După 30 de ani, m-am reîntors în satul natal (I+II+III+IV+V)

[Tudor Cicu]

1. Ziua şcolii – 5 aprilie 2013

                               Motto:

                                 „Şi eu sunt întâmplare. Un fel de turn

                                   Din care ninge plânsul atunci

                                   Când sufletul ascunde bătălii”

                                                         Dan Verona

 

    Pe vremuri, dacă ţin bine minte, eram un copil timid, visând o lume care să mă aşeze ca la un ospăţ regesc cu oamenii satului meu, eu să le deschid cartea din care să curgă, precum un cântec de biruinţă, poveştile fiecăruia dintre ei. Multă vreme am crezut că nu mai există făgăduinţi din copilărie. Iată, însă, acum la 61 de ani, în viaţa mea a apărut, deodată, o zi ca de basm; o zi în care flacăra unei stele de pe cer mi-a luminat viaţa cum luminează pădurea, limbile de foc ale unei comori de mii de ani, îngropate la rădăcina unui copac însemnat. Această zi a venit în satul meu natal, Tătaru, în ziua în care şcoala cu clasele I-VIII se afla la cea de-a VI-a aniversare: 107 ani de la naşterea marelui erou şi om de cultură Negip Hagi Fazâl, 1906-1948. Am primit invitaţia de a mă afla printre cei prezenţi, de la distinsa doamnă Güner Akmolla – director al revistei de cultură bilingvă, tătară crimeeană-română, “Emel” (Ideal), din Constanţa. La ora 11⁰⁰, intru cu soţia şi fiul meu, în frumoasa şi moderna sală a căminului cultural din imediata vecinătate a şcolii din Tătaru. Sala era plină de copii şi părinţi (cei care nu mai aveau loc, ocupau ambele laturi, în picioare), fii şi fiice ale satului, cu ochii aţintiţi la doamna directoare a şcolii: Nicoleta Radu. Dânsa, la microfon, aflată pe podiumul scenei, anunţă programul şi invitaţii de onoare, sosiţi din partea Comunităţii Tătare din Constanţa, delegaţie însoţită de doamna Güner Akmolla – strănepoată a poetului Negip Hagi Fazâl. Poetul, născut în Tătaru, 1906 (şi omorât de securitate în 1948), a fost înmormântat în cimitirul turcesc de la marginea satului. Cu emoţie în glas, doamna Nicoleta Radu dezvăluie publicului prezent şi surpriza acestei manifestări omagiale: prezenţa printre cei invitaţi a scriitorului dobrogean Tudor Cicu, fiu al satului, născut în Tătaru şi fost elev al şcolii din Tătaru, reîntors după 30 de ani în satul său natal, tocmai sosit din oraşul Buzău, unde locuieşte cu familia. Dar, a venit cu un pachet de peste 30 de cărţi din cele 10 cărţi ale sale, publicate între 2005-2012, cărţi pe care le donează bibliotecii şcolii, spre a sta la dispoziţia elevilor din această şcoală. Viceprimarul comunei Comana, Valerică Baciu, deschide manifestarea închinată marelui erou şi om de cultură Negip Hagi Fazâl, numindu-l erou naţional al tătarilor de pretutindeni. Mulţumeşte participanţilor pentru interesul acordat unei manifestări culturale, dar şi elevilor şi preşcolarilor ce-şi vor da toată străduinţa în a-şi delecta publicul cu programul lor cultural, şi le transmite din inimă, preţuirea sa. Doamna Güner Akmolla prezintă câteva numere ale revistei “Emel”, aminteşte puţin în treacăt despre cărţile domniei sale, în care a descris câte ceva din atmosfera din trecut a satului: la nunţi, bayram şi tepreş, limba şi religia care-i unea pe turcii locali şi refugiaţii tătari din Crimeea, despre monumentul eroilor tătari crimeeni ridicat în faţa şcolii, şi face un portret eroului omagiat astăzi, aici, a familiei acestuia şi sorei lui Negip Hagi, Saliya Mendu Fazâl – prima poetesă de origine tătară. După cuvântarea doamnei Akmolla, doamna directoare a şcolii din Tătaru, Nicoleta Radu, trece la anunţarea surprizei, spunând: „Fostul elev al anilor 1959-1967, Tudor Cicu, fiu al satului Tătaru, este azi scriitorul buzoian Tudor Cicu, care donează bibliotecii şcolii, exemplare din cele 10 cărţi ale sale: 3 volume de poezie, 3 cărţi de proză, 3 de critică literară şi o antologie de autor. Astăzi, este prezent printre noi. Ne-a făcut marea surpriză să cunoaştem un fost copil al satului, elev al şcolii din Tătaru, şi mă gândesc acum, la elevii noştri, care, poate, peste ani, la fel ne vor reprezenta cu cinste în ţară şi peste hotare, şi, să-şi amintească, atunci că, aici, în Tătaru, au absolvit clasa VIII-a, că aici o doamnă învăţătoare i-a învăţat tainele literelor şi cifrelor, poate prima dată, iar după aceea, când vor ajunge departe, undeva, în lumea asta, ca oameni deosebiţi, să-şi amintească să se întoarcă înapoi, aşa cum a făcut domnul Tudor Cicu, astăzi. Mă bucur că este prezent şi este azi în mijlocul nostru”. După această prezentare emoţionantă, mi-a înmânat microfonul, oferindu-mi prilejul să mă adresez publicului prezent. Mi-am prezentat originea familiei, descendenţa părinţilor veniţi din părţile de la Dunăre (fostul Mârleanu şi actualul Dunăreni), cu stabilirea lor, aici, în sat, unde li s-a dat pământ (prin 1935), începându-mi cuvântarea (pe loc încropită) cu următorul discurs: „Vă salut, vă îmbrăţişez cu drag şi vă iubesc şi pe dumneavoastră, aşa cum am făcut în cărţile mele, cu oamenii descrişi în ele, când am scris despre părinţii voştri, deşi, mulţi dintre aceştia poate au murit demult. Dar, m-am întors înapoi, aici, în sat, după 30 de ani, mulţumită unei distinse doamne, pe nume Güner Akmolla, cu care m-am întâlnit pe 10 decembrie 2012, cu ocazia decernării Premiului Puiu Enache pentru istorie literară şi eseu, pe anul 2011, la Filiala USR din Dobrogea, premiu ce mi-a fost acordat. Şi, atunci, le povesteam celor de faţă, că m-am născut în satul Tătaru, fostul Azaplar (satul chinuiţilor), în 1952, într-o zi de 5 aprilie. (Auzind data zilei, ce coincidea cu ziua şcolii în care se omagia cei 107 ani de la naşterea poetului amintit, sala a izbucnit în aplauze şi urări de „La mulţi ani!”). ... Am reluat: „Aşadar, astăzi împlinesc 61 de ani şi mă aflu în faţa dumneavoastră după o absenţă, din localitate de 30 de ani, ca fiu al satului, rătăcit o vreme prin lume, dar, iată, întors din nou printre voi. În 1959, tata mă înscrisese, la şcoala din Tătaru, în clasa I-a, a domnului învăţător Burhaledin, care preda în limba tătară. Începeam, astfel, să învăţ literele şi primele cuvinte ale alfabetului, în limba tătară. Pe tata nu l-a interesat ce învăţam eu, cum învăţam. Ştia că Burhaledin era cel mai bun învăţător din şcoală şi doar asta conta pentru el. Abia în clasa a doua, am trecut la predarea în limba română şi mi-a venit destul de greu să citesc româneşte. Dar, mă adresez vouă, copiilor prezenţi în sală, elevilor şcolii generale din Tătaru, să citiţi şi să citiţi şi iar să citiţi, că nu se ştie cum, odată, cineva, din întâmplare, va citi o carte în care va găsi poveştile celor dragi de lângă voi, a celor pe care i-aţi cunoscut cândva, pentru că-i foarte mare lucru, ca, unul dintre cei prea mulţi, care au plecat şi pleacă mereu din sat, să scrie despre toate acestea, iar altcineva să spună acasă: „Mamaie, tataie, aţi auzit de Babiţa, de moş Novac, ţaţa Lina, țața Vasilca, meragiul Șucuri, bietul Noredin, Ioancea... etc., că uite, scrie în cartea asta despre ei, ca oameni ai satului ăsta!”. Am povestit, apoi, despre fosta bibliotecă a căminului cultural din sat (dărâmată acum, din temelii), apoi, cum, prin clasa a VI-a, plecam călare pe măgăreaţa tatei, care era cioban la C.A.P-ul din sat, până în comuna vecină, Comana, la cca 6 km de sat, să împrumut cărţi de la biblioteca de acolo. În comuna Comana, am plecat, într-o zi de vară, doar cu carnetul meu de elev şi m-am adresat bibliotecarei, o doamnă tinerică şi frumuşică, distinsă: „Sunt din Tătaru şi vreau să împrumut cărţi de la dvs”...

