic:13168002024-02-23T09:15:32.663ZClaudia Elena Peterhttps://insemneculturale.ning.com/profile/ClaudiaElenaPeter
<p style="text-align: center;">inspirația</p>
<p style="text-align: center;">îmi găurește</p>
<p style="text-align: center;">programul</p>
<p style="text-align: center;">fiecărei</p>
<p style="text-align: center;">zile</p>
<p style="text-align: center;"></p>
<p style="text-align: center;">Costel Zăgan</p>
<p style="text-align: center;">inspirația</p>
<p style="text-align: center;">îmi găurește</p>
<p style="text-align: center;">programul</p>
<p style="text-align: center;">fiecărei</p>
<p style="text-align: center;">zile</p>
<p style="text-align: center;"></p>
<p style="text-align: center;">Costel Zăgan</p>