ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-28T16:19:14ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorelhttps://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/12224596055?profile=RESIZE_48X48&width=48&height=48&crop=1%3A1https://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForContributor?groupUrl=spune-ti-parerea-dezbateri&user=35phlca1s9mr2&feed=yes&xn_auth=noLiteratura proastă, de Nicolae Manolescutag:insemneculturale.ning.com,2020-02-04:6515444:Topic:10588202020-02-04T12:29:19.056ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorel
<table border="0" cellspacing="0" width="100%">
<tbody><tr><td class="content" valign="top"><div class="wobject"><div class="wobjectRLArticle" id="wobjectId12357"><a name="12357"></a><h3 class="autor"><i>Editorial:</i><br></br>Literatura proastă<span> </span><font color="#8D8D8D">de Nicolae Manolescu</font></h3>
<table border="0" cellspacing="0" width="100%">
<tbody><tr><td class="text" valign="top" width="100%"><p></p>
<div class="text"><br></br>Literatura proastă este de mai multe feluri. N-am în…</div>
</td>
</tr>
</tbody>
</table>
</div>
</div>
</td>
</tr>
</tbody>
</table>
<table cellspacing="0" border="0" width="100%">
<tbody><tr><td valign="top" class="content"><div class="wobject"><div class="wobjectRLArticle" id="wobjectId12357"><a name="12357"></a><h3 class="autor"><i>Editorial:</i><br/>Literatura proastă<span> </span><font color="#8D8D8D">de Nicolae Manolescu</font></h3>
<table width="100%" border="0" cellspacing="0">
<tbody><tr><td class="text" valign="top" width="100%"><p></p>
<div class="text"><br/>Literatura proastă este de mai multe feluri. N-am în vedere atît lipsa concretă de valoare a unor opere (deşi este vorba şi despre asta), cît lipsa principială a calităţii din unele categorii de opere. Cele mai importante sînt în număr de şase.<br/><br/>1. Literatura melodramatică. Se bazează pe confuzia dintre viaţă şi artă, exploatînd în mod necinstit emoţiile naturale ale cititorilor. Există emoţii aşa-zicînd universale şi inevitabile, stîrnite în noi de evocarea unor boli incurabile, mai ales dacă ating oameni tineri, de moartea prematură a copiilor, de abandonurile silite ale celor care se iubesc, de o soartă nefericită etc. Scriitorii care profită de noi în acest fel nu pot să scrie decît opere false, care nu le pretind nici un efort literar. O specie a melodramei este literatura sentimentală, din care nu lipseşte happy-end-ul, nu obligatoriu în melodramă.<br/><br/>2. Literatura moralizatoare. N-are încredere în morala implicită a situaţiilor de viaţă (care nu corespunde adesea standardelor de bine şi de rău ale moraliştilor) şi îşi trage o morală explicită proprie, ca premisă ori ca, mai frecvent, concluzie. Pleacă sau ajunge aşadar la o concepţie despre bine şi rău în care realitatea e vîrîtă ca într-un pat al lui Procust: e scurtată ori lungită după o măsură exterioară.<br/><br/>3. Literatura pornografică. Este, privită dintr-un anumit unghi, inversul celei moralizatoare. Nabokov spunea că pornograficul este o copulaţie de poncife. Doar că poncifele nu sînt morale, ci imorale. Nici viaţa, nici literatura nu sînt de la sine morale sau imorale: abia un anumit parti-pris al scriitorului le face să fie astfel. O specie a pornograficului este trivialul. Literatura trivială este aceea în care un mod vulgar de a gîndi relaţiile dintre oameni ori psihologia lor dă la iveală prin toţi porii sudoarea concupiscenţei şi a scabrosului. Nu numai în suferinţă, dar şi în fiziologie trebuie să fie o idee.<br/><br/>4. Literatura de propagandă (incluzînd-o pe aceea patriotică). Exact ca în cazul literaturii de la punctele 2 şi 3, aceea de propagandă îşi caută suportul retoric în afara realităţii umane şi sociale, şi anume într-un scop exterior. Vrea să ne convingă cu orice chip să gîndim ori să trăim conform unui model pe care ni-l impune. Propaganda, ca şi patriotismul, nu e condamnabilă în sine. Politica ori educaţia, de pildă, le presupun pe amîndouă. Sînt condamnabile cînd încearcă să anexeze literatura, s-o transforme din scop în mijloc. Valorile patriotice şi efectele propagandistice ale literaturii trebuie să rămînă intrinseci. Mai trebuie adăugat că o anumită evoluţie a literaturii, care şi-a pierdut inocenţa, face de nerepetat producţii artistice din, îndeosebi, epoca romantică, al căror patriotism bătător la ochi şi declamator nu-i stînjenea pe contemporanii lui Alecsandri şi Bolintineanu, dar care nouă ni se pare o impostură literară.<br/><br/>5. Literatura demodată. Oricît ne-ar displăcea ideea, există în artă şi mode. Mòdele sînt partea vizibilă (tehnici, procedee, lexic, gramatică literară ş.a.) a unor curente sau mişcări literare. Adică a părţii care se perimează, prin schimbarea concepţiei artistice ori din alte cauze. Sînt şi azi destui poeţi care nu văd de ce, eminescianizînd, n-ar avea valoare ori de ce, scriind în tiparele strofice ale lui Coşbuc, ar trebui băgaţi în seamă. Sînt romancieri care îşi închipuie că pot scrie nepedepsiţi la fel ca romancierii de dinainte de Camil Petrescu. Să mai spun şi că literatura demodată nu este totuna cu aceea retro a postmodernilor: deosebirea este că ea n-are conştiinţa că trăieşte ca un parazit pe tulpina unui mod anterior de a scrie.<br/><br/>6. Literatura (pur şi simplu) plicticoasă. Mai greu de definit, este şi cea mai răspîndită formă de literatură proastă. E plictisitoare din pricini foarte diferite: fiindcă vrea mai mult decît poate, fiindcă ţine cu tot dinadinsul să ne epateze, fiindcă pune carul (tehnica) înaintea boilor (conţinutul), fiindcă se face că spune ceva, fiindcă bate cîmpii (fără graţie), fiindcă seamănă cu o supă reîncălzită, fiindcă am mai citit-o, fiindcă e "filosofică", "religioasă", "profundă", fiindcă e "comică" ş.a.m.d.</div>
</td>
</tr>
</tbody>
</table>
</div>
</div>
</td>
</tr>
</tbody>
</table> Neologismele...tag:insemneculturale.ning.com,2019-12-14:6515444:Topic:10544012019-12-14T12:52:26.126ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorel
<p><a href="https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/3769770412?profile=original" target="_blank" rel="noopener"><img src="https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/3769770412?profile=RESIZE_710x" class="align-center"/></a></p>
<p><a href="https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/3769770412?profile=original" target="_blank" rel="noopener"><img src="https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/3769770412?profile=RESIZE_710x" class="align-center"/></a></p> Si-la-betag:insemneculturale.ning.com,2019-11-13:6515444:Topic:10524342019-11-13T20:29:59.288ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorel
<p><a href="https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/3661172907?profile=original" target="_blank" rel="noopener"><img src="https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/3661172907?profile=RESIZE_710x" class="align-center"/></a></p>
<p><a href="https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/3661172907?profile=original" target="_blank" rel="noopener"><img src="https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/3661172907?profile=RESIZE_710x" class="align-center"/></a></p> Reguli pentru despărțirea în silabetag:insemneculturale.ning.com,2019-11-13:6515444:Topic:10523592019-11-13T16:31:06.601ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorel
<div style="text-indent: 1cm; font-size: 17px; text-align: justify;"><p><strong>Reguli pentru despărțirea în silabe</strong></p>
<p align="right"><strong><em>sursa: <a href="http://www.silabe.ro/info">silabe.ro</a></em></strong></p>
<p align="right"></p>
<p><strong>A. Despărţirea grupurilor de cuvinte şi a abrevierilor</strong></p>
<p><strong>1. nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor:</strong></p>
<ul type="disc">
<li>abrevierile (ex. UNESCO, S.N.C.F.R.,…</li>
</ul>
</div>
<div style="text-indent: 1cm; font-size: 17px; text-align: justify;"><p><strong>Reguli pentru despărțirea în silabe</strong></p>
<p align="right"><strong><em>sursa: <a href="http://www.silabe.ro/info">silabe.ro</a></em></strong></p>
<p align="right"></p>
<p><strong>A. Despărţirea grupurilor de cuvinte şi a abrevierilor</strong></p>
<p><strong>1. nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor:</strong></p>
<ul type="disc">
<li>abrevierile (ex. UNESCO, S.N.C.F.R., lt.maj.)</li>
<li>derivatele scrise cu cratimă de la abrevieri (ex. R.A.T.B-ist)</li>
<li> numele proprii de persoane (ex. Popescu, Abd el–Kader)</li>
<li>numeralele ordinale scrise cu cifre şi litere (ex. V-lea, 5-a)</li>
</ul>
<p><strong>2. se recomandă să nu se separe de la un rând la celălalt, ci să se treacă împreună pe rândul următor:</strong></p>
<ul type="disc">
<li>prenumele (sau abrevierile prenumelor) şi numele de familie (ex. Ion Popescu)</li>
<li>notaţiile care includ abrevieri (ex. 10 km, art.3)</li>
</ul>
<p><strong>3. se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine (ex. Roman S.A., F. C. Argeş, „Monitorul Oficial”)</strong></p>
<p><strong>B. Despărţirea în interiorul cuvintelor</strong></p>
<ul>