   (Dar despre întâmplarea asta, ceva mai încolo….) Asupra celor aflaţi prezenţi, în sala căminului cultural din Tătaru, căzusem ca o cometă.

 2. Povestea unui copil îndrăgostit de lumea cărţilor

   

                                                  Motto:

                                               „Şi, iată, aşa cum scrie-n carte –

                                                priviţi-mă şi-o să vedeţi uşor

                                                că nu-s asemeni nimănui în parte,

                                                deşi, ’ntr-un fel, vă semăn tuturor.”

                                                                 (Geo Dumitrescu)

 

    Cum le-am spus că voi relata, pe scurt, povestea care se petrecuse, demult, în copilărie, și mai ales că primarul din Comana (comuna amintită) era acolo, am simțit un fior care, din senin, a străbătut sala. Dacă erai atent li se putea auzi, fiecăruia, ceasornicul inimilor bătând în piept. La porțile inimii mele cred că bătea din nou, ferecat în uitare, calul copilăriei. Vorbele mele, cele care au urmat, s-au rostogolit la picioarele lor ca valurile mării:    

…„Citisem, până la vârsta de 13 ani, cam tot ce cuprindea între rafturi biblioteca din satul natal. De altfel, o bibliotecă micuţă, de circa 200-300 de volume. Ceea ce găsisem acolo, nu mă mai mulţumea. Auzisem că în comună (Comana), la circa 6 km de satul meu, se găsea o bibliotecă mult mai mare şi bine dotată. Într-o bună zi, am dezlegat măgăreaţa, de la zarzărul din curtea casei, şi am pornit cu încredere spre Comana. Când am intrat în biblioteca din comună, am împietrit. Pe toţi pereţii, în rafturi, mă aşteptau cărţi ce nu fuseseră niciodată citite. Am alunecat printre rafturi, de parcă eram legat la ochi cu un fir de iarbă norocos. Am ales la întâmplare vreo 7 cărţi, pe care le-am cărat cu braţul până la măsuţa bibliotecarei. Am văzut, dintr-o dată, cum bibliotecara face ochii mari, de parcă ar fi fost atentă la picăturile mele de sudoare căzând, în această aşteptare încordată, într-o fântână de mare adâncime: pic! pic...piiic!....

