1. Despre iubire, să cânţi pe limba ta

                         Motto:

             Să întrebăm doar un preot ori un zodier sau pe unul

                Care-i de vise tâlmaci, că şi visele vin de la Zeus

                                   (Homer: Iliada: C.1, v. 61-62)

 

   Sosit acasă, mai deschid o dată cartea lui Homer, cea care m-a însoţit în călătoria aceasta. Cititorul care m-a urmărit are nevoie de această explicaţie. „Fiule, puneţi în sinea ta toată priceperea minţii,/Dacă tu nu vrei să-ţi scape din mână răsplata izbânzii” (Iliada C.23 v. 310-311).  Puţini sunt, printre oameni, cei care ating malul celălalt, de drept al zeilor – în timp ce mulţimea cealaltă (ca şi noi), aleargă pe malul celălat, încercând să înţeleagă cine le-a ridicat puntea pe care zeii, altădată, circulau fără paşaport, precum ni s-a cerut nouă, pe autostrada spre Olimp, acum un an. O, tu, Minerva! Eu şi soţia uitasem buletinele la hotel. După ce poliţiştii au cerut nu ştiu ce date prin telefon, ne-au dat drumul, fără niciun alt cuvânt, ori amendă. Primiseră răspuns, că nişte „uituci” ca noi nu prezentau nici un pericol. Cântecul ce-l aprinsese, cândva, pe aedul Homer, despre „Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse”, învinsese. De aceea am invocat-o pe zeiţa Minerva, ce-l însoţise şi pe Ulise la întoarcerea sa în Ithaca. (Horaţio, îţi trimit salutări. Mă bucur, întrucât mi-ai dat prilej sa te citesc încă de pe vremea liceului). Homer mă îndemna să aduc cuvenitele daruri timpului acesta: „Drept este, taică, ce-ai spus, că zeii te-ajută pe tine/Dar lămureşte-mi, bătrâne, şi spune-mi curat adevărul”. Ce alt adevăr aveam eu, în afara celor văzute cu ochii mei? Tu, cititorule, încă mai stai la îndoială că Alexandru Macedon nu ţinea la căpătâiul său opera pe care eu am tot amintit-o şi venerat-o: „Sufletul eu îţi cunosc şi ştiu că tu ai pentru mine/Gânduri prielnice numai şi una suntem în părere” (C.IV v. 352-353). Uite că mai trecem şi prin Arcadia din când în când, noi poeţii, spre a le aduce aminte celor pentru care şi scriem, că, atunci „când nu poţi prinde poezia de picior..., ţi-o-închipui lebădă şi tragi şi-aştepţi apoi zadarnic să cânte”... – cum scrie (mi-am amintit) poetul Gheorghe Dobre, din Slobozia. Pentru a-ţi găsi un loc în cuvintele acestei patrii – numite de Nichita: Poezie –, mă simt ca o scrisoare de dragoste aşezată de vânt pe scutul Eladei. Îi auziţi scrâşnetul armelor oprite în ovalul făurit de Hefaistos? Aproape de poezie sunt marginile unde străjuieşte Dumnezeu. Noi ardem ca nişte torţe străjuind cuvintele sale. Altfel nu se poate. Iată că Teba (Thiva) prin care trecusem în drum spre Delfi, care a înfrânt-o pe puternica Sparta, a fost distrusă de Alexandru Macedon. Noi, acum, mergem spre Corinth-ul antic, aflat în Peloponez. Peloponezul este locul de naştere al Greciei moderne. Aici a început, în 1821, Războiul de Independenţă. Peleponezul a fost nucleul noului stat grec înfiinţat în 1830. Partea de nord est (spre care dorim a ne îndrepta şi noi) a fost leagănul civilizaţiei miceniene, cântate de Homer. Corinth, Micene, Argos, Navplion, Tiryns, Epidavros... sunt ţintele noastre. Autostrada Atena-Patras, spre Corinth, este aceeaşi care ne-a dus cu o zi înainte spre Delfi, dar, de această dată, nu mai facem la dreapta ci mergem drept înainte. Cred că am trecut peste podul ridicat peste canalul Corint, lung de 6,3 km şi adânc de 80 m (sub nivelul mării), lăţime 23 m, pe care aveam să-l admirăm la întoarcere. De la înălţimea Corintului antic se zăreşte marea Ionică, de-a lungul oraşului modern Corinth, cu o privelişte panoramică superbă. Muzeul de aici conţine mozaicuri şi statui romane, vase şi multe ornamentaţii (vase ori frize) greceşti. Ne atrag atenţia coloanele (şapte? – n-am numărat) rămase în picioare, din ceea ce a fost, cândva, templul lui Apollo. Fântâna Peirene cu arcele şi colonada sa ne atrage atenţia. Locurile unui mic odeon roman (cel mai renumit, aveam să-l întâlnesc pe Acropole, construit de Pericle), sculptat în piatră, se pot vedea, în clar, lângă urmele marelui teatru de 18000 de locuri, folosit (citim din inscripţionări) pentru luptele cu gladiatori. Îmi arunc privirile în jur: muntele măreţ, în spatele nostru; în faţă, marea; iar, aici (cred), Corinthul era una din cele mai mari puteri antice ale Greciei. Acrocorintul, înălţat şi întins pe o stâncă de 500 m deasupra Corinthului antic, cu imensele fortificaţii, include elemente greceşti, romane şi turceşti. Se spune, acolo, se afla una din cetăţile cele mai mari şi mai vechi din Peloponnese. Pe platoul mare al acestui ansamblu arheologic, se păstrază ruinele templului Afroditei. Facem ochii roată şi reţinem ceea ce este mai important: templul, teatrul, gymnaziul, stadionul şi băile romane. Pe una dintre inscripţii (în lb. engleză), citim că Hercule a răpus, prin aceste părţi ale ţinutului, leul din Nemeea, după care, înveşmântat cu blana lui, a plecat spre Micena. Pe anumite vase, aflate în muzeu, cred că am văzut, pictate, anumite scene din lupta corp la corp, a lui Heracle cu leul. În cinstea acestei