<li> regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând în limba română este interdicţia de a lăsa la sfârşit sau la început de rând o secvenţă care nu este silabă excepţie:grupurile ortografice scrise cu cratimă (ex. dintr-/un, într-/însa), la care se recomandă evitarea despărţirii</li>
<li> normele actuale prevăd despărţirea după pronunţare; este acceptată şi despărţirea după structură cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1 vocalele în hiat se despart (ale-e, fi-inţă, le-ul)</li>
<li>când literele e, i, o, u, w, sau y notează o semivocală, despărţirea se face înaintea lor (agre-ează, su-ie)</li>
<li>diftongii alăturaţi se despart sau diftongii şi triftongii se despart de vocală sau de diftongul care le precedă (ploa-ie, tă-iai, cre-ioane, pro-iect)</li>
<li>consoană între vocale trece la secvenţa următoare (ba-bă, ta-xi)</li>
<li>în succesiunea de două-patru consoane, despărţirea se face, de regulă, după prima consoană</li>
</ul>
<p><strong>a) două consoane între vocale se despart (ac-tiv, az-vâr-li)</strong></p>
<p>excepţii:</p>
<ul type="disc">
<li>trec împreună la secvenţa următoare succesiunile de consoane care au ca al doilea element l sau r şi ca prim element b, c, d, f, g, h, p, t, v (ca-blu, neo-brăzat, co-dru, cu-pru, litru)</li>
<li>nu se despart consoanele duble din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine, care notează sunete distincte de cele notate prin consoana simplă corespunzătoare din limba română (Negru-zzi)</li>
</ul>
<p></p>
<p><strong>b) trei consoane între vocale se despart după prima consoană (fil-tru, delin-cvent, cus-cru)</strong></p>
<p>excepţie:</p>
<ul type="disc">
<li>în următoarele succesiuni de trei consoane, despărţirea se face după primele două consoane lpt, mpt, mpţ, ncs, nct, ncţ, ndv, rct, rtf, stm (sculp-ta, somp-tuos, punc-ta)</li>
</ul>
<p></p>
<p><strong>c) patru consoane între vocale se despart după prima consoană (ab-stract, con-structor, în-zdrăveni)</strong></p>
<p>excepţii: </p>
<ul type="disc">
<li>în unele succesiuni de patru consoane, despărţirea se face după a doua consoană (gang-ster, port-drapel, trans-planta)</li>
<li>în unele succesiuni de patru consoane în care nicio segmentare fonetică nu se susţine, despărţirea se face după a treia consoană (vârst-nic)</li>
</ul>
<p></p>
<p><strong>d) cinci consoane între vocale se despart după a doua consoană (opt-sprezece) despărţirea după structură este acceptată atunci când capătul rândului coincide cu limita dintre componentele cuvintelor „formate”</strong></p>
<p><strong>Despărțirea după structură</strong></p>
<ul type="disc">
<li>se pot despărţi şi după structură cuvintele compuse şi cele derivate cu prefixe (drep-tunghi/drept-unghi, por-tavion/port-avion, nes-prijinit/ne-sprijinit, su-blinia/sub-linia)</li>
<li>Normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe sau ar contraveni pronunţării (într/ajutorare, nevr/algic)</li>
<li>pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare sau renunţarea despărţirii, dacă aceasta ar contraveni regulilor (ab-stract, su-biect, a-broga, o-biect)</li>
<li>la cuvintele scrise cu cratimă sau cu linie de pauză se admite, atunci când spaţiul nu permite evitarea ei, şi despărţirea la locul cratimei/liniei de pauză (aducere-/aminte, ex-/ministru, flash-/ul, vazându-/mă)</li>
<li>la cuvintele scrise cu apostrof, pentru păstrarea unităţii lor, despărţirea la capăt de rând trebuie evitată când locul despărţirii ar coincide cu locul apostrofului.</li>
</ul>
<p> </p>
</div> Despre poetul Petre Ioan Crețutag:insemneculturale.ning.com,2016-11-20:6515444:Topic:8718622016-11-20T08:34:18.245ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorel
<p>Am primit cartea mult așteptată, cu poemele lui Petre Ioan Crețu. Atașez cuvântul de suflet, scris de mine, pentru această plachetă, cel ce explică sublimul actului poetic.</p>
<p></p>
<p><b> Furtuna de foc</b></p>
<p><b> </b></p>
<p> Natura adună la un loc toate splendorile pământului, tulburând spiritele cu iluzii. Să învăţăm de la flăcările cerului ce este apusul, de la mare cum se pierd valurile,…</p>
<p>Am primit cartea mult așteptată, cu poemele lui Petre Ioan Crețu. Atașez cuvântul de suflet, scris de mine, pentru această plachetă, cel ce explică sublimul actului poetic.</p>
<p></p>
<p><b> Furtuna de foc</b></p>
<p><b> </b></p>
<p> Natura adună la un loc toate splendorile pământului, tulburând spiritele cu iluzii. Să învăţăm de la flăcările cerului ce este apusul, de la mare cum se pierd valurile, de la Bărăgan cum trimite pârjol spre candoarea sufletului, și, de la Petre Ioan Crețu, cum să iubim câmpia.</p>
<p>Poetul s-a confundat pe el însuși cu acest spațiu, împovărându-se cu formele, culorile și trăirile lui și ale semenilor.</p>
<p> Acest „frumos nebun” al odelor lirice închinate iubirii sale - suprema câmpie a Bărăganului - continuatorul altor renumiți scriitori, Panait Istrati, Fănuș Neagu sau Marin Lupșanu, consideră spațiul câmpenesc mamă a pământului din care s-a plămădit, amantă, miraj sau genune de sfârșit: tărâmul universului. În cartea sa, <strong>Câmpia în genunchi, </strong> a prins aceste sentimente, răsfirate prin iureșul existențial, cu teamă sau cu bucurie, cu desfătare lirică și cu înaltă măiestrie. După ce a colindat rebel prin lume, la maturitate poetică s-a întors spre rădăcini, printre ciulini chinuitori, pentru a-și face datoria, a îngenuncheat și a cântat nesfârșita sa iubire, ca un lup singuratic în preerie. Niciunde nu găsești atâta transfigurare poetică, atâta feerie amestecată cu durere, atâta roșu în maci, împrăștiind savoare și farmec, puterea de a se evapora, apoi, până în versul următor, să ia formă de cruci.</p>
<p> Sensul cuvintelor cuprinde însuşi misterul lor, fantezia metaforelor devine totală prin fiorii pătrunzători, cuvintele sunt transformate în coroane de grâu copt, tivite cu aur. De fapt, este suficient doar un singur vers: - <em>noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet,</em> pentru a defini focul Bărăganului.</p>
<p> Poezia lui Petre Ioan Crețu este atât de frumoasă, încât doare, mistuie, ca orice iubire, naște și reprimă sentimente, arde locuri, mărindu-le spațiul, ca într-un joc mefistofelic, luând cu ele tot ce cuprinde. Împrăștiind miasme de tot soiul, arșița formează scene spectaculoase, ucide și dă viață din nou.</p>
<p> Apoi vin și zile mai bune, acele ale feeriei, atunci când o clipire a lunii luminează. Flăcările versurilor sale iau forma visului, a bobului de grâu, miriștile domnesc sub cântecul ciocârliei. Autorul îşi gândeşte, îşi aşterne propria artă, în trăiri expresioniste postmoderne. Lumina schimbă rolul lunii cu un ecou al sublimului. Și visul merge mai departe... expune puterea poetică, soarbe frumusețea și nemărginirea cuvintelor, făcându-se stăpânul, dar și robul lor. Apoi lumina o îngroapă la firul de grâu, cumpăna fântânii o transformă în lumânare uriașă, iar pe lună, diamantul său neajutorat, o azvârle ca un nabab de astre, în gard. <i>O pripășește.</i> Câtă armonie, câtă candoare există în registrul său liric! Aşterne clipe existenţiale, adevăruri dure, calde, sarcastice și elegiatice, în aceeași poezie. Căutându-şi forţa, echilibrul și verticalitatea, poetul formează prezentul singurătății evidente, inserând trecut şi mai evident, cu dorința de a-și găsi sfârșitul, tot în câmpie.</p>
<p> Seceta o descrie ca pe o apocalipsă aprigă, copleșitoare. Prinși în chingile focul, nimeni nu scapă... Doar câte o fărâmă de viață mai rămâne pentru renaștere, ca pasărea <i>pheonix</i>. Totul sub formă explozivă, cu risipă de lirism seducator.</p>
<p> Urmărim poetul mai departe și asităm la visurile lui nocturne sau diurne, unde preamărește bobul de grâu și mirosul de pâine coaptă, savurată sub <b><i>Polen</i> <i>de lună.</i></b></p>
<p> Cuvintele îngheață sângele uneori, trăirile aduc stări disperate, angoasante în lumea Bărăganului. Descrierile ce presupun muncile locuitorilor, construite cu mult nerv, tulbură și impresionează. Astfel, este normal ca teama să pună stăpânire pe poet și să formeze poeme unde spaima și jalea să fie factori principali, arderea continuă, formele contorsionate ale oglinzilor imaginare să se transformă în metafore fantastice, tăioase, pline de groază.</p>
<p>Aceeași câmpie ne oferă o lume a gâzelor, tablouri întregi ale tuturor locuitorilor, inclusiv celor din orașele acestui colț de lume. Evocări copleșitoare din amintirile copilăriei, aspecte gri din frânturi, imaginații despre astrul său adorat, luna, creează o atmosferă de trăire arzând-răcoritoare, ce aduce bucurie și invidie.</p>
<p> Lumina este privită în poezia lui P.I.Crețu din unghiuri diverse. Sub forme de viață și renaștere, mereu la răscruci, în culori vii de rouă sau molatice, de brumă. Ea ademenește moartea, aduce sau respinge speranța, <i>şi lupi sfâşiaţi de hoardele lunii</i>, desăvârșește savoarea poetică a ideilor și a neșfârșirii lor.</p>