        - Şapte cărţi, deodată?, am auzit-o mirându-se. Da, cine te crezi, copile? Aici, în comună, n-a trecut unul, de 4-5 cărţi, într-un an de zile. Şi vii tu, şi te accept eu, pe baza carnetului de elev, că poţi împrumuta o carte de la noi. Iar, tu?... Ai vrea cu duioşie, să te ştie lumea, că, dintr-o singură lovitură, ai omorât şapte muşte?... Uite, ce-i, băiete! Ia două cărţi (mi le împinse, cu două degete, pe primele două) şi mai vedem.

     Cu cele două cărţi la subsuoară, am dezlegat, de la salcâmul din faţa bibliotecii, măgăreaţa, şi am pornit foarte dezamăgit către sat. Ajuns înapoi pe drumul către casă, am descălecat la marginea comunei, într-un şanţ cu ierburi, sub nişte salcâmi răcoroşi, şi, în timp ce măgăreaţa păştea alături, m-am pus pe citit. În câteva ore, am dat gata cele două cărţi împrumutate. M-am înapoiat, apoi, la biblioteca din Comana şi m-am înfăţişat dinaintea domnişoarei bibliotecare:

       -  Am venit să le înapoiez. Le-am citit, pe drum, şi vreau altele...

       - Daaa?!, se miră domnişoara bibliotecară, făcând ochii mari. Şi, zici că le-ai citit? Povesteşte-mi ce ai înţeles! Se aşeză comod pe scaun, aşteptând să mă vadă prefăcut în nisip căzut la pământ. Am început să-i descriu cele citite. Înţelesesem ce mi se cerea. Că omul-care-spune trebuie să se situeze cât mai aproape de înţelegerea omului-care-ascultă, că orice neînţelegere între cei doi poate însemna, pur şi simplu, o catastrofă de neiertat. Ce-i drept, bibliotecara m-a ascultat cu luare aminte. Din când în când, făcea ochii mari, nevenindu-i să creadă că în faţa ei se află un copil şi nu un elev scos la tablă de învăţătorul său.

       - Bine, binee..., m-ai convins! Atunci, uite cum facem... Împinse, cu braţul, teancul cărţilor, refuzate mai înainte şi pe care încă nu avusese timp să le retrimită înapoi în rafturi, după care îmi semnă fişa, spunând: „Rămâne între noi! Vii şi le înapoiezi după o săptămână, dar, nu mai iei altele, dacă nu-mi răspunzi la unele întrebări cu privire la conţinutul lor. E clar?”... Am luat teancul de cărţi sub braţ, am semnat repede de primire şi am luat-o din loc, ca nu cumva să se răzgândească. Săptămânal, veneam la bibliotecă şi returnam cărţile împrumutate. Răspundeam la întrebările puse şi plecam de acolo cu alte 7 cărţi sub braţ. M-am trezit în anul următor, după vreo 200-300 de cărţi citite, că nici nu am avut timp să-mi leg măgăreaţa de salcâm, că şi sunt luat de mână de către domnişoara bibliotecară şi condus la şcoala din comună. Purtam pantaloni scurţi, o cămăşuţă uzată de soare, dar mă simţeam tare mândru. Când am pătruns în clasa celor de o seamă cu mine, bibliotecara m-a condus pe podiumul de la catedră şi, după câteva cuvinte avute cu un domn învăţător cu părul alb, s-a adresat copiilor din clasă, celor pe care îi vedeam cum începuseră să-şi ridice busturile din bănci, sperând că vor asista la anchetarea unui infractor prins, în livada CAP-ului de vizavi, la cireşe ori zarzăre.

       - Acesta este elevul Cicu, din satul apropiat, Tătaru. Cu greu m-a convins să-i împrumut cărţi de citit din biblioteca comunei. Şi, totuşi, în cele din urmă, am acceptat, având în vedere rugăminţile lui insistente. Am crezut că acest copil mă va trage pe sfoară şi mă va lipsi de primele cărţi împrumutate. Am mizat doar pe cuvântul lui şi un carnet de elev, pe care l-am oprit la mine. Dacă niciunul dintre voi nu are, la biblioteca noastră, până acum, măcar 2-3 cărţi împrumutate, să nu mai spun şi citite, ei bine, acest copil străin m-a uimit pe mine, mai întâi, citind până acum aproape 200 de cărţi, apoi pe domnul învăţător, care, iată, aici de faţă, n-a crezut aşa ceva şi a vrut să-l cunoască personal.

     Copiii din clasa aceea începuseră dintr-o dată a se face mici, mici de tot, de parcă ar fi vrut să se ascundă în pupitrele băncilor, de tot”…

     Și am tăcut. I-am privit cum, așa încremeniți, mă priveau în ochi de parcă în fața lor a rodit, ca prin farmec, copacul care sprijină bolta marelui spirit în univers. Pentru ei, eram limba de clopot a destinului. Se pare că au înțeles cum în copilărie, încă de pe atunci, am început a scutura căpăstrul armăsarului - din lada cu zestre a literaturii - şi aşterne, pe cale, viforniţa unor cuvinte care m-au ajuns, abia acum, din urmă.

               

                                                                     

3. Acesta e satul meu? Dar ce-aţi făcut din casa copilăriei?

 

              Motto:

                „Într-o dimineaţă

                 m-am reîntors în patrie

                 am văzut casa, era lumină la fereastră.

                Am intrat. Câţiva copii se jucau cu pantofii mei vechi.

                Duşmanul dormea în aşternutul meu”

                                (Antonio Diaz Tortajada)

 

     Când cei din rândul celor ce stăteau în față s-au ridicat în picioare, să aplaude, ca la un semn toată sala era cu mâinile în sus. Nu știam dacă trebuia să le mai mulțumesc celor prezenți, încă odată, ori să cobor cât mai repede de pe scena căminului cultural și să las locul doamnei Akmolla, care așteptase tot timpul, alături, pentru a anunța programul zilei. Numai unul Dumnezeu poate privi de pe tronul său, lumea, fără a-l zări pe om, printre atâtea griji, dar grăuntele acesta numit om, poate fi el așa de rece și golit de gândurile pe care, cine în afara Lui i le-ar mai pune dinainte și cu care va trebui să descoasă iţele tare încâlcite ale zilei prezente? Parcă trăiam întâlnirea lui Pip, din „Marile Speranțe”, cu Estella. Fiindcă, mi-am spus, cred, că nu ai cum să nu te pui şi în pielea lui Pip din „Marile speranţe”. Când Pip părăsise satul, fluierând nepăsător, ceaţa uşoară a dimineţii se ridica solemn „ca şi cum ar fi vrut să-i dezvăluie lumea”. Fusese, până atunci, atât de mic şi neânsemnat în lumea lui, iar lumea de dincolo era atât de mare şi de necunoscută încât izbucnise „într-un hohot de plâns”. Și, cred, nici nu m-ar fi surprins dacă din sală s-ar fi desprins colega de bancă, tătărușca de odinioară, frumoasa Belkis, căreia să-i fi spus, ca Pip, Estellei, la acea din urmă întâlnire: „E ciudat că, după atâția ani, să ne întâlnim aici...”. Aș fi luat-o de mână și am fi plecat împreună din locurile acelea părăginite. Și împăcat că o regăsisem și viața nu ne mai putea despărți vreodată. Astfel eram şi eu, până am luat loc pe un scaun, în rândul din față, pierdut în labirintul măreţiei care mă înghiţise, şi nu eram în stare să regăsesc potecile lăturalnice pe care rătăcisem în copilăria mea, şi pe care le credeam eterne. În continuare, programul - cultural intitulat „La ceas de sărbătoare” - a continuat cu „vrăbiuţa balerină” – Izabela Sima. Pe acordurile şi în armonia unei muzici clasice, ne-a prezentat un dans magnific. Copiii claselor I-IV ai şcolii din Tătaru au dat curs unui moment poetic care a cuprins şi poeziile în tătară, şi traduse în română: „Nunta” şi „Kureş” de Negip Hagi Fazâl, precum şi poezia „De ce?” de Güner Akmolla. La rândul lor, copiii claselor I-IV din Comana au venit să încânte publicul prezent în sală, cu un inspirat montaj de cântece şi poezii. Preşcolarii şi copiii de grădiniţă din Tătaru au fost fermecători. Niciun prichindel nu s-a încurcat, ori să fie el timorat, în faţa atâtor spectatori? Nu! Păreau că se găsesc într-un joc continuu, la ei, în şcoală. Programul a fost încheiat (superb!) cu dansul indian al „Steluţelor sclipitoare” – locul II, la Festivalul Naţional de Dans “România Open”. La ora 12,30, doamna directoare Nicoleta Radu a mulţumit invitaţilor, sosiţi din Constanţa ori alte părţi ale ţării, le-a transmis, copiilor şi părinţilor prezenţi, să asiste în continuare la „Carnavalul primăverii” alături de Grupul Amicii Constanţa, iar noi, ceilalţi, la invitaţia dumneaei ne-am retras, la discuţii, în cancelaria şcolii “Negip Hagi Fazâl”, printre pahare cu suc şi baclavale turceşti foarte siropoase. Cu această ocazie, mi-am vizitat şcoala, mi-am adus aminte de clasa în care am învăţat şi am putut compara, cam ce era pe vremea când eram elev, şi, acum, în prezent. Nu vă spun: ca de la cer la pământ! Mobilier nou, planşe atârnând ca nişte ghirlande pe pereţi, şi, minune: calculatoare performante (cu zecile), în fiecare clasă, legate la o reţea rapidă de internet. Din această lume ca de basm (ruptă din Andersen), am plecat cu fiul şi soţia, cu maşina, prin satul Tătaru, spre casa copilăriei (pe care n-o mai văzusem de 30 de ani), spre lumea lui Hitchock, mai bine zis, a ciudăţeniilor din filmele sale. Iată despre ce e vorba: am ţinut să trec pe strada copilăriei, să oprim maşina la poarta care părea să marcheze locul casei unde am copilărit, întrucât (mai mereu, de la o vreme), în vis, o vedeam – inclusiv cu locurile şi împrejurimile – aşa cum o ştiam din copilărie. În vis, nimic nu era schimbat. Mi se arăta: cuptorul de argilă, şi plita de lângă gardul dinspre uliţă cu salcâmul falnic, şi cei doi corcoduşi de la poartă (prin 1981, vara, am făcut acolo, sub ei, într-un cort, afară, nunta mea), şi pompa de apă de lângă rădăcina lor. Apoi, mi se arăta, destul de des, cei doi duzi: dudul cu fructe albe şi dulci - de lângă geamul camerei în care dormeam, învăţam şi scriam eu poezii la o măsuţă, lângă fereastră -, şi dudul cu fructe roşii, un pic acrişoare, de lângă grădiniţa cu stânjenei şi tufănele din faţa casei. Acolo, la fereastra în care băteau duzii cu crengile lor, am scris eu versurile:

                            Bat duzii-n geamuri, poate ploaia

                            Ori gândul meu de tine-i plin,

                            Ori gerul muşcă din podele

                            De-mi simt iar sufletul străin?

                         ...........................................................

Apoi, visam cârdul de ciori care ne dădea roată (în vise), mie şi nucului din grădină, corcoduşilor de lângă gard, ori zarzărului falnic de care lega tata măgăreaţa, ori caişilor din grădină - pentru care scriam astfel de versuri:

                             Sunt duşi caişii mei cu mere,

                             Copilăria-mi, ce-am făcut?

                             Cu floarea dragostei sub tâmple,

                             În lungi beţii m-au tot cernut.

                     ..............................................................

sau:

                   Poeziei, ţărm de vrajă, am visat să-i pun în rond,

                   Ca la apele morgane, vara scursă-n orizont.

                   Am cântat caişii, merii, prunii, floarea de gutui…

                   Dar, ca valul spart de coastă, pier în dragostea dintâi.

                  ................................................................................

Alteori, visam că veneam, de prin lume plecat, pe uliţă, acasă, la părinţi, şi mama mă aştepta în prag, aşezată în balconul cu coloane de o parte şi alta, cu prispa din faţa casei, pe unde se intra în tinda casei, în săliţa dintre camere şi, de acolo, în bucătăria de iarnă. Cum scrisesem, cândva, într-o vedere:

                           La căsuţa mică de la ţară,

                           Cu mulţi ani în urmă, cât un veac,

                           Te zăresc, măicuţă, stând în prag,

                           Aşteptându-ţi fiul, din zări, să apară.

                    ........................................................................

     * (Versurile sunt din cartea mea de debut „Cu marea în suflet”, 2005)

 

    Mă visam privind din interiorul casei, pe geamul de la fereastră, în afară, către marginea satului; un sat terminat cu cimitirul, şi dincolo de el începea, nesfârşită, stepa dobrogeană. De acolo, de la acea fereastră, văzusem, cândva: „ochii lupilor/jinduind ţipetele mamei, când m-am născut./Dar, s-a întâmplat prea repede să ningă/peste alaiul cu îngeri/de la fereastra unde tata/cioplea un fluier pentru mieii lui albi” – cum scriam într-un poem. Vai, mie! Unde sunteţi voi acum, visele mele, vise ale copilăriei mele? Unde mă aflu eu, acum? Sunt pe strada copilăriei şi nu mai recunosc unde sunt! Acesta să fie satul meu? Aceasta să fie uliţa copilăriei? Dar, ce-aţi făcut – o timpuri! – din casa copilăriei?    

 

4. Trecură ani, ca nouri lungi…

                           Motto:

                               „Tu spui că anii-ţi luară multe ţie:

                                 Plăcerea-n jocul simţurilor – vie;

                                 Îţi aminteşti nimicuri fermecate

                                 De ieri…”

                                                        (Goethe)

 

   A fost de-ajuns o clipă, să cred că am rătăcit uliţa. Dar, când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat, şi l-am zărit tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea bunicul, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar, unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam cărţi, care să îmi aducă gloria, cândva; dar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte, iar eu nu aveam decât să dau fuga, dis-de- dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare, de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”… Şi, acum, unde plecaseră cu toţii: corcoduşii, salcâmii, zarzării, nucii, duzii?... Ce-i cu pustiul din curtea noastră şi din împrejurimile de aici? Nu sunt la casa copilăriei? Ba, sunt. Privesc spre casă, acolo unde parcă m-aş fi aşteptat, ca mama să mă întâmpine, în linişte, aşezată pe pragul de la balconul din faţa casei, cu urechile încordate spre zgomotul străzii, de unde, ar fi trebuit să apar, odată şi odată, de prin sat, căci mama era nevăzătoare. Dar, dispăruse balconul cu cele două coloane văruite în alb, dispăruse grădiniţa cu flori din faţa casei… Am privit în stânga mea şi n-am mai recunoscut fereastra prin care m-aş fi aşteptat să-l aud (din camera de zi) pe tata, cum ducea, ca altădată, cavalul la gură, de se porneau cântecele, singure. Că până şi câinele, care se strecura tiptil în tindă, bătea darabana cu coada pe podea, în ritmul doinit al cavalului. Amintirile îmi fug, iar, înapoi, la anii aceia când bubuia pământul sub tălpile lui neica Zaharia, sub torsul cavalului în care doar sufla tata: „Tii, măi fecior! Tii, măi băiete! Aşa, zi-i măi fecior, para mamei ei de viaţă”. Juca şi striga neica Zaharia, după cavalul tatei, din ce în ce mai îndârjit, parcă în necazul vieţii care nu-i arătase nicio bucurie. Şi, iată-mă, singur, singurel, cu aceste „nimicuri fermecate”, în amintiri. Singur, doar eu, cu gândurile mele, dinaintea unei căsuţe, ceva mai scunde decât o ştiam pe a noastră (aveam să aflu de la sora mea, Dumitra, că noii proprietari o refăcuseră de la streașină spre acoperiș, dar mult mai scundă decât fusese); singur dinaintea unei uşi, care dacă s-ar fi deschis, în clipa aceea, sigur m-ar fi aruncat într-o altă dimensiune, o altă lume, poate una a mea, de odinioară, fiindcă acolo, în ograda în care mă aflam, nimic nu întrezărea, vreun semn, cât de mic, că pe lumea asta, locul unde mă aflam, acum, ar fi făcut parte din fiinţa mea, ba dimpotrivă: NU ERA AL VEACULUI MEU. Din drum, soţia începuse să-mi facă semne cu mâna: „Hai, domnule, odată, nu vezi că nu-i nimeni? Te mai vede cineva şi o să intre la bănuială”... Am mai aruncat o privire, roată, împrejurul meu, înaintând câţiva paşi prin curtea aceea, care, acum, îmi era...  oh, atât de străină şi îndepărtată, în amintiri! Am făcut acei câţiva paşi, înspre partea unde era odinioară casa găgăuţilor, a lu’ ţaţa Maria (maica, cum îi ziceam noi), şi unde trăgeam deseori, la joacă, împreună cu colegul de clasă, şi prietenul meu, Colev Mihai – asta înainte de a se spânzura tatăl lui, de grinda casei, fiindcă după acea întâmplare, plecase şi el şi „maica”, din sat, iar în casa aceea se mutaseră, venind din Moldova, o familie care adusese cu ei doar un sac cu țoale, o droaie de copii și o singură carte cu poeziile lui Eminescu. Nici în spatele casei noastre (acum, îmi era limpede, că eram la casa copilăriei: recunoscusem groapa din fundul grădinii), unde îmi aruncai o privire fugară, n-am mai zărit casa cu frontoane de ciment şi părul bătrân, şi nici cireşii impunători din faţa casei lui nea Ilie Ivanciu şi tanti Rica. Doar nişte ziduri roase de ploi şi zbicite de vânturi, rugându-se la cer pentru măreţia de altă dată. Dar salcâmii falnici (unsprezece la număr, că-i ştiam pe de rost) din spatele casei noastre, cei pe care tata îi ţinea drept bulamaci, ca reazem pentru gardul dintre noi şi Ilie Ivanciu? Și în dreapta gardului lui Ilie Ivanciu aveam noi via. În jur de 600 butuci de vie. De pe locul unde mă aflam trebuia să o zăresc. Nu mai era nimic pe locul acela unde știam că fusese via. Toamna, ori de câte ori îmi era foame, fugeam cu codrul de pâine, în buzunare, direct la vie. Acolo, dominam, cu prezenţa mea singulară, întinderea viei, de mi se părea că nici marele Gingis Han, cu hoarda lui de năvălitori, nu va putea să-mi ţină piept, acolo, pe proprietatea mea. Înarmat cu un singur codru de pâine, credeam că Dumnezeu îmi dăduse totul. Dacă aş fi închis ochii, probabil aş fi auzit iureşul cotropitor al hoardelor barbare, ori aş fi zărit, cu ochii minţii, luciul săbiilor, oţelul zăngănind şi scoţând scântei, caii poticnindu-se şi îngenunchind în ţărână. Numai faptul că rămăsesem singur, în toată via, îmi da sentimentul de învingător şi, în consecinţă, proprietar al acelor locuri. Via în care intram în copilărie, doar cu un codru de pâine, devenea amfiteatrul unor mari imaginaţii. Astăzi, pierdute sunt acele vremuri. Tabloul copilului pierdut printre butucii de vie, doar cu bucata de pâine în mâini, a fost înlocuit de tabloul celui aplecat peste coala de scris, a omului care scrie. Dar, mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aş vrea să mă întorc. Acum când scriu toate astea, închid ochii în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne, o vreme, suspendată în aer. Oare, ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică, cu care, pe atunci, imaginaţia lucra fără nicio chemare?... Visam din nou în ograda casei natale. O, Doamne!...  Nu! Ceva nu era în regulă. Aş fi zis că nimerisem greşit, pe o altă uliţă, dacă nu mi-ar fi atras atenţia (pentru a doua oară) groapa lăsată, ca o râpă, din colţul din stânga al grădinii noastre, înspre câmp. Acolo, nu prea ne încumetam, când eram copii. Mama spunea, că acolo fusese săpată o fântână de nişte deţinuţi, chinuiţi de oastea zeloasă a regimului instaurat după ’47, pe vremuri (de aceea îi şi spune satului, satul chinuiţilor), dar, fiindcă nu dăduseră de apă, o astupaseră şi se mutaseră în altă parte a satului. Copii fiind, nu intram în acea groapă, ca nu cumva să se surpe pământul sub noi şi să ne trezim în fundul pământului. Da, era casa mea şi locul copilăriei mele, nu mai aveam dubii. Şi am dat să plec din această curte, în care începuse să mă cam sufle vântul, când uşa la casă s-a deschis şi o femeie micuţă de statură îşi făcu apariţia. Era o femeie între două vârste, uimită că un străin stă ca înlemnit şi doar priveşte, în gol, prin ograda ei.

                 

5. Cântecul de demult

 

                      Motto:

               „La sfârşit nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi ”

                                                                    Abraham Lincoln

 

     - Bună ziua! Cum te cheamă pe dumneata? – am zis eu grăbit, deoarece o văzusem pe femeie încurcată în gânduri.

     - …Tamaş – mi-a răspuns, un pic îngrijorată că nu ştia cine-i cel ce-i călcase bătătura şi în ce scop.

     - Eu căutam pe cineva… pe nume Dumitrana. Credeam că aici stă…

     - Păi, eu sunt Dumitrana. Dar, cine sunteţi?

M-am recomandat, spunând că am trecut, abia acum, după 30 de ani, să-mi văd casa unde m-am născut şi locurile copilăriei, dar, că nimic nu mai seamănă cu ce a fost odată. Și am mai adăugat:

     - Am crezut că am rătăcit uliţa şi am încurcat casa…

     - Păi, am mai schimbat câte ceva, am refăcut casa şi am construit corpul acela de bucătărie.

     Femeia era contrariată. Pesemne credea că venisem cu niscaiva pretenții de revendicare a casei ori cine știe ce intenții. Îi văzusem săgețile din priviri. Am liniștit-o cu un mic semn al mâinii. Chiar eram un simplu muritor care voia să-și revadă casa natală și cam atât. A înțeles. Apoi, imediat, îmi arată corpul cel nou, construit, care forma, acum, o aripă în formă de L cu casa, înspre partea către uliţă, cam pe unde fusese, odată, cuptorul de pâine.

    Aha!? Asta era! Pesemne, corpul ăsta mă încurcase, de nu-mi recunoscusem, dintr-o singură aruncare de ochi, casa copilăriei.

     - Dar… unde-s duzii, nucii, caişii, corcoduşii? Aici lângă fereastră, erau doi duzi. Salcâmul de la poartă şi corcoduşii, sub care am ridicat un cort, în vara lui 1981, şi am făcut eu nunta, nici ei…

     - Da, erau nişte duzi, când ne-am mutat, zice ea grăbită, ca să-mi dea o explicaţie, cât de cât. (Dar, oare, era necesar?) Apoi, salcâmii… Au fost nişte ierni grele, nu prea aveam cu ce să ne cumpărăm lemne sau cărbuni pentru iarnă, de la Negru-Vodă… I-a tăiat omul meu pe toţi. Sunt ceva ani, de-atunci… Soţul i-a tăiat, repetă ea, oftând, cu ochii în pământ, acum e mort şi am rămas singură…

    Am vrut să întreb de copii. Ştiam de la soră-mea din Mangalia (care mai dăduse prin sat), că pomenea de nişte copii ai Dumitranei, că ar fi fost plecaţi prin Italia, Turcia ori Spania… Dar, n-am mai insistat. Am început să-i vorbesc de casele vecinilor, care nici ele nu mai erau (a lu’ „Maica” găgăuţa, a lu’ nea Ilie Ivanciu...) că, poate, şi lipsa lor mă încurcase pe mine. Am amintit de plecarea noastră din sat, de prin 1983 de facultatea urmată, şi, că, acum, locuiesc în Buzău.

     - V-aş invita în casă, dar, e cam deranj…, s-a scuzat femeia.

Am refuzat-o politicos:

     - N-avem timp, acum. Sunt cu fiul şi soţia (i-am arătat „golful” de la poartă)… şi am trecut, mai mult, din curiozitate, fără nici un scop. Am trecut pe-aici, doar aşa… Ştiţi, în visele mele, totul e ca şi odinioară… 

    Mi-am luat la revedere şi, cu ochii umezi, am urcat în maşină. În timp ce maşina rula spre capătul uliţei, înspre, unde ştiam că se afla casa unchiului meu, Nicolae Ivanciu (fratele mai mic al mamei), un cântec de demult (ce nu-l scrisesem încă), îmi suna, de pe atunci, în urechi:

                        „ Azi, sub cerdacul cel vechi, doar mă-ngână

                           hulubul sălbatic, cu viersu-i ciudat.

                           Din lumea aceasta, bunicu-i plecat,

                           la zarzării plânşi doar norii se mână,

                           dar dinspre bolţi, sau undeva-'n empireu,

                           răsună și-acum, cântecul bunicului meu…

                         „De friguri zaci şi te scoli,

                           Dar, de asta, zaci şi mori… şi mori!”

    Am privit, rămasă în urmă, ulița copilăriei. Pe uliţa asta, a încărcat tata, în 1983, căruţa, cu tot ce strânsesem de prin casă, şi, am plecat, împreună cu mama, spre Mereni, la vreo 30 km şi ceva de sat, acolo unde erau măritate şi locuiau două surori de-ale mele, şi unde sora cea mare le găsise o căsuţă să-i ţină pe bătrâni lângă ea. Priveam în urmă şi inima mi se rupea la auzul tânguielilor mamei: „Ooof! Oof! Căsuţa mea… De-acum n-o să te mai văd, niciodată”. Tata căuta să o liniştească, dar prea sunau ciudat, vorbele alea, în gura mamei. Cum, adică, s-o vadă? Doar era nevăzătoare. Ea nu văzuse de pe la vârsta de 46 de ani, după acel accident stupid, când căzuse cu ochiul drept într-o ţepuşă a unui scaun, improvizat, cu trei picioare (după o clacă de curăţat porumb, în casa noastră, iar fetele şi flăcăii, lăsaseră scaunul, în grămada de boabe, cu picioarele în sus), de i se trăsese glaucomul şi la ochiul celălalt. Pe vremea studenției scrisesem o vedere unde improvizasem un catren:

                                „Mamă, drumeţul care vine de departe

                                  Și-ntr-un amurg, la poartă-ţi va bătea

                                  Primeşte-l, ospătează-l, dă-i  să bea

                                  Și pune-l să-ţi citească a mea carte.”

    Când soseam în vacanțe, scotea vederea din cufăr și mă punea să i-o citesc. Îi citeam pentru a nuștiu câta oară acele rânduri și simțeam că se împlinise numai „puținul visat de Grigori (din Donul liniștit), în atâtea și atâtea nopți de nesomn. Stătea, la poarta casei lui, ținându-și fiul în brațe…”. Printre nucii din grădina lui Ruse Nicolae zăream căsuța bunicului. Mi se spusese că o familie de moldoveni locuia acum, acolo. Într-unul dintre vise, se făcea că îl lăsasem, după plecarea noastră, acasă, doar pe bunicul. Îl zăream, ca prin ceaţă, cum îmi făcea semn cu căciula: „Să vii, nepoate, că tu ai datoria să mă porţi în spate, toată viaţa”. Şi, dacă stau şi mă gândesc bine, bunicul era mort, de prin 1976. La moartea bunicului, după doi ani în care fusese țintuit la pat, paralizie totală (cât ținuse la viață!), cineva a dat să aprindă, în noaptea de priveghi, sfeșnicul din casă. De trei ori a încercat să-l aprindă. De tot atâtea ori s-a stins. Am observat și am tăcut. Puține lucruri mai știm noi pe lumea asta.

                    „Dar cineva, uitat, pesemne, în ograda copilăriei,

                    boacăne târâind picioarele ca pe lună

                    boc-boc!

                    Izbind, de prag, cuşma plină de nea.”

     Am trecut şi de casa unchiului Ivanciu Nicolae (mort şi el, şi mătuşa Talina), unde, acum, stau nişte oameni străini. N-am mai recunoscut nici casa lor. Lipseau şi de aici, cei doi nuci de peste 100 de ani, pe care îi ştiam în faţa casei. Într-unul dintre aceştia, mă ascunsesem eu, pe vremea când reuşisem la liceu, iar tata mă alergase, cu furcoiul, în plină uliţă, fiindcă, plecasem de-acasă să dau la liceu, fără ştirea lui (nici mama nu ştia), şi intrase la bănuieli, că mă dăduse în urmărire la miliţia de atunci. S-au schimbat multe, pe aici, multe (mi-am zis)… dar, parcă, nu în bine. Nici fântâna din centrul cartierului nostru (mahalaua dunărenilor) nu mai era în picioare, întreagă. În locul căsuţei cimentate, care adăpostea fântâna, adâncă de peste 70 de m, cu motor şi curea din pânză de cămilă, acum, tronau doar nişte ruine cu ziduri mohorâte, ca după bombardament. Nici salcâmul secular, aşa de gros, că abia îl încercuiam câte trei-patru copii cu braţele, nu mai era acolo. Cum să-l uit? Acolo, îl și văd pe bunicul Neagu, din partea mamei, cum tăiase cu un bomfaier, odinioară, cercul acela de fier (folosit de obicei la butucul roților de căruță) introdus pe cap, în jurul gâtului, unui copil mai mic, ce făcuse imprudența de a și-l vârî, în joacă, unde nu trebuie. Veneam, vara, cu căldările la fântână, după apa rece ca gheaţa şi ne odihneam la umbra lui, înainte de a pleca cu găleţile spre casă… Acum, un grup de copii, gălăgioşi, jucau mingea pe terenul viran. S-au oprit din joacă şi au întors capetele după maşina noastră. „Cin’ să fie, cin’ să fie?” cred că-și spuneau, privind în urma mașinii străine… Uite, cum au mai trecut anii! Ajunşi la Mangalia, la sora mea mijlocie, Dumitra, încerc să-i depăn impresiile. Sora mea, născută tot de 5 aprilie, dar cu şase ani mai mare ca mine, mi se vaită de toate durerile şi belelele vârstei. Noi doi suntem lunatici. Aşa ne spunea mama. Adică, născuţi în aceeaşi zi, dar la distanţă de câţiva ani. Ca să nu ni se unească destinele, ai mei ne frânsese deasupra capetelor, o spată de război de ţesut, de la un război ţărănesc, cum văzusem, la noi în casă, când eram mic. Stăm de vorbă, povestind cam ce a fost de „Ziua şcolii” din Tătaru. Deodată, o văd râzând, cu telefonul mobil la ureche. Râde zgomotos şi spune cu voce tare, înseninată la faţă:

     - Ştiu, Marioară, fratele meu e aici lângă mine. Mi-a povestit tot. Apoi, către mine: Auzi, frate-meu… ai dus buhul, în sat. Marioara lu’ Costea a lu’ naşu, zice că te-a văzut, la serbarea de la Căminul Cultural din Tătaru, că ai luat cuvântul, şi i-ai lăsat cu gura căscată pe toţi. Râd şi eu: ei, nici chiar aşa!

     - …Auzi? După 30 de ani, cică, ai spus că te-ai reîntors în sat, dar, că-i iubeşti pe toţi, aşa cum ai zis, că ai scris într-o carte, şi că ai să mai scrii despre ei. Acum, zice Marioara, se vor grăbi cu toţii să îţi ceară cartea de la biblioteca şcolii, unde le-ai spus că ai donat cărţile…

   Nu mai sunt atent… la ce zice. Ce-i drept, vorbele acelei femei, spuse la telefon, m-au lăsat fără cuvinte.

   Las deoparte stiloul și recitesc, încă odată, cele scrise, aici. Mi-e sufletul greu. Ca al eroinei Meggie (din Pasărea spin de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph: „Suntem ce suntem, asta-i tot... Fiecare își cântă cântecul, convins că este cel mai minunat cântec pe care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul înfipt în piept din cartea lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, își începea pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârșească aruncându-se într-un spin, știind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept cu fiecare rând scris despre trăirile de odinioară, noi înțelegem că și visele se destramă și, în final, nu vom descoperi decât muțenia nesfârșită a cerului?

 

                                                             Sfârșit

 

                          

                                                         

 

[Sofia Sincă]

Foarte interesată și plăcută povestirea!... Uimitor este totul: comunitatea, amestecul de nume tătărăști și românești cu celelalte. Parcă vorbești despre o altă lume. Nume, întâmplări, atâtea personalități marcante într-un ungher al țării, chestiuni sociale mai puțin cunoscute de noi, cei care nu am trecut pe acolo, poate doar într-o vizită prin deltă. Și cum? ai învățat limba tătărească? :)) Devine chiar și comic. Câtă încredere avea părintele tău - pentru un învățător, tătar!...

Aștept continuarea.

Sofi

[Nikol MerBreM]

Până la "muţenia nesfârşită a cerului", cântecul păsării spin... Mi-a plăcut râvna copilului pentru cărţile din bibliotecă!

Drag,

Nikol