biruinţe, s-au organizat, în Argolida, celebrele jocuri nemeice ce aveau loc, la fiecare doi ani, în sanctuarul lui Zeus. Rubens avea chiar un tablou intitulat „Lupta cu leul”. Suntem pe urmele celui prin care grecii idealizau forţa care înfrânge orice obstacol ori rău iscat de natură. În drumul nostru trecusem şi prin Megara, unde se spune că Hercule, orbit de Hera, şi-ar fi ucis copiii, luându-i drept ciclopi. Sora sa din Olimp, Atena, l-a îndemnat să plece la Delfi, unde Apollo prin gura Pythiei, marea preoteasă, i-a transmis că trebuie să plece spre Micene, spre a-şi primi, de la regele Euristeu, cele 12 porunci. Şi, astfel, izbăvirea. Aşadar, la Micene..., spre Argos. Că şi visele noastre, nu-i aşa, vin tot de la Zeus. Şi, tot în urma unui vis, la porunca lui Zeus, spune Homer, fiul său Hermes, plecase, numai în sandale de aur, să-l strecoare neobservat pe regele Priam printre oştenii din tabăra lui Ahile, până la cortul acestuia, spre a-l implora să-i dea trupul lui Hector. Iar vorbele sale, rostite dinaintea lui Ahile, îmi amintesc de zguduitoarele versuri ale poetului Grigore Vieru, adresate morţii: „Adu-ţi aminte c-ai tată şi tu, o slăvitule Ahile,/Şi e ca mine şi el pe pragul amar de necazuri„ („Iliada”, C.XXIV, v. 479-480). Totul e să cânţi pe limba ta şi „să nu-ţi scoţi la vânzare sufletul”, cum scrie Ion Lazu, în cel din urmă capitol (IX) al cărţii „Himera literaturii”. Cu alte cuvinte: „să cânţi pe limba ta, fie că nu poţi scoate decât stupidul cu-cu, fie că ai fost înzestrat cu mirabila limbă a mierlei, pasărea mult dragă inimii mele”. Amintind de iubirile sale literare, evocă anii când a scris „Rămăşagul”, „Ruptura” şi celelalte cărţi. Scriam, convins că are o credinţă a scrisului şi o vocaţie în acest sens. Mult mai târziu, Eugen Simion avea să sintetizeze această idee, în câteva rânduri din cartea sa „Moartea lui Mercuţio”. Cităm: „Dar obligaţia lui (a omului de artă, în general – n.n.), dacă e un creator autentic, este să-şi facă opera. Dacă aceasta nu există, nimic nu există. ...şi vai de naţiunea care are justificări şi nu capodopere. Îi va fi foarte greu să supravieţuiască în istorie”. Departe de „paraponul celor care se plâng de sărăcia limbii române”, Ion Lazu are certitudinea vocaţiei sale şi clarviziunea scrisului său: „Consider că literaturii noastre îi lipseşte în primul rând tocmai profunzimea de sentiment din producţiile populare”, punctând pe „intensitatea trăirii” romanului şi abia în al doilea rând, pe „precizia exprimării”. Încerc, să nu-ţi cer, cititorule, un lucru peste putinţa înţelegerii. Dar, trebuie să-ţi punctez şi acest amănunt. Acel amănunt cu care m-a înzestrat, şi pe mine, bunul Dumnezeu. Fiindcă toţi scriitorii s-au zămislit ca-n basm, cu câte şapte dealuri de aruncat arcul dinaintea celui ce binevoieşte a-i sorbi cuvintele, ca pe sfintele moaşte, şi cu alte şapte frunţi ce dau în soare şi fiecare noapte pândită de Călin file de poveste, de mă tot frământ în sinea-mi, că ne lovim ca-n stâncă, în mari scânteieri de cremene, ca cei de pe margine să-şi hrănească un pui străin, pus în cuibul celui rămas acasă fără nici o mângâiere. Că are dreptate Ion Lazu? Păi, cum să nu aibă! Că uneori autorii îşi construiesc cărţile ca pe o poartă de comunicare cu lumea de dincolo, cu lumea de după ei, cu tot felul de lumi, spre înţelegerea cititorului, că viaţa celor despre care a ars în paginile scrise e un fapt cert şi, credem, nu s-a petrecut în zadar. Aceste adiacente însemnări sunt adresate direct cititorului, celui care n-a apucat încă să citească, până acum, cât har a trecut prin mintea celui ce însuşi Cel-De-Sus a binevoit a-i umple straiele cu izul povestirii. Şi, poate, mă va înţelege cineva, dacă am să-i spun sincer, că, eu, zămislitorul acestor rânduri prin care încerc să redau cât mai exact aceste gânduri în scris, ori lectorul vreunei cauze oarecare, prin întâmplare, căzându-i în mână aceste eseuri, îmi va repeta, o dată şi încă o dată, cam tot ceea ce spunea, odinioară, în „Himera literaturii”, poetul Ion Lazu: „...nu te învaţă nimeni să scrii; cu atât mai puţin, nimeni nu poate scrie în locul tău. Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. Pentru că, uitat în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu însă, i-a făcut, cumva, dreptate: i-a dat viaţă veşnică prin opera sa. Cuvântul scris se vrea şi el o poartă de comunicare cu lumea de dincolo. Îl înţelegem pe acel autor (despre care ni se tot aminteşte pretutindeni), aureolat de operele sale, dar, realizăm câte ceva, abia când aflăm ce spunea Cioran despre nenoroc: „Fericitule Iov, care nu erai silit să-ţi comentezi strigătele!”. De aceea, cei care i-au citit „Veneticii” au înţeles că Ion Lazu şi-a iubit atât de mult părinţii, şi acele locuri părăsite definitiv de aceştia, încât n-a consimţit ca aceste amintiri să dispară ori să moară odată cu trecerea în nefiinţă a eroilor săi. Şi, scriind despre toate acestea, urma un deziderat spus şi de O. Paler: „o iubire adevărată e totdeauna o iubire fără condiţii”. Astfel, scrisul devine, mai degrabă, un avertisment împotriva deşertăciunii.     