<p> Cu nonșalanță sugestivă, poetul trece la florile sufletului, hrănite spiritual, prin credință, poposește în turle bisericeși, de unde comandă bunăstarea locuitorilor aceleași câmpii ridicate pe piedestale. Aromele de pâine trudită, timpul ce zboară și ia cu el amintiri ale treieratului și măcinatului, șoapte și trăiri înghițite în marea galbenă a miriștii sau a întunericului slobozit de noapte, fac obiectul multor poeme ale acestui autor, ce și-a propus să disece câmpia, să o certe, să o tulbure, cu dragoste și respect. Apocalipse spectaculoase aduc imagini cutremurătoare, tulburi, locuri otrăvite de preamodernul plastic. Un semnal de alarmă pentru câmpia sa dragă. Peste tot vede doar cruci, duzii bătrâni devin scheletici, iar luna va fi devorată de lupii albi, hămesiți. Singur și neajutorat, își plânge neputința.</p>
<p> Poetul consemnează în versurile sale și satul acestui loc din lume, în care s-a născut, în aceeași notă sumbră, cuprins de flăcări pârjolitoare, într-un mod mistuitor, o veșnică zbatere, dar cu metafore inedite, pe care, dacă le citeşti, nu le poți uita: <i>treci tu pe deasupra miriştilor cu pulpele sfârtecate de maci: <b>Plouă din cer.</b></i></p>
<p> Singurătatea este un alt mesaj purtat pe câmpul poeziei acestui volum. Tot cu gândul la aridul Bărăgan, tristețea se adună indezirabil din nerealizările lui. Elementele compoziționale sunt aceleași: lanul de grâu, duzii, din care se confecționează cruci, luna, cucii - simbolul singurătății și moartea. Închină tot ce este sacru satului, locuitorilor săi, fântânarilor, intensificând magic sentimentele de exaltare la fiecare realizare. Orice ia forma lanurilor, dominatoarele locurilor. Însă și dispariția lui, a satului, fenomen întâlnit mai nou, face ca totul să dispară, totul nu este altceva decât osândă cutremurătoare. Astfel, deprimarea pune stăpânire pe autor și scrie: <b>Caravana cu trei cuci,</b> <b>Recviem,</b> <b>Câmpia frântă.</b> În fiecare dintre ele doar pesimismul sălășluiește, timpul se transformă în prăpastie, lirismul în elegie, totul cu o vibrație artistică de necontestat.</p>
<p> Nu sunt de neglijat niște prozo-poeme, alcătuite într-un spațiu mai special, auster – într-un spital, unde P.I.Crețu a stat o perioadă, să-și vindece inima afectată de timp și iubire. Aici întâlnim o lume iluzorie, departe de a ne putea imagina adevărul, o lume văzută prin ochii omului malad. Astfel asistăm la un imens teritoriu artistic, total schimbat, dar cu aceleași influențe, unde lucrurile și ființele devin cel puțin bizare, contorsionate. Unde e de plâns și e și de râs. Gândacii din spitale iau nume de oameni adevărați, se comportă ca ei, simt la fel ca bolnavii.</p>
<p> Poezia cu mesaj religios intervine ca un tampon în centrul acestui volum. Aceleași metafore calde, vibrante, pline de lumina dornică a sufletului, clădesc poeme întregi, completând, în mod magnific, cartea. Aceste poezii poartă mesajele în folosul aceleași câmpii, dorința autorului de a o păstra întreagă și bogată. <b>Parcă se aude un înger tuşind –</b> exprimă prin ruga poetului, întregul univers al dorinței de împlinire în iubire. Fascinează prin candorile esențelor suprinse în versuri. Expresiile folosite au forță și strălucire, cântec și vrajă. Dragostea poetului pentru Bărăgan este considerată virtute magică. El atribuie însușiri dumnezeiești macilor, însoțitorii fideli ai lanurilor de grâu, ca și deprinderilor locuitorilor care îi întrețin. Divinitatea varsă energie la fiecare spic de grâu, îmbogățind pământul sterp și <i>umbrele ţăranilor cu palmele crăpate de lună.</i> Fiecare element își duce jugul. Dumnezeu însuși ia parte la truda țăranilor.</p>
<p> La capitolul <i>amintiri</i>, copilul din poet țese versuri din pânzele mamei, din lacrimile ei sau din îngăduința tatălui. Prin ochii de copil totul devine fermecător, nici ciulinii nu mai înțeapă. Tainele câmpiei sunt niște fantasme amestecate cu iubirea mamei și farmecele naturii dezlănțuite. Doar soarele pârjolește la fel și picioarele goale fac baie în colbul fierbinte. Ecoul acestor elemente constructive pândește răsăritul și drumul spre alte lumi necunoscute.</p>
<p> Stări sufletești, emoții sau regret adunate de prin iubiri neîmplinite fac obiectul unor poeme de dragoste. Înstrăinarea, ce devorează sufletul de suferința și durerea singurătătii, intensitatea apăsării în vers demonstrează bogăția lor metaforică, originalitatea și sinceritatea, în lirism. Elementele naturii impun reguli, întregul ținut participă la suspinul din <b><i>Cod roșu.</i></b> Șuieratul ascuțit al vântului își bântuie răsuflarea prin câmpie, hărțuind <i>duzii și cucii</i> – locuitorii acestora, toamna își întinde brațele lungi și atinge. Un gând amar străbate poeme întregi, privind dragostea... Ideea sinuciderii este prezentă, scenarii imaginative sfîșietoare ocupă un spațiu destul de întins în versurile lui P.I.Crețu, făcând loc umbrelor eterne. Dar cine nu şi-ar dori şansa eternității? Se pare că îl urmărește gustul amar al despărțirilor de ființa iubită, deși îi înalță poeme înainte și după plecarea sa. Versuri reci, zgribulite prin discursuri melancolice instalează, <b>Înstrăinarea</b>. Însă tovarășul fidel rămâne tot Câmpia Bărăganului.</p>
<p>Apoi poetul cântă natura cu asocieri stranii dintre corcodușii cu inocentul alb, mirosind a univers sublim și câinii de la abator, <i>frunză ca dintr-o durere albastră,</i> dorul mistuitor de iubire și de bine sau pruncii câmpiei atârnați de <i>sfârcuri mamare</i>.Visează lumini strălucitoare în noapte, purtate de suflet, precum licuricii, păsări de foc și roi de fluturi, nunți bizare, în nopți de Sânziene.</p>
<p> Și dacă mergem mai departe, citim poeme deprimante, cu sensuri de epitaf, titlurile plâng, crucile își fac din nou apariția, <i>în noaptea lungă cât o iarnă/vin paznici mulţi şi smulg /tot albul pur din crini şi-l fac ninsoare.</i>Urmează <b>Potopul</b> care ucide tot și instalează crivățul aspru.</p>
<p> Volumul <b>Câmpia în genunchi</b> se încheie cu un ciclu de poezii numite <i>Bestiarul și săptămâna apocaliptică.</i></p>
<p> Sunt șapte poezii, pentru fiecare zi a săpătămânii câte una, unde sunt descrise imagini apocaliptice, cutremurătoare. Versurile se concentrează spre păcatele lumii, pe îndepărtarea de la credința creștină, atribuindu-și vina tuturor locuitorilor câmpiei, a lumii întregi. În ultimele versuri din fiecare poem, sinele creator sădește câte puțin optimism, spre a putea învinge răul. Elementele constructive sunt în ton teologic: citate din biblie, biserici, arhangheli, rugăciuni și descântece. Totul pentru răscumpărarea nevinovăției și spre a face, din nou, pământul câmpiei roditor, recolta, mănoasă. Fiecare zi trece cu teamă, dar trece activă, pentru împlinirea norocului și pentru a demonstra că Bărăganul nu a fost uitat de Dumnezeu. Și vine duminica, ziua de odihnă, care încheie ciclul și volumul. Însă poetul construiește tot înăsprit, deoarece omul vechi sau nou nu se arată vrednic de ceea ce a dat divinitatea. "...mai mult iubește binefăcătorul pe cel ce-l miluiește, decât cel miluit pe binefăcătorul său", spunea Aristotel<i>.</i></p>
<p>Am cerut privilegiul, favoarea să scriu acest cuvânt de suflet, de dinaintea poemelor din volumul, <b>Câmpia în genunchi</b>, pentru a-mi descărca preaplinul admirativ, față de creația lirică a lui Petre Ioan Crețu. Mă simt onorată să am aceste câteva pagini în carte, însoțitoare la versurile pe care le-am citit și le-am adorat. Am scris puțin... Aș fi putut scrie despre poemele sale tot atât cât cuprind ele. Autorul volumului deține marele secret al poeziei de succes, găsește întotdeauna liantului dintre versuri şi cititor. Cuvintele din metafore sunt dintre cele mai comune, dar legătura dintre ele poartă ecouri afective, defularea trăirilor vine peste cititor domol, ca valul ce-ți mângâie dorul la început, apoi se zbate ca furtuna de foc.</p>
<p> </p>
<p> Sofia Sincă</p>
<p> Și o strofă dintr-un poem... doar una:</p>
<p></p>
<p><strong>Fiii câmpiei</strong></p>
<p></p>
<p><em>cum țâșnesc din brazdă spre soare țăranii</em></p>
<p><em>ca niște fire de grâu</em></p>
<p><em>și cum urcă pâinea spre cer ceva mai spre seară</em></p>
<p><em>heei, seva pământului trosnea și se revărsa în floare</em></p>
<p><em>și peste câmp mărșăluiesc soldații luminii în ițari</em></p>
<p><em>fiii câmpiei plămădiți cu sudoare grea și sânge de zână</em></p>
<p><em>.................................................................................................</em></p>
<p></p>
<p>Pentru restul poemelor vă las dvs. curiozitatea de a citi. </p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p> </p>
<p align="center"> </p> Noţiuni de versificaţietag:insemneculturale.ning.com,2016-11-14:6515444:Topic:8708462016-11-14T17:32:43.703ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorel
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p align="center"><span class="font-size-5"><b>Noţiuni de versificaţie</b></span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3">(scurtă incursiune)</span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"><b> </b></span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Versificaţia sau prozodia (gr. prosodia = intonare, accentuare) este o ştiinţă. Ea studiază cantitatea sau durata vocalelor şi a silabelor, în diferite…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p align="center"><span class="font-size-5"><b>Noţiuni de versificaţie</b></span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3">(scurtă incursiune)</span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"><b> </b></span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Versificaţia sau prozodia (gr. prosodia = intonare, accentuare) este o ştiinţă. Ea studiază cantitatea sau durata vocalelor şi a silabelor, în diferite părţi constructive ale cuvântului (în limite care utilizează o metrică calitativă). În general, prin versificaţie se înţelege ansamblul de tehnici pe care îl presupune scrierea versurilor şi rima. Versificaţia, spre deosebire de proză, încântă pe cititor. Deci, prin prozodie sau versificaţie, se înţelege ansamblul de reguli, pe care, în timp, poeţii le-au statuat în scrierea poeziilor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"><b> 1.</b> <b>Versul</b> este de trei feluri:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> a) <i>Versul clasic</i> este un rând dintr-o poezie, în care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rimă şi măsură;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> b) <i>Versul alb</i> are toate atributele versului clasic, însă fără rimă;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> a) <i>Versul liber</i> este un rând dintr-o poezie, în care regulile enunţate mai sus sunt aplicate/eludate după cum doreşte poetul, neţinând cont de unele dintre acestea…</span></p>
<p><span class="font-size-3"><b> 2.</b> <b>Strofa</b> apare în versificaţia modernă şi numeşte o grupare de versuri delimitate grafic printr-un spaţiu alb. Numărul versurilor dintr-o strofă diferă, începând cu strofe formate dintr-un singur vers şi ajungând până la o strofa cu 12 versuri.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> După numărul de versuri din care sunt alcătuite strofele, pot fi: monovers (un vers), distih (două versuri), terţet (trei versuri), catren (patru versuri), cvinarie (cinci versuri), sextina (şase versuri), septet (şapte versuri), octavă (strofă alcătuită din opt versuri endecasilabice, dintre care primele şase cu rimă încrucişată, iar ultimele două cu rimă împerecheată, folosită, mai ales în poezia italiană, spaniolă şi portugheză; în formă simplă, se foloseşte în baladă), nona (noua versuri), decima (zece versuri). Stanţă este tot o strofa în care versurile sunt legate prin înţeles şi printr-o anumită rimă. Specifică Renaşterii italiene, o stanţă poate avea un număr de versuri variind între trei şi douăzeci.</span></p>
<p><span class="font-size-3"><b> 3. Măsura</b> este numărul silabelor dintr-un vers. Măsura poate fi de la patru silabe, până la 15-16 silabe, şi chiar mai multe. Măsura şi ritmul sunt atribute importante ale versificaţiei. De regulă, într-o poezie, versurile au aceeaşi măsură. Există, totuşi, şi versuri cu o măsură diferită, mai ales în fabule.</span></p>
<p><span class="font-size-3"><b> 4. Rima</b> constă în a face să coincidă silabele de la sfârşitul a două sau mai multe versuri. Aceasta potrivire începe cu ultima vocală accentuată. Când rima este imperfectă, ea poartă numele de asonantă. În această situaţie, se potrivesc ultimele vocale ale versurilor şi, aproximativ, consoanele. Considerată, în literatura cultă, drept o licenţă poetică, în poezia populară, asonanta este foarte des întâlnită.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> După felul cum rimează versurile, există mai multe tipuri de rimă:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>Monorima</i> constă într-o rimă ce apare succesiv la mai multe versuri şi este specifică poeziei populare;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>Împerecheată</i> sau <i>succesivă</i> apare atunci când versurile rimează două câte două - primul cu al doilea, al treilea cu al patrulea (a-a, b-b, c-c ş.a.m.d.);</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>Încrucişată</i> sau <i>alternativă</i> apare atunci când primul vers al unui catren rimează cu al treilea, iar al doilea rimează cu al patrulea (a-b-a-b);</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>Îmbrăţişată</i> atunci când rimează primul vers cu al patrulea şi al doilea cu al treilea. Este un tip de rimă mai rar folosit de poeţi (a-b-b-a);</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>Variată</i> sau <i>amestecată</i> apare, deseori, în fabule, unde poeţii recurg la îmbinarea diverselor tipuri de rimă, nerespectându-se o anumită ordine a acestora.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Pentru mulţi, rima este sinonimă cu poezia, fiindcă rima, combinată cu ritmul, este cea care dă muzicalitate poeziei. Rima este cea care grupează versurile în strofe, indicând şi sfârşitul versurilor. De cele mai multe ori, cuvântul-rimă este şi cel mai important din versul respectiv.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> După silaba accentuată din rimă, aceasta poate fi simplă sau complexă. Rima simplă poate fi masculină, atunci când accentul cade pe ultima silabă, sau feminină, atunci când accentul pică pe penultima silabă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"><b> 5. Ritmul</b> este mişcarea regulată şi măsurată, care se defineşte ca fiind succesiunea regulată a unor silabe neaccentuate, dar şi a pauzelor dintr-un vers.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Unitatea metrică este un grup de silabe accentuate (/) şi neaccentuate (U), şi care se repetă la intervale regulate într-un vers. Cel mai adesea, în limba româneasca se folosesc unităţile metrice numite troheu, iamb şi amfibrah, iar ritmul corespunzător este trohaic, iambic şi amfibrahic.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Formele ritmului sunt binare:</span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Trohaic</i> - atunci când unitatea metrică este troheul (/U). Ritmul trohaic este specific poeziei populare, pentru că este coborâtor şi vioi, dar apare şi în poezia cultă;</span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Iambic</i> - atunci când unitatea metrică este iambul (U/). Iambul este un ritm suitor, care, prin nota lui gravă, este potrivit pentru acele specii ale poeziei culte în care poeţii dau glas unor sentimente puternice şi tulburătoare, precum în elegie sau meditaţie…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Formele ritmului mai pot fi ternare:</span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Dactilic</i> sau <i>picior trisilabic</i> (/UU);</span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Anapestic</i> (UU/);</span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Amfibrahic</i> (U/U). Ritmul amfibrahic presupune o succesiune de picioare trisilabice, în care a doua silabă, accentuată, este încadrată de două silabe neaccentuate.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> <i>Surse: Internet, DEX etc.</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p> Genuri literaretag:insemneculturale.ning.com,2016-10-10:6515444:Topic:8615522016-10-10T17:06:02.317ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorel
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"><b>Genuri literare (liric, epic</b> şi <b>dramatic)</b></span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3">(scurtă incursiune)</span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"><b> </b></span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Termenul de gen literar provine din latinescul genus (neam, rasă, fel, mod) şi, în literatură, numeşte o clasă de opere literare.…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"><b>Genuri literare (liric, epic</b> şi <b>dramatic)</b></span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3">(scurtă incursiune)</span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"><b> </b></span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Termenul de gen literar provine din latinescul genus (neam, rasă, fel, mod) şi, în literatură, numeşte o clasă de opere literare. Genul literar a fost definit având ca elemente de referinţă relaţia ce se stabileşte între creator şi lumea înconjurătoare, precum şi felul în care acesta comunică în opera respectivă idei, sentimente, atitudini.</span></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"> <b><u>1. Genul liric (cult</u></b> <u>şi <b>popular)</b></u> cuprinde acele opere literare în care scriitorul (cel mai adesea, poet) comunică direct impresiile, gândurile, sentimentele, ideile şi atitudinile sale. Cel care le exprimă este însuşi poetul. Uneori, sentimentele autorului întră în rezonanţă cu simţămintele cititorului, întâmplare fericită, ce dă valoarea operei şi, uneori, viaţă lungă a acesteia.</span></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"><b> Genul liric cult:</b></span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>imnul</i> – poezie sau cântec solemn compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou legendar etc. Imnurile religioase preamăresc divinitatea. Odată cu formarea statelor naţionale, imnul devine şi un cântec solemn adoptat oficial ca simbol al unităţii naţionale a statului. Este înrudit şi cu oda;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>oda</i> – specie a poeziei lirice (formata din strofe cu aceeaşi formă şi cu aceeaşi structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admiraţia faţă de persoane, de fapte eroice, idealuri, faţă de patrie. Oda poate fi eroică, personală, religioasă ori sacră;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>pastelul</i> – specie a poeziei lirice, în care autorul descrie un tablou din natură (privelişte, moment al unei zile sau anotimp, aspecte din faună şi floră), prin intermediul căruia îşi exprimă direct anumite sentimente;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>elegia</i> – poezie lirică în care se exprimă sentimente de tristeţe, melancolie, regret mai mult sau mai puţin dureros, de disperare, provocate de motive intime sau sociale. Elegiile pot fi filozofice, patriotice, religioase, erotice etc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>satira</i> – poezie lirică în care sunt ridiculizate aspecte negative sociale, moravuri, caractere. Satira poate fi literară, morală, socială, politică;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>pamfletul</i> – specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>epigrama</i> – specie a poeziei lirice, de proporţii reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii etc. şi se termină printr-o poantă ironică;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>meditaţia</i> – specie a liricii filozofice în care poetul îşi exprimă sentimentele, cugetând asupra rosturilor existenţei umane şi asupra unor experienţe intelectuale fundamentale în legătură cu temele majore ale universului;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>psalm</i> – compunere poetică biblică;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>sonetul</i> – poezie cu formă prozodică fixă, este alcătuită din două catrene şi două terţine, versurile au unsprezece silabe şi ritm iambic, nu trohaic. Catrenele rimează (în sonetul italian) după structura a-b-b-a, b-a-a-b, iar pentru terţine, rima este c-d-c, d-c-d. În catrene se face o descriere, îl introduce pe cititor în atmosferă, urmând ca în terţine să se schimbe nuanţa acţiunii, autorul vorbind despre sine... Ultimul vers trebuie să fie o chintesenţă filosofică. („Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!” Eminescu). (Rimele sonetului englez sunt după formula a-b-a-b; c-d-c-d; e-f-e-f; g-g);</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>rondelul</i> – a apărut în literatura medievală franceză şi desemnează, la origine, un cântec şi un dans. În accepţia lui modernă, rondelul este o poezie cu formă fixă, având numai două rime şi un refren, care deschide poezia şi în care este reluat, parţial şi integral, la mijlocul şi la sfârşitul ei;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>gazelul</i> – desemnează o poezie lirică erotică. Originar din literatura indiană, persană, arabă, preluat de poeţii europeni. Gazelul este format dintr-un număr variabil de distihuri, fiecare al doilea vers având aceeaşi rimă cu cele două versuri ale distihului iniţial;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>glosa</i> – formă fixă de poezie în care fiecare strofă, începând de la cea de-a doua, comentează succesiv câte un vers din prima strofă, versul comentat repetându-se la sfârşitul strofei respective, iar ultima strofă reproducând în ordine inversă versurile primei strofe. Etc.</span></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"><b> Genul liric popular:</b></span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>doina</i> – specie a liricii populare şi a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>cântecul</i> – specie lirică semifolclorică, având un caracter nostalgic, erotic, satiric, social, sau care celebrează haiducia, cătănia. Întâlnim şi cântec de dragoste, de leagăn sau romanţe;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>bocetul</i> – lamentaţie improvizată, de obicei, versificată, cântată pe o anumită melodie, în cadrul obiceiurilor legate de înmormântare;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>strigătura</i> – specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumeţe ori cu conţinut sentimental, care se strigă la ţară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. Etc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> <b><u>2. Genul epic (cult</u></b> <u>şi <b>popular)</b></u> cuprinde acele opere literare în care ideile şi sentimentele autorului nu sunt transmise direct, ca în cazul genului liric, ci indirect, prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere, naraţiunea. De aceea, într-o operă epică există trei elemente definitorii: acţiunea (întâmplările prezentate, frecvent, în ordinea desfăşurării lor), personajele şi autorul.</span></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"><b> Genul epic cult</b></span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>schiţa</i> – specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu acţiune limitată la un singur episod caracteristic din viaţa unuia sau a mai multor personaje;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>nuvela</i> – operă epică în proză, care are o acţiune complexă ce cuprinde o înlănţuire de fapte, la care participă mai multe personaje, surprinse în evoluţie şi prezentate în mediul lor de viaţă. Ca dimensiune, se situează între schiţă şi roman. Nuvela poate fi romantică, naturalistă, realistă, psihologică, umoristică, istorică;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>romanul</i> – specie a genului epic, în proză, cu acţiune mai complicată şi de mai mare întindere decât a celorlalte specii epice în proză, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, bine conturate;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>fabula</i> – povestire scurtă, în versuri sau în proză, în care scriitorul critică anumite trăsături morale sau comportarea unor oameni, prin intermediul personajelor (animale, plante, obiecte) şi care are valoare educativă. Fabula este construită pe baza alegoriei, dezvăluită prin morală (partea finală), uneori, cu valoare de sentinţă a fabulei;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>balada</i> – (de origine populară) a fost cultivată de literatura medievală franceză. Are subiecte diverse, valorifică eroicul, fantasticul, legendarul, care e adesea valorificată în literatura cultă. Are o formă fixă (trei strofe a câte opt versuri şi un catren final);</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>poemul eroic</i> – specie a genului epic, în versuri, de proporţii mai mari decât balada, dar mai mici decât epopeea. Poemul eroic evocă fapte istorice sau legendare, din trecutul unui popor, punând în centrul atenţiei figura unui erou excepţional, în împrejurări excepţionale, care se detaşează dintre alte personaje cu însuşiri deosebite, pe care acesta le domina;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>epopeea</i> – creaţie epică în versuri, de întindere mai mare decât poemul, în care se povestesc fapte eroice, legendare, de mare însemnătate pentru viaţa unui popor şi la care participă, pe lângă numeroşii eroi, şi forţe supranaturale. Epopeea poate fi istorică, eroică, eroi-comică, filozofico-religioasă;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>basmul</i> – specie în proză a epicii (de origine populară), a cărei naraţiune şi ale cărei personaje, fabuloase, transfigurează realităţi ale naturii şi ale vieţii sociale;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>legenda</i> – specie a genului epic (popular), în versuri sau proză, prin care se explică, apelându-se, de obicei, la fantastic, geneza unui lucru (fiinţe, fenomen), al unui eveniment istoric ori se evocă isprăvi neobişnuite ale unor eroi atestaţi sau nu de către documente. Etc.</span></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"><b> Genul epic popular</b></span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>basmul</i> – specie în proză a epicii populare, a cărei naraţiune şi ale cărei personaje, fabuloase, transfigurează realităţi ale naturii şi ale vieţii sociale;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>legenda</i> – specie a genului epic popular, în versuri sau proză, prin care se explică, apelându-se, de obicei, la fantastic, geneza unui lucru (fiinţe, fenomen), al unui eveniment istoric ori se evocă isprăvi neobişnuite ale unor eroi atestaţi sau nu de către documente;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>balada</i> – are subiecte diverse, valorifică eroicul, fantasticul, legendarul. Balada e adesea valorificată în literatura cultă. Are o formă fixă (trei strofe a câte opt versuri şi un catren final);</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>snoava</i> – scurtă povestire folclorică cu conţinut anecdotic, inspirată din viaţa de toate zilele, având o largă circulaţie orală. Etc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> <b><u>3. Genul dramatic (cult</u></b> <u>şi <b>popular)</b></u> cuprinde acele opere literare în care conţinutul de idei, sensul operei sunt evidenţiate prin jocul unor actori, care întruchipează personajele pe o scena, în faţa spectatorilor. Între spectatori şi scriitor (dramaturgul) apare o convenţie, spectatorul admiţând ideea că pe scenă apar adevăraţii eroi. Principalul mod de expunere într-o operă dramatică este dialogul (dar şi monologul). Opera dramatică nu este scrisă pentru a fi citită, ci pentru a fi reprezentată pe scenă.