Dor de tata

[Camelia Florescu]

Cum să cobor din mine, tată?

 Cum să sparg ceasul fragilor?

 Cum să arunc peste zidul cetății în care locuiesc

 bucăți de amurg, boabe de verde descântat

 sau resturi de aripi crude ?

 Cum  să pot să prefac lumânările-n torțe ?

 

 Cum să fiu zidarul speranțelor mele, tată?

 Cum să mă vremuiesc prin uitare 

 ca un ceas fără coaja orelor la vedere?

 Cum să mă ridic dintre acești bărbați

 ce trosnesc la-ncheieturile gândurilor mele

 să-l aleg pe cel care să îți semene?

 

 

 Între două bătăi de inimă,

 respir lumina cu frică de Dumnezeu.

 Deschid ușa lacrimilor cu teamă și încrâncenare

 și calc pe cer ca pe-un răzor de iubiri furate.

 Cum să mă desfac din fașa cuvintelor, tată

 și să-mi fiu țipăt și poartă și pasăre

 întorcăndu-mă în vizuina inimii mereu fără tine?

 

 

 Mă dor tălpile de rănile ierbii, bunucule 

 și sub felia aspră a neputinței mă lepăd 

 de primăveri și veri, de toamne și zăpezi,

 de toate cioburile oglinzilor sparte

 în fiecare dimineață când mă privesc.

 Nu-s eu, nu ești tu, nu mai suntem niciunul

 Unul fără altul suntem numai dor

 

 

[Camelia Florescu]

Mulțumesc Sofy, ca de fiecare dată....

[Sofia Sincă]

Un text creat pe interogație. Se întâmplă când nu mai găsești soluții și răspunsuri la întrebările ce te macină de durere. De acord, însă de la a-ți vărsa zbuciumul pe hârtie și până la poezie e cale lungă.

Aici nu e poezie. E doar un catharsis, o refulare a gândurilor puse pe hârtie, așa cum ai simțit.

Sofi