                                         (va urma)

Vizualizări: 98

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Scriitorii s-au zămislit ca-n basm, cu câte şapte dealuri de aruncat arcul dinaintea celui ce binevoieşte a-i sorbi cuvintele, ca pe sfintele moaşte, şi cu alte şapte frunţi ce dau în soare şi fiecare noapte pândită de Călin file de poveste, de mă tot frământ în sinea-mi, că ne lovim ca-n stâncă, în mari scânteieri de cremene, ca cei de pe margine să-şi hrănească un pui străin, pus în cuibul celui rămas acasă fără nici o mângâiere.

„Nu te învaţă nimeni să scrii; cu atât mai puţin, nimeni nu poate scrie în locul tău. Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. (Ion Lazu) Pentru că, uitat în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu însă, i-a făcut, cumva, dreptate: i-a dat viaţă veşnică prin opera sa. 

Deja ai pașaportul înspre o viață veșnică, Sciitorule! Reverență!

Da, ai nevoie de har pentru a scrie, însă el se bazează pe citit. Citind și scriind se formează personalitate, chiar și fără profesori de cote înalte. Tu ai fost înzestrat cu mult har, dar ai documentație multă la bază, cel puțin pentru ceea ce am citit eu în aceste eseuri.

Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu însă, i-a făcut, cumva, dreptate: i-a dat viaţă veşnică prin opera sa. Prin urmare, ce s-a scris aici trebuie pus în carte pentru veșnicia pe care ți-ai creat-o cu atenție și talent.

De comentat ar fi bine să comenteze cei cei au aceleași informații. S-ar naște discuții interesante. Eu am citit furată de plăcere, de fantasticul livresc aflat în conținuturi și de confesiunile tale romantice, cuceritoare.