</span></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"><b> Genul dramatic cult</b></span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>comedia</i> – este specia genului dramatic, în proză sau în versuri, care evocă personaje, întâmplări, moravuri sociale, care sunt caracterizate într-un mod ce stârneşte râsul, având un sfârşit vesel (happy end) şi, deseori, un rol moralizator;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>drama</i> – specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, cu conţinut şi deznodământ grav. Fiindcă îmbină episoadele vesele cu cele triste, drama exprimă mai aproape de adevăr complexitatea vieţii reale. Tinzând să exprime această complexitate, este mai puţin supusă convenţiilor decât tragedia, şi de aici, diversitatea formelor şi dificultatea de a o defini. Conţine tipuri diferite de personaje, sentimente, tonalităţi, iar partea componentă, esenţială o constituie conflictul;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>tragedia</i> – specie a genului dramatic, în versuri sau proză, cu subiect grav, patetic, cu personaje puternice, aflate într-un conflict violent, ireconciliabil, cu deznodământ nefericit, înfiorător;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>tragi-comedia</i> – tragedie amestecată cu incidente comice şi al cărui deznodământ nu este funest;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>vodevilul</i> – specie de comedie uşoară sau de farsă (într-un act), în textul căreia sunt intercalate cuplete care se cântă pe melodii cunoscute şi cu acompaniament orchestral;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>melodrama</i> – operă dramatică (însoţită uneori de muzică) scrisă într-un stil emfatic, în care scenele neverosimile, pline de groază, alternează cu cele comice, rezervându-se un loc însemnat neprevăzutului şi destinului. Etc.</span></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"><b> Genul dramatic</b> <b>popular</b></span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>irozii</i> – veche dramă populară de origine creştină, reprezentând naşterea lui Hristos, pe care tineri costumaţi o joacă în perioada Crăciunului. Vicleim;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>oraţia de nuntă</i> – rare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă. Conăcărie;</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - <i>pluguşorul</i> – creaţie populară în versuri care se recită de urători în ajunul Anului Nou; hăitură; urătură. Etc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> <i>Surse: Internet, DEX, Etc.</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p> Cel mai profund fragment din istoria literaturii epice universaletag:insemneculturale.ning.com,2016-10-07:6515444:Topic:8608182016-10-07T18:04:35.198ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorel
<div>În opinia mea, următorul citat din F.M. Dostoievski – Fraţii Karamazov, constituie poate cel mai profund fragment din istoria literaturii epice universale. În numai câteva rânduri o întreagă filosofie de viaţă şi, mai mult, o lecţie de teologie care, odată însuşită, te duce cu viteza fulgerului direct în Sânul lui Avraam: </div>
<div> </div>
<div>Date biografice despre fratele stareţului Zosima, săvârşit în floarea tinereţii (povestite de însuşi stareţ -…</div>
<div>În opinia mea, următorul citat din F.M. Dostoievski – Fraţii Karamazov, constituie poate cel mai profund fragment din istoria literaturii epice universale. În numai câteva rânduri o întreagă filosofie de viaţă şi, mai mult, o lecţie de teologie care, odată însuşită, te duce cu viteza fulgerului direct în Sânul lui Avraam: </div>
<div> </div>
<div>Date biografice despre fratele stareţului Zosima, săvârşit în floarea tinereţii (povestite de însuşi stareţ - n.n.): </div>
<div> </div>
<div>Iubiţii mei, aflaţi Cuvioşiile voastre că am văzut lumina zilei într-o gubernie din îndepărtatele ţinuturi de la miazănoapte, în târgul V. Taică-meu era boier de viţă nobilă, dar fără a fi totuşi om cu vază şi fără a avea cin mare. La drept vorbind, nu-mi amintesc deloc de dânsul, fiindcă s-a stins din viaţă când eu eram un copil de numai doi anişori. După moartea lui, mama a rămas cu o căsuţă de bârne şi ceva cheag, nu cine ştie ce, doar atâta cât să poată vieţui cu copiii fără să ştie ce-i sărăcia. Eram doi copii: eu, Zinovie, şi fratele meu, Markel, mai mare decât mine cu vreo opt ani. Markel era iute din fire, din te miri ce îi sărea ţandăra, altminteri, bun la suflet, niciodată nu l-am auzit să-şi bată joc de cineva. Acasă, cu mine, cu măicuţa noastră, cu slugile, era atât de tăcut, că te prindea mirarea. Silitor la învăţătură, nu-i plăcea să lege prieteşug cu ceilalţi şcolari, dar nici să se ia la harţă cu ei, cel puţin aşa avea să-mi povestească mai târziu mama. Cu vreo şase luni înainte de a muri – avea pe atunci şaptesprezece ani împliniţi – începuse să-şi facă mereu drum pe la un suflet stingher de la noi din târg, pare-mi-se un deportat politic, trimis din Moscova în surghiun pentru că era liber cugetător. Mare cărturar altminteri, înţelept între înţelepţii Universităţii din Moscova. Omul acesta îl îndrăgise pe Markel şi-l primea cu inima deschisă. Seară de seară aproape, fratele meu se ducea la dânsul, şi aşa a petrecut toată iarna, până când l-au chemat înapoi din surghiun, ca să ia în primire o slujbă de stat la Petersburg, ca urmare a cererii lui, fiindcă avea sprijinul unor obraze de soi. Intrasem în postul cel mare, dar Markel nu voia defel să postească, se certa cu toată lumea din casă şi ne lua pe toţi în răspăr: “Ce parascovenii mai sunt şi astea? Zicea el. Nu există Dumnezeu”. Mi-aduc aminte că vorbele lui ne băgau pe toţi în răcori, şi pe mama, şi pe slugi, ba chiar şi mie – deşi eram încă un copil, abia împlinisem nouă ani – îmi stătea inima în piept de spaimă când auzeam. Aveam patru slugi la noi în casă, câteşipatru iobagi cumpăraţi pe numele unui moşier, o cunoştinţă de-a noastră. Ţin minte că din aceşti patru oameni mama a vândut-o cu şaizeci de ruble pe bucătăreasa Afimia, care era bătrână şi şchioapă, tocmind în locul ei o slujnică cu simbrie. În cea de-a şasea săptămână de post, fratele meu s-a simţit rău de tot; de felul lui totdeauna fusese plăpând şi lingav, şi de mult îl păştea o boală de piept. Era un băiat năltuţ, dar firav, şi avea un chip pe care ţi-era drag să-l priveşti. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat, se vede că răcise, dar doctorul, pe care mama îl chemase degrabă, i-a spus în taină că are ftizie galopantă şi că atâta i-a fost sorocul, până în primăvară. Mama a început, biata, să plângă şi să se roage de el, luându-l cu binişorul (ca să nu-l sperie), să meargă la biserică, să postească şi să se împărtăşească primind sfintele taine. La vremea aceea încă mai umbla pe picioare. Fratele meu s-a mâniat însă şi a prins a huli locaşul Domnului, dar după aceea a căzut pe gânduri: şi-a dat seama pesemne că boala lui e rea şi necruţătoare şi că din pricina asta mama se ţinea de el să ia calea bisericii (atâta timp cât mai putea umbla), să postească şi să se împărtăşească. Ştia de mult, de altminteri, că-l roade un morb ascuns; cu un an înainte, ne spusese odată la masă, liniştit de parcă n-ar fi fost nimic: ”Cine ştie cât o să mai trăiesc, poate că nu apuc nici anul”. Parcă şi-a prorocit singur sfârşitul. Au mai trecut trei zile, şi am intrat în Săptămâna patimilor. De marţi dimineaţa, fratele meu a început să postească, s-a dus chiar şi la biserică. </div>
<div>“O fac numai de hatârul dumitale, mamă, ca să te luminezi şi să fii cu inima împăcată”, a zis el. Pe mama a podidit-o plânsul, plângea săraca şi de bucurie, dar şi de mare foc: “Se vede că i-or fi zilele numărate, prea s-a schimbat aşa deodată”, se gândea ea. Markel însă n-a apucat să bată prea mult pragul bisericii, a căzut îndată la pat, aşa încât s-a spovedit şi a primit împărtăşania acasă. Erau nişte zile senine, însorite şi înmiresmate, de primăvară: în anul acela Paştele cădea târziu. Toată noaptea fratele meu tuşea să-şi spargă pieptul şi dormea ca vai de el, dar dimineaţa numai ce-l vedeai că se îmbrăca şi se aşeza în jilţ. Aşa îl am şi acum în faţa ochilor: liniştit şi blând, cu zâmbetul pe buze, mistuit de boală, dar vesel şi fericit. Părea alt om, atât de neaşteptată era schimbarea ce se petrecuse în sufletul lui. Bunăoară, dădaca noastră luase obiceiul că intra câteodată la el în cameră: “Hai, puişorule, îl îmbia bătrânica, să aprind şi aici la tine o candelă la icoană!” Altădată n-ar fi îngăduit cu nici un preţ să ardă candela în odaie la el, şi nu s-ar fi sfiit chiar s-o stingă; acum însă o poftea el singur: “Aprinde-o, bunicuţo, aprinde-o. Înainte nu vă lăsam s-o aprindeţi, ca un nemernic ce am fost. Când aprinzi candela, îi ridici slavă lui Dumnezeu, şi cum stau aşa şi mă uit la dumneata, sufletul mi se bucură şi mă închin şi eu. Înseamnă că amândoi ne rugăm aceluiaşi Dumnezeu!” Vorbele lui ne păreau ciudate; mama se ascundea în iatac şi plângea, dar când intra la el, îşi zvânta lacrimile şi căuta să i se arate cu o faţă senină. “Nu plânge, măicuţă dragă, o îmbuna el, scris e să mai petrec încă mult printre voi şi să ne veselim împreună, prea e frumoasă viaţa şi plină de bucurie!” “Vai, dragul mamei, unde-i bucuria, când toată noaptea arzi ca para focului şi tusea îţi seacă pieptul!” “Măicuţă, zice el, nu plânge, viaţa e un rai în care toţi ne desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci dacă am vrea, chiar mâine tot pământul ar fi un rai.” Vorbele lui sunau atât de ciudat şi cu atâta hotărâre, încât toată lumea se minuna şi lăcrima înduioşată. Adeseori veneau prietenii să ne vadă. “Dragii mei, îi întâmpina el, zău, nu ştiu prin ce m-am făcut vrednic de dragostea voastră… Cum am putut să n-o văd până acum şi să n-o preţuiesc cum se cuvine?” De câte ori slugile intrau la el în cameră, nu înceta să le spună: “Dragii mei, de ce mă slujiţi? Sunt eu oare vrednic să mă slujiţi? Dacă s-o milostivi Dumnezeu şi mi-o îngădui să mai trăiesc, am să vă slujesc şi eu pe voi, fiindcă toţi trebuie să ne slujim unii pe alţii”. Mama îl asculta şi dădea din cap: “Băiatul mamei, nu tu, ci suferinţa ta vorbeşte prin tine”. “Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, o dezmierda el, aşa e dat pe lume, se vede, să fie stăpâni şi slugi, dar eu, uite, aş vrea să fiu sluga slugilor mele şi să le slujesc, aşa cum mă slujesc ele pe mine. Trebuie să ştii, măicuţă, că fiecare dintre noi e vinovat de toate şi faţă de toţi, iar eu mai mult decât oricine!” Mama zâmbea printre lacrimi: “Cum poţi tu să fii vinovat faţă de toţi, şi încă mai mult ca oricine? Sunt doar atâţia tâlhari şi ucigaşi pe faţa pământului; tu însă ce păcate ai săvârşit să te împovărezi mai mult decât toţi?” “Măicuţă dragă, sângele tău sunt, zicea el (rostea uneori nişte cuvinte atât de duioase, că te şi mirai ascultându-l), şi carne din carnea ta, lumina vieţii mele, să ştii că într-adevăr e aşa cum îţi spun: fiecare dintre noi este vinovat pentru toţi şi pentru toate, faţă de toţi şi faţă de toate. Nu ştiu cum să-ţi lămuresc mai bine lucrul acesta, dar simt că aşa este, şi asta mă doare. Cum putem să trăim oare şi să ne înveninăm singuri fără să vedem nimic, nimic?” În fiecare dimineaţă se trezea tot mai duios şi mai fericit, fremătând de iubire. Când intra doctorul – venea acum să-l vadă un medic bătrân, un neamţ, Eisenschmidt – îl întreba în glumă: “Ce zici, doctore, mai trăiesc o zi, două?” “Nu o zi, două, ci luni şi ani de zile o să mai trăieşti!” îi răspundea bătrânul. “Luni şi ani de zile! se minuna el. La ce bun să mai numărăm zilele, când e de ajuns una singură pentru ca omul să cunoască pe deplin fericirea! Dragii mei, de ce să ne învrăjbim, de ce să ne îngâmfăm şi de ce să purtăm necaz unul altuia, haidem mai bine în grădină, să ne plimbăm şi să ne zbenguim, să ne iubim între noi şi să ne lăudăm, să ne îmbrăţişăm şi să binecuvântăm bunătăţile vieţii!” “Fiul dumitale nu mai are mult de trăit, i-a mărturisit doctorul mamei mele, care ieşise cu el în cerdac să-l petreacă. Boala i-a rătăcit minţile”. Ferestrele odăii lui dădeau în grădină; aveam o grădiniţă umbrită de copaci bătrâni, ramurile înmuguriseră şi păsărelele călătoare se întorseseră pe la cuiburi şi-i ciripeau la geam, desfătându-l cu cântecul lor. Fratele meu se uita la ele cu drag, fericit că veniseră înapoi, şi le cerea iertare: “Păsărelele Domnului, fericite păsărele, iertaţi-mă, căci şi faţă de voi am greşit!” Nimeni nu pricepea ce vrea să spună, în timp ce el plângea de bucurie: “Câtă slăvită frumuseţe a răspândit Dumnezeu în jurul nostru: păsărele, copaci, păşuni, seninul cerului, numai eu am trăit în ticăloşie, numai eu am pângărit totul şi n-am ştiut să văd frumuseţea şi slava!” “Prea multe păcate iei asupra ta”, lăcrima biata mamă. “Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, nu plâng de obidă, ci de bucurie; vreau să mă simt vinovat în faţa tuturor, fiindcă nu sunt destoinic să-i iubesc mai mult şi nici nu ştiu să-ţi lămuresc ce simt. Dacă am greşit cumva faţă de ei, au să mă ierte, şi atunci va fi raiul pentru mine. Oare nu sunt cu adevărat în rai acum?” </div>
<div>Câte şi mai câte nu ne-a mai spus el atunci, că nici nu-mi amintesc. Într-o zi am intrat fără veste la dânsul în odaie, când era singur. Se însera, cerul era senin, şi soarele, în asfinţit, poleia încăperea, prefirându-şi razele pieziş. M-a chemat lângă el, şi, când m-am apropiat, m-a cuprins de umeri şi m-a privit în ochi drăgăstos şi înduioşat; nu mi-a spus nimic, s-a uitat doar aşa, la mine, o clipă. “Du-te, mi-a zis apoi, du-te de te joacă, trăieşte în locul meu!” Am zbughit-o afară şi mi-am văzut de joacă. Mereu însă de atunci mi-am adus aminte cum m-a legat cu limbă de moarte să trăiesc viaţa pe care n-a apucat s-o trăiască. Atâtea lucruri frumoase şi minunate ne-a tot spus, lucruri pentru care noi, din păcate, n-am avut înţelegerea potrivită. La două săptămâni după Paşti, fratele meu a murit; şi a murit cu mintea întreagă şi limpede. De vorbit, nu mai putea să vorbească, dar a rămas aşa cum îl ştiam până în ultima clipă; se uita vesel la noi, îi râdeau ochii, ne căuta cu privirile prin casă, ne zâmbea, ne făcea semn să venim lângă el. În târg trecerea lui dintru cele pământeşti a făcut multă vâlvă. Fireşte că toate astea pe mine m-au zguduit, dar nu peste măsură, deşi la înmormântare am plâns amarnic. Nu eram decât un copilandru, încă destul de crud, şi totuşi, simţământul pe care l-am încercat atunci a lăsat o urmă neştearsă în inima mea. Cândva trebuia să se trezească şi să pună din nou stăpânire asupra mea. Aşa cum s-a şi întâmplat. </div>
<div> </div>
<div>Contrasemnează, </div>
<div> </div>
<div>Florin T. Roman </div>
<div> </div>
<div>X </div> Moduri de expuneretag:insemneculturale.ning.com,2016-10-06:6515444:Topic:8606162016-10-06T11:49:06.458ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorel
<p></p>
<p align="center"><span class="font-size-6"><b>Moduri de expunere</b></span></p>
<p align="center"><span class="font-size-4">(scurtă incursiune)</span></p>
<p align="center"><span class="font-size-4"> </span></p>
<p><span class="font-size-4"> </span></p>
<p><span class="font-size-4"><b> <u>Descrierea</u></b> – Este un mod de expunere prin care scriitorul prezintă în amănuntele lor specifice şi impresionabile un colţ din natură (peisaj), un obiect, un fenomen, o fiinţă, chipul…</span></p>
<p></p>
<p align="center"><span class="font-size-6"><b>Moduri de expunere</b></span></p>
<p align="center"><span class="font-size-4">(scurtă incursiune)</span></p>
<p align="center"><span class="font-size-4"> </span></p>
<p><span class="font-size-4"> </span></p>
<p><span class="font-size-4"><b> <u>Descrierea</u></b> – Este un mod de expunere prin care scriitorul prezintă în amănuntele lor specifice şi impresionabile un colţ din natură (peisaj), un obiect, un fenomen, o fiinţă, chipul unui om, un mediu social, o stare sufletească. Într-o descriere literară, în proză sau în versuri, pe lângă prezentarea unor elemente definitorii pentru obiectul descrierii, scriitorul dă glas şi sentimentelor declanşate în sufletul său de contemplarea obiectului descris (uimire, încântare, bucurie, spaima etc.). Există opere literare construite exclusiv prin apelul la descriere, ca mod de expunere, cum sunt, de exemplu, pastelurile. Alteori, descrierea apare în cadrul naraţiunii, atunci când scriitorul descrie personaje, realizând portrete.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> </span></p>
<p><span class="font-size-4"><b> <u>Naraţiunea</u></b> – este o relatare a unor întâmplări într-o ascensiune de momente. Naraţiunea este modul caracteristic al epicului. Autorul povesteşte fapte şi întâmplări prezentate într-un loc şi un timp determinate. Toate aceste întâmplări dintr-o naraţiune, legate de personaje, formează acţiunea. La acţiune, participă personajele literare, care pot fi oameni, dar şi plante, animale, sau lucruri animate de autor (ca în basme, legende sau fabule). De regulă, naraţiunile prezintă întâmplări din viaţa oamenilor, acele întâmplări prin care scriitorul defineşte firea, caracterul, felul de a fi al personajului literar sau, atunci când apar personaje colective, modul de viaţă al societăţii omeneşti, într-o anume epocă. Printre speciile genului epic care au ca mod de expunere naraţiunea, se numără: <i>basmul, legenda, povestea, balada, fabula, schiţa, nuvela, romanul, poemul eroic.</i></span></p>
<p><span class="font-size-4"> </span></p>
<p><span class="font-size-4"><b> <u>Dialogul</u></b> – Este modul de expunere prin care se reproduce, în vorbire directă, conversaţia dintre personaje. Este mijlocul prin care autorul face personajele să vorbească, dezvăluindu-şi, astfel, psihologia şi mobilurile acţiunii şi atitudinilor adoptate. Există opere literare în care se foloseşte în întregime, ca mod de expunere, dialogul.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Acestea sunt speciile genului dramatic: <i>comedia, drama</i> sau <i>tragedia</i>. În astfel de opere literare, în loc să povestească faptele şi întâmplările, scriitorul pune personajele să vorbească, să se mişte şi să gândească, în faţa spectatorilor, pe o scenă, ca în realitate.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Există şi un dialog interior, care reproduce replicile pe care le schimbă cu sine însuşi un personaj literar. Recurgând la aceasta modalitate, scriitorul prezintă contradicţiile psihologice puternice ale personajului respectiv, punându-se mai acut în lumină conflictul psihologic, nehotărârea sau şovăiala personajului în situaţii dilematice, precum şi alte trăsături de caracter.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> </span></p>
<p><span class="font-size-4"> <i>Surse: Internet, DEX, Etc.</i></span></p>
<p></p> Am citit, La umbra Vezuviuluitag:insemneculturale.ning.com,2016-07-26:6515444:Topic:8430632016-07-26T11:23:06.389ZViorel Grădinariuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/GradinariuViorel
<p></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">A<strong>m citit „<i>La umbra Vezuviului”…</i></strong></span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;"> </span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">…iar conștiința, dar mai ales plăcerea mă îndeamnă să spun/scriu câteva cuvinte, câteva păreri personale.…</span></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">A<strong>m citit „<i>La umbra Vezuviului”…</i></strong></span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;"> </span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">…iar conștiința, dar mai ales plăcerea mă îndeamnă să spun/scriu câteva cuvinte, câteva păreri personale.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">De la începutul-începutului vreau să-mi exprim tulburarea, fascinația și admirația pe care le simt atât de vii după lectură. Tot ce voi scrie va fi sub aceste auspicii.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Nimic nu este ceea ce aștepți, ceva cu care ești obișnuit să citești când pui mâna pe un roman. Deși am previziuni destul de fidele, aici, în acest roman nu am putut prevedea nimic.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Spațiul acțiunii este plasat în interiorul Imperiului Roman, orașul Pompei, la poalele Vezuviului. Timpul – la granița dintre antic și apariția creștinismului, după documentarea personală a scriitorului.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Din legătura cu viața sfinților pe care-i pomenește și care au relații directe cu personajele romanului, nu putem vorbi de vreun an clar definit. Așa cum a sesizat și domnul Culiță Ioan Ușurelu în prefața cărții, nu putem vorbi cu exactitate de anul 1 (unu) al erei creștine, el trebuie a fi decalat cumva... Dar într-o lume atât de veche, ce mai contează câțiva ani, în sus sau în jos?</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Personajele romanului sunt diverse: de la edili, alături de soțiile lor tinere sau mai puțin tinere, frivole sau nu, căpitani de oști, împăunați cu victorii răsunătoare, la sclavi; de la preoți, cu ale lor vestale sacre, la femeile ușoare care colorează urbea; de la hoți, la neprihăniți; de la păgâni, la creștini, cu viața și preocupările lor, cu ciudățeniile și prefăcătoriile lor, toți preocupați de un singur gând – câștiguri cât mai mari, goana după averi și, implicit, putere, supunerea celuilalt prin orice mijloace.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Ca personaje principale se detașează Saphira și Teodoros, născut infirm, fiul unei angelice soții de demnitar, Flavia Antonia. Aceasta din urmă, soția unui însemnat conducător de oști și edil al orașului, nu se poate prezenta în fața bărbatului ei, venit din grele expediții militare, cu un infirm și este înlocuit de fiul servitoarei, Saphira, născut normal. Astfel adevăratul fiu al Flaviei Antonia crește în condițiile impuse de Saphira, destul de dure, devenită femeie liberă prin grația stăpânei – mama naturală a ologului. Aflăm viața grea, nesigură a sclavilor, felul cum sunt tratați aceștia – destul de firesc pentru acea vreme <span>–</span>, dar și legătura de prietenie și nu numai, legături stabilite prin aproprieri impuse de viață și instincte, dintre Teodorus și Puerum – fiu de sclavi – care l-a crescut practic pe acest năpăstuit al sorții. Aflăm de asemenea despre relațiile creștinești fragile, încă în formare, despre corupții și decepții, despre sărăcie și opulență, despre politica nu departe de cea din zilele noastre, despre prietenii adevărate și trădări, și, mai ales, despre atrocități inimaginabile, orgii făcute cu bună știință, spre distracția aristocrației vremii.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Facem cunoștință cu o minte sclipitoare, descătușată de orice bariere, la un autor care își varsă preaplinul scriitoricesc într-un roman, ce, cu siguranță, va avea răsunet.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Nu vreau să expun mai mult firul narativ pentru a nu diminua dorința pasionaților de lectură de a citi această carte, însă nu pot să nu remarc forma impecabilă în care este scrisă, esteticul artistico-epic, folosit de autor.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Pretind că am citit tot ce a publicat Ion Lazăr da Coza până acum și vreau să vă destăinui că am descoperit și aici același tip de scriitor, detașat de orice inhibiție (nu că l-aș socoti inhibat), dezlănțuit, atent la fiecare frază, minuțios, dinamic, romantic, autor cu repere scriitoricești de valoare, cu idei de artă modernă în literatură. Puține substantive nu sunt însoțite de atribute care să le pună în valoare, procedeele și mijloacele artistice folosite transmițând cu prisosință emoțiile dorite, uneori cu extaz. Cine citește secvența ursoaicei în agonie sau a unui personaj înfășurat în mațe de porc și înghițit, apoi regurgitat de piton, nu le uită ușor. De asemenea cruzimile timpului practicate ca jocuri de plăcere, scrise cu expresivitate, ca pe o informație solidă. Și nu sunt singurele secvențe care trec cititorul prin furcile caudine. Sunt elemente ce remarcă cu ușurință siguranța autorului pe scrierile sale. Firul narativ are ritmul său aparte, apăsător, dinamic, dar mereu într-o premisă macabră. Rostirile religioase ale Saphirei, devenită episcop prin recunoașterea apostolului Petre, și anume că sfârșitul este aproape, îndemnul la pocăință, produc efecte perturbatoare în rândul celor ce o ascultă.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Ion Lazăr da Coza ne pune în fața unor trăiri decente sau indecente, dar nu scabroase, ne aduce în față scene grotești, uneori imprevizibile, trecându-le printr-un romantism apăsător. Pudibonderia dispare și nu te poți plânge. Îl gratulează pe Teodoros cu toate plăcerile vieții, uneori cu patos, alteori cu ironie seacă. Îl lasă să descopere cu febrilitate prietenia, iubirea, regretul, eșecul și durerea.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Pe parcursul unor pasaje întregi, cartea are ca obiect religia. Contrazicerile dintre personaje scot în evidență etapa de naștere a creștinismului. Nici politica nu lipsește. O campanie de alegeri ne oferă cu obstinație suspansul și comportamentul imprevizibil dintre Teodoros și Lauraentius – frați de lapte, cel puțin. Desigur unul trădează, joacă murdar... Cine? Vă las plăcerea să descoperiți singuri.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Ideea întregului roman se desfășoară după un fir rotund, începe și se termină cu aceleași personaje care s-au despărțit la un moment dat, dar care au destine comune, sfârșind în același mod, viața lor fiind pecetluită de capriciile Vezuviului.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Ultimul paragraf este făcut pentru a ucide orice formă de întinare sufletească. Mută cititorul de la extaz la agonie, făcându-l pentru moment să uite că totuși romanul are partea lui de ficțiune...</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Cartea, „<i>La umbra Vezuviului”</i> este înțesată de pasaje în care se descriu,<span> cu ironie sau nu,</span> locuri, comportamente, evenimente, caractere, într-o atmosferă pur scriitoricească de mare valoare. Conține o aglomerare de detalii care-i sporesc farmecul.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Tot acest melanj de scene calme, exuberante sau violente, unele succedate de altele, conduse de o forță motrice, inspiratoare de disconfort uneori, atrage la lectură, la contemplare, acceptând impresia curgerii vremii într-o altă epocă, departe de tine. Sunt comori fabuloase, scoase la iveală pentru a afla cum s-a format lumea aceasta prin care viața transcedentală găsește în fiecare clipă esența momentului.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Alături de „<i>Quo vadis”</i> a lui Sienkiewicz, „<i>La umbra Vezuviului</i>” de Ion Lazăr ca Coza poate poposi cu siguranță în literatura de mare valoare, pentru că e o carte care are toate ingredientele.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;"> </span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;"> </span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Text scris la cald, azi 26 iulie 2016</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;">Sofia Sincă.</span></p>
<p><span class="font-size-3" style="font-family: 'andale mono', times;"> </span></p>