Cu aceeași fascinație,

Sofi

Doamna Vasilisia: Tocmai am sosit din prisaca de la țară. Pe drum, îi povesteam cumnatei din Roman, care ne-a însoțit (la casa părintească… a ei și soției), despre revelația lui Mitea (din  Frații Karamazov), avută atunci când a aflat cu o răvășitoare bucurie, că bătrâna slugă a înviat și că Grigori trăiește. Apoi, vorbind despre judecata lui Mitea, căruia anchetatorii săi îi redaseră viața cu un singur cuvânt, am spus: asta înseamnă să fii recunoscător celui care scrie! Adică, celui care arde prin cuvintele sale.   „Dar, cum rămâne cu Omul? Cel nesimțitor și și mult străin de zicerea scriitorului?” – m-a întrebat. Tot de la Dostoievski (am spus) rețin că există o cruzime a omului de rând, care atinge aproape perfecțiunea ca în ”Crimă și pedeapsă”, dar tot scriitorului îi revine datoria să ne-o dezvăluie în povestea sa. Cred că și Ion Lazăr da Coza, atunci când scria, se ruga în tăcerea camerei: „Doamne, dă-mi TIMPUL necesar!” … Salutări buzoiene!  



Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Scriitorii s-au zămislit ca-n basm, cu câte şapte dealuri de aruncat arcul dinaintea celui ce binevoieşte a-i sorbi cuvintele, ca pe sfintele moaşte, şi cu alte şapte frunţi ce dau în soare şi fiecare noapte pândită de Călin file de poveste, de mă tot frământ în sinea-mi, că ne lovim ca-n stâncă, în mari scânteieri de cremene, ca cei de pe margine să-şi hrănească un pui străin, pus în cuibul celui rămas acasă fără nici o mângâiere.

„Nu te învaţă nimeni să scrii; cu atât mai puţin, nimeni nu poate scrie în locul tău. Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. (Ion Lazu) Pentru că, uitat în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu însă, i-a făcut, cumva, dreptate: i-a dat viaţă veşnică prin opera sa. 

Deja ai pașaportul înspre o viață veșnică, Sciitorule! Reverență!

Cred că și Ion Lazăr da Coza, atunci când scria, se ruga în tăcerea camerei: „Doamne, dă-mi TIMPUL necesar!”

Cu siguranță, dar Timpul, din păcate, n-a mai avut răbdare. Această poezie a lui, din volumul Gloanțe fractale, dovedește cele afirmate de dumneavoastră.

Ars poetica

 

am uitat, mamă,

am uitat

să mă rog

înainte de culcare

             aşa cum blând mă învăţai

şi totuşi visez alb

unii spun că am conştiinţa curată

alţii că nu am deloc...

 

Nirvana, tu,

înspre o purificare deplină,

mai vreau să ard, măcar un timp,

pe rugul mocnind de cuvinte.

Doamna Sofia:  Printre picături cititorul meu așteaptă și note mai hazlii ale acestui periplu pe tărâmul Eladei. Unii, ca moș Nechifor Coțcariul, alții ca Till Eulenspegel (zis Buhoglindă), fiecare cum călătoriră prin Grecia dscrisă de mine, ținând picioarele crăcănate pe măgarul lui, așa cum (la 12-13 ani), pe măgarul meu, mergeam cale de 5-6 km în comuna învecinată să împrumut cărți de citit de la biblioteca comunei. Am relatat aceasta într-o povestire intitulată „Un Șperlă voinicul, de după Țugulea” (Dacă nu am postat-o (eu nu rețin), aici la Însemne și nu o știți, poate o voi posta cândva. Dați doar un semn). Fiindcă doar atunci, acasă și în copilărie e locul și timpul cînd trifoiul „norocului”dă semne că va veni și în viața ta primăvara. Multă prețuire pentru comentariu!  



Sofia Sincă a spus :

Da, ai nevoie de har pentru a scrie, însă el se bazează pe citit. Citind și scriind se formează personalitate, chiar și fără profesori de cote înalte. Tu ai fost înzestrat cu mult har, dar ai documentație multă la bază, cel puțin pentru ceea ce am citit eu în aceste eseuri.

Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu însă, i-a făcut, cumva, dreptate: i-a dat viaţă veşnică prin opera sa. Prin urmare, ce s-a scris aici trebuie pus în carte pentru veșnicia pe care ți-ai creat-o cu atenție și talent.

De comentat ar fi bine să comenteze cei cei au aceleași informații. S-ar naște discuții interesante. Eu am citit furată de plăcere, de fantasticul livresc aflat în conținuturi și de confesiunile tale romantice, cuceritoare.

Cu aceeași fascinație,

Sofi

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 52 minute în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 1 oră în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 8 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 11 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 12 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 12 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 13 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 13 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 13 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA culori în iarbă a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 13 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor