Un înger a poposit în Inima Transilvaniei (jurnal de călătorie)

22 aprilie 2017 - E ora șase și douăzeci și trei de minute. Printre draperiile impunătoare, lumina pătrunde cu sfială în camera de hotel. Deschid geamul. Un aer rece, care nu mă intimidează, răzbate în interior. Nu mai ninge. Voi merge la Grădina Botanică, căci timp am berechet până la unu și jumătate, când încep finalele pe aparate.

Cobor din troleibuzul 1 și întreb un clujean cu ce pot ajunge la obiectivul propus. Deschis spre comunicare, cetățeanul mă informează că trebuie să urc în autobuzul 35, care tocmai sosește în stație. Parcă ar vrea dumnealui să-mi mai spună ceva, însă eu sunt deja în autobuz. Strategic, mă așez pe un scaun apropiat de o ușă.

Stațiile se pierd în dimineață precum șansa că voi vedea din acest mijloc de transport Grădina Botanică. Doar eu și doi indivizi îmbrăcați în salopetă mai suntem în autobuz. O ultimă stație? Muncitorii coboară. Cobor și eu, nu de frica închideri ușilor ci pentru a nu pierde posibilitatea informării, căci mi se par mai accesibili de abordat cei doi, decât șoferul. Amabili, oamenii îmi explică cum pot ajunge la destinația menționată. Îmi tot repet în gând cuvintele acestora: „Coborâți și apoi faceți la stânga și mai mergeți puțin până veți ajunge la grădină.” Pare simplu. Cobor panta, dar surpriză. Nu găsesc strada menționată de dumnealor. Aerul rece mă pișcă de obraji parcă dorind să-mi șoptească: „Nu te pierde, Dorina!” Dar cum pot fi degajată? Trotuarele sunt pustii.

Analizez ecranul telefonului – șapte și patruzeci. Ce-ar fi s-o sun pe mama? Cred că s-a trezit... Răspunde rapid. Îi explic situația și-n loc să mă încurajeze, îmbracă haina ironiei. Totuși vorbele ei îmi transmit, ca de fiecare dată, un optimism dezarmant. Și... evrika! Un pic mai jos, pe partea cealaltă, o stație de autobuz îmi trage cu ochiul. Grăbesc pasul. Doi pasageri așteaptă un mijloc de locomoție, însă refuz să comunic cu ei. Taciturnă, mă cert în gând de isprava mea matinală. „De ce n-am mai dormit? Grădină Botanică îmi trebuie mie? Am venit la Cluj pentru Campionatul European de Gimnastică, nicidecum să mă pierd, la vârsta mea, într-o sâmbătă liniștită și friguroasă de aprilie.” Vehiculul oprește în stație. Urc, resemnată că voi pleca fără să vizitez Botanical Garden. „Poate cu altă ocazie.” Adunându-mi gândurile și îmbrățișată de căldura din autobuz privesc pe fereastră. Blocuri și iar blocuri, în rest pustiu. În depărtare zăresc următoarea stație. Plictisită și resemnată trag cu coada ochiului pe geam. O femeie, puțin mai în vârstă decât mine, își plimbă cățelul. Inima îmi pulsează în piept parcă ar vrea s-o ia la fugă înaintea mea. Imobilizată în cutia asta mișcătoare de metal, trebuie să aștept popasul în stație. Cobor sărind și fac doi pași într-unul. Îmi trag puțin sufletul și mă apropi de dumneaei. Câinele nu schițează nici un gest. Clujeanca nu salută, însă mă cercetează cu privirea apelând la o seriozitate dezarmantă. Totuși încearcă să mă ajute, nepermițându-mi să năvălesc cu propria comunicare în lumea ei. „Mai coborâți puțin și pe strada Republicii, înainte de căminele studențești, faceți la stânga.” Mă urnesc din loc cu entuziasm și, fără să văd, fără să vreau, cred că am depășit locul indicat. În stânga mea, niște clădiri lunguiețe cu patru etaje sugerează c-ar fi căminele menționate de doamna cu cățelul. Să mă întorc înapoi? Unde? N-am văzut nici o stradă cu numele „Republicii”. Acum chiar m-am pierdut! Uf, ce toantă sunt. Pe unde s-o iau? Șoseaua, ajunsă într-o intersecție, șerpuiește în mai multe direcții. Obiective? Zero! Aleg aleatoriu și cobor... aiurea. Am nevoie de un ghid, susține gândul meu răvășit. „Doamne, ce pot face? Ajută-mă!” Frigul pătrunde sub geaca mea relativ subțire. Fac câțiva pași cu privirea în pământ de rușine. „Mi-ar fi picat bine acum un smartphone... cu internet. Nu, n-o pot trezi pe fiică-mea. Nu cred că mă poate ghida. Trebuie să mă descurc singură.” Ridic privirea și... zâmbesc.

Din josul străzii pe care m-am decis să cobor, urcă un tânăr cu căști în urechi, butonând pe telefon. Nu mă observă, însă mă opresc hotărâtă să-l abordez. Nu putea pica din cer, așa... matinal. Sigur cunoaște zona și mă va ghida. Gândul reîntoarcerii la hotel s-a ascuns în buzunarul stâng și nerăbdarea mea dă frâu liber curajului: „Voi vedea totuși Grădina Botanică!” 

Nu are chef de vorbă, însă nu-și mai pune căștile în urechi. Mergem unul lângă altul până lângă o stradă laterală. Se oprește puțin, îmi comunică pe unde să merg și grăbit pășește mai departe. „Coborâți cam un sfert de oră, apoi veți ajunge la Grădina Botanică.” Au trecut vreo zece minute de când cobor. Un gând destructiv insistă să-mi macine plăcerea plimbării matinale: „Dacă pentru reîntoarcerea la hotel ar trebui să escaladez în forță dealul? Nu voi mai ajunge la Polivalentă în condițiile date!” Mai cobor puțin. La poale, pare a fi o intrare. „De nu-i acolo, renunț.” Să cedez? Dumnezeu, de multe ori, ne supune la câte-o încercare să vadă cum reacționăm. Și-n tentativa noastră nu suntem singuri. Din umbră, un înger ne veghează pașii existențiali. Așa se întâmplă și acum. Nu-l văd, dar simt că lângă mine un înger păzitor îmi arată calea.

 

 

Mă apropii de intrare și investighez puțin curtea. Lalele galbene, roșii, mov grupate pe culori apar ca un medalion pe trupul ierbii acoperită cu zăpadă. De undeva, din fundal, o statuie mă salută. Arunc gândurile în poșetă și mă îndrept spre gemulețul gheretei de la intrare. Ospitalitatea ardelenească mă emoționează. „Dar să nu uităm pentru ce-am venit.” Îmi șoptesc gândurile din poșetă dorind să alerge în fața mea. Nu mă grăbesc. Plimb dialogul cu angajata Grădinii Botanice spre orientare, insistând totuși pe traiectoria reîntoarcerii mele în mijlocul orașului. Dialectul ardelenesc al femeii, de care-mi era dor, reușește să-mi transmită o stare de siguranță. Mulțumesc, în gând, lui Dumnezeu că nu m-am pierdut și pătrund în interiorul Grădinii Botanice cu un pliant în mâna stângă (cumpărat cică pentru o mai bună orientare). Acum, fie vorba între noi, eu cu orientarea cochetez bine, însă informația primită la intrare cum că n-ar fi o altă poartă de acces îmi oferă o siguranță mai mare. Avansez hrănindu-mi sufletul cu prospețimea verdelui hotărât să reziste temperaturii foarte scăzute pentru sfârșitul lunii aprilie. Sunt singură și totuși simt o protecție pe care n-o pot descrie. Decorul naturii se schimbă brusc. Am pătruns în Grădina Japoneză. Fac câteva piruete încercând să depășesc emoția. Visez că sunt o gheișă și caut (deconectată de real) un samurai. Chiar îl aștept puțin pe podul roșu de lemn, însă o grimasă a feței mă readuce la realitate. „Sunt, eu, Dorina!” Insist pe realistul gând și trimit imaginara japoneză în lumea ei. Pentru câteva minute peisajul divin al Japoniei, mutat în Inima Transilvaniei, mi-a îmbrățișat trupul înfrigurat. Mai fac câțiva pași. Trilurile matinale ale privighetorilor, vrăbiuțelor, mierlelor, pițigoilor, gaițelor, ciocârliilor mă determină să ridic privirea. Din toate direcțiile verdele inundă. Aleile, curate și fără zăpadă, imprimă o notă de disciplină. Îmi încarc bateriile, participând în liniște, la concertul matinal ce se desfășoară în copaci. Identitatea arborilor îmi mută gândurile spre diferite zone geografice naționale și internaționale. Mă amuz când poposesc lângă un arbust din taigaua caucaziană și respir ușurată când revin în zona de vegetație a Dobrogei. Festivalul muzical se prelungește, parcă dorind să-mi impresioneze auzul. Sala de concert improvizată pe bucata aceasta de pământ nu are nici lojă, nici locuri rezervate. Spectatorii încă lipsesc, dar nu se știe, poate soliștii cu aripioare ascunși printre crengile copacilor cântă doar pentru mine. Îmi place. Unicitatea coloanei sonore îmi antrenează corzile vocale pregătite să fredoneze măcar un refren. Totuși frica de a nu falsa mă determină să tac. Nu e lumea mea și o aventurare hazardată ar strica magia sunetului.  

Uit și de frig, și de faptul că-s singură. Sau nu? Las în urmă arțari, frasini, fagi, castani și chiar molizi, pini, brazi și pătrund, întâmpinată de soarele matinal, care tremură și el cu mine, într-o poieniță. Prin iarbă, ca într-un evantai viu, respiră, lungindu-se spre lumină, plante aduse din diverse zone ale globului. Citesc denumirea lor științifică și mă simt ca la ora de biologie, însă descoperind originea acestora (în ultimul rând al prezentării) emoția lasă locul admirației pentru administratorii acestei oaze de verdeață.

Mai fac câțiva pași. În stânga mea o clădire cu fațada din sticlă îmi incită interesul. Nu-s curioasă de genul meu, chiar dacă tupeul de a pătrunde unde-mi doresc îl am în sânge, dar privesc prostită aripa dreaptă a clădirii și gândesc că dacă aceasta este închisă, aici și acum trebuie să încerc teleportarea. De ce? În spatele pereților transparenți o bucățică din zona tropicală cu palmieri de diferite forme și mărimi îmi trage insistent cu ochiul. Așa ceva nu pot rata! Analizez imprimatul și descopăr misterul. El are un nume  – Serele Mari. Nu răcoarea, care cred că a coborât gradele la limita înghețului, mă îndeamnă să grăbesc pasul, ci splendoarea peisajului din spatele imensului perete de sticlă. Depistez intrarea în clădire. Nu mă întâmpină nimeni. Holul nu diferă de cel al unei instituții de învățământ: pereții sunt tapetați cu o multitudine de imagini cu plante și diverse alte informații adiacente. Ușa „zonei tropicale” e închisă, fapt pentru care pășesc în sens contrar unde un zumzet de apă parcă mă invită să intru. Cuvintele s-au înecat în lacul improvizat pentru nuferi, iar privirea zboară pe pereții încăperii tapetați cu diverse plante agățătoare. E așa de cald încât camera foto a telefonului aburește. Aș fi vrut să mă transform într-un nufăr să pot savura în tihnă peisajul, însă totdeauna astfel de gânduri excentrice fug sau se ascund în întunericul neputinței noastre. Ies, cercetând în taină (căci interiorul clădirii are supraveghere video) intrarea în zona tropicală. Nu îndrăznesc. Poate nu-i voie...

Înaintez spre mijlocul clădirii. Pe partea dreaptă, o ușă deschisă și voci. E vestiarul celor care se ocupă de acest colț de rai. Schimbăm câteva cuvinte și avansez, căci în față, în spatele altor pereți de sticlă, o mulțime de plante ordonate pe specii se încurcă pe podea, pe pereți și chiar pe tavanul încăperii. Un spectacol de culoare și forme în care verdele din tulpine și frunze recită în contururi calde, dar misterioase în același timp. Doar gândul meu se blocase în... imaginea palmierilor. Trec din nou pe lângă vestiar și am grijă să las câteva superlative îndreptățite pentru spectacolul viu al culorii. Sunt invitată să intru și-n sala palmierilor. Cu inima cât un purice salut și plec, încercând imaginar saltul într-un picior.

Ajung la ușa în spatele căreia zona tropicală e găzduită de capitala Transilvaniei. Ca într-o ceremonie, în taină, cer permisiunea să intru. Pătrund, cu sfială. Inițial mă izbește căldura, apoi grandoarea regatului verde care se întinde spre tavanul de sticlă. Parcă sunt în Grădina Edenului. Nu-l aștept pe Dumnezeu, căci Îl simt aproape. Frunzele exponatelor sunt ca niște aripi de îngeri. Se poate spune că sunt chiar... îngerii grădinii.

Plantele prezente aici sunt din Madagascar până-n Asia insulară. O feerie de verdeață impunătoare prin amplitudinea și diversitatea conturului frunzelor. Solicit minunățiilor de aici găzduire. Și nu fug de frigul de-afară, caut împlinire în mirajul grandorii ca orice om care tinde să facă pași spre treptele superioare ale existenței. Încerc să imortalizez peisajul în câteva fotografii, însă telefonul meu nu poate să prindă doar frânturi din jocul îngeresc al verdelui poposit de la tropice. Solicit, în șoaptă, integrarea mea în basmul cu clorofilă. Tăcere. Mai fac un tur hrănindu-mi privirea și imaginându-mi că sunt acolo, în lumea lor, la tropice. O nădușeală mi-a învăluit trupul. Nu mai pot staționa. Afară temperatura se încăpățânează să lenevească la limita înghețului și aici tinde spre patruzeci de grade. Simt cum transpirația își face ușor prezența pe spate și pe emoția de pe față. Cu un ușor regret, las palmierii în lumea lor și ies.   

Frigul e nerăbdător să mă îmbrățișeze. „Dacă nu răcesc acum, nu voi răci niciodată.” Respir înhalând răcoarea treptat ca și cum aș proba apa înghețată a unui ocean. Soarele îmi dă binețe, șoptindu-mi parcă: „Nu răcești tu așa ușor, uite, îți trimit câteva raze călduțe.” Mai arunc o privire jucăușă spre palmieri și mă afund în zona temperată unde iarba încă este acoperită cu o mantie albă. Concertul matinal se aude inițial în surdină, apoi tot mai tare. În întinderea verde, umedă și răcoroasă caut ghiocei, însă dau de ciuboțica-cucului. Să plec? Scot broșurica din poșetă să mă documentez pe unde sunt și ce-aș mai putea admira. Șansa reîntoarcerii aici e minimă, așa că trebuie să-mi fac un bagaj de amintiri cu... toate compartimentele pline. Bifez în gând zonele vizitate. Un singur obiectiv mai trebuie exploatat - Turnul de Apă. „Unde-o fi?” Instinctul mă ghidează bine sau ciripitul păsărelelor mi-a coordonat pașii? În depărtare, la o oarecare înălțime, clădirea căutată dormitează în dimineața asta liniștită de aprilie. E aproape ora zece. Voi cerceta turnul, apoi voi pleca căci foamea ușor, ușor își cere drepturile.

Am tendința să ignor aleile pietonale. Vreau să simt pulsul ierbii sub talpa propriului picior. E ca și când aș invada natura, urcând un deal. Umezeala pământului s-ar putea juca urât cu pașii mei. Aleg siguranța pavelelor uscate.

Sunt la baza turnului. Zona e ca o poveste în ramă. Aleile pietonale, brăzdate cu bănci, privesc spre zăpada din zona verde. A trecut mai mult de o oră și nu m-am întâlnit cu alt vizitator. Deci, pentru moment, locul îmi aparține. Ce-ar fi dacă aș escalada înălțimea? Privesc spre vârful clădirii. Acolo sus cred că aș putea da mâna cu Dumnezeu. Greu, căci fobia de înălțime n-am lăsat-o acasă. Totuși, nu mă vede nimeni. Ce-ar fi dacă... Și nu reușesc să-mi finalizez gândul căci picioarele se joacă deja pe scările de metal. Prima platformă interioară. Nimic interesant. Continui urcarea și simt cum curajul, care m-a luat de mână, ar vrea să alerge în fața mea. Mă opresc pe a doua platformă. Mai puțin și aș putea atinge cerul. În spatele brazilor, panorama Clujului salută dimineața, iar dincolo de oraș o culme deluroasă doarme încă acoperită cu o plapumă albă. Când ochii se ascund în spatele pleoapelor simt cum plutesc. Aerul rece ar vrea să-mi pătrundă spre piele, însă, ca o barieră intactă, emoția transformată în magie îi șoptește: „Locul tău e în brazii ăștia care fug înspre nori. Las-o!” Nu iau în seamă nici răcoarea, nici emoția acaparatoare și urc. Vând adrenalină pe tălpile care se încăpățânează să nu tremure. Mai e puțin până-n vârf. Doi metri, un metru și... stop. Gheața de pe ultima platformă mă aplaudă bucuroasă de un eventual dialog matinal. Dacă n-ar fi fost ea, aici sus, poate aș fi atins... cerul. O privesc în tăcere. Lângă mine, în brazii vecini cu turnul, conurile îi pot ține companie. Eu însă nu. Comunicarea am lăsat-o la parter. Goală de cuvinte silabisesc o coborâre. Nu privesc în jos, căci literele s-ar transforma într-o interjecție dureroasă. Picioarele mi se încurcă unul în altul și fiecare treaptă rămasă în urma mea plânge. Ajung pe platforma de la etajul doi. Uf, și cât mai e până jos! Un pas și prima treaptă îmi spune. „Stai!” Șiretul de la gheata dreaptă s-a desfăcut. Îl leg și inhalez curaj. Mă apropii de marginea platformei și arunc o privire perpendiculară spre cișmeaua de lângă turn. Parcă-i un pitic în țara uriașilor. Mai staționez puțin, nu de teama coborârii ci din dorința de a admira peisajul. Mi-aș dori să vorbesc cu brazii din apropiere, dar nu se-ncurcă ei cu o liliputană care cultivă frica de înălțime. Îi las în lumea lor și cobor. Treptele din metal parcă se lipesc de fiecare pas pe care-l fac și mâinile refuză să se desprindă de pe bara care delimitează scările. Povestea debarcării continuă. Firul epic a ajuns la etajul întâi. Respir ușurată. Mai e un hop până la siguranța pe care mi-o oferă pământul. Mâinile  strâns legate de bara de metal asigură pașii care salută fiecare treaptă. De aici aș putea sări! Dar am uitat că nu mai am douăzeci de ani. Păcat. Spirala care formează scările de acces în clădire e încă udă. Mai contează? Câțiva metri sunt până la sol. Îi parcurg fredonând.             

Mă simt ca și cum aș fi plimbat un înger. Greșesc. Un înger m-a plimbat pe mine! Să-l las aici? De ce? Fiecare clipă pe care-o respirăm are nevoie de ceva divin. Când Tatăl îți modelează îndrăzneala și zborul spre înălțimi mulțumești. Faci o reverență și mergi mai departe.  Așa procedez și eu acum.

Hotărâtă că am văzut destul, mă decid să plec. Iau cu mine curajul cu care-am învins frica de înălțime, căldura și grandoarea palmierilor din sere și, acompaniată în continuare de privighetori, gust din plin plăcerea de a hoinării prin natură (pe care de multe ori mi-o refuz din lipsă de timp). În aer plutește ceva divin, iar pașii mei neobosiți promit că vor mai reveni pe aici. Șoapta gândului meu a fost consemnată de o veveriță care tocmai a sărit dintr-un copac în altul. Mă opresc puțin să o salut. Zglobie, micuța roșcată s-a ascuns în desișul frunzelor proaspete. Zâmbesc și pășesc mai departe. Zona serelor rămâne în urmă, apoi grădina japoneză. Se zărește aleea de acces și surpriză... un grup de excursioniști. Nu vreau să mă agăț de proverbul „Cine se scoală de dimineață departe ajunge.” însă cred că pentru mai bine de o oră Grădina Botanică mi-a aparținut integral. O, scuzați-mă, greșesc! Din aventura aceasta matinală nu-l pot exclude pe îngerul care m-a însoțit. Să-i mulțumesc? Nu. Ar însemna că vreau să ne despărțim, dar ziua de abia acum începe.

După explicațiile date de angajata grădinii botanice ajung relativ repede în bastionul orașului. Turlele celor două biserici situate în centrul Clujului – Biserica Sfântul Mihail și Catedrala Adormirii Maicii Domnului - m-au călăuzit ca un ghid de nota zece. Drept recompensă (și nu numai... ) poposesc puțin în catedrală pentru a rosti o rugăciune.

Trup și suflet gust din plin această dimineață de aprilie meditând la plăcintele coapte pe vatră care mă așteaptă la „Casa Țărăncuței”. De aici până la hotel mai e o aruncătură de bâț (cu troleibuzul însă).

 

E ora unu fără un sfert. Cobor din autobuz și privesc năucă. Trei cozi gigantice s-au format la intrarea în sală. „Voi pierde finala la sol a băieților!” Mă așez la una dintre ele până când un gând grăbit îmi sugerează să caut soluții. Sunt omul răbdării, dar când am venit de la sute de kilometrii să bifez un vis de peste treizeci de ani (vizionarea din tribună a unui concurs internațional de gimnastică artistică) șterg din minte cuvântul răbdare. Ies din pluton și avansez diplomatic printre oameni. Pe partea stângă a intrării în sală, Andreea Esca e în transmisiune directă la Radio FM. Avansez printre curioși, cu pași hotărâți, dar de furnică. Într-o mare de oameni, vreo douăzeci de metri mă mai despart de ușa de la intrare. Scot biletul din poșetă și înot prin mulțime dând ușor din coate. Fenomenul Esca mă ajută să trec neobservată. Pătrund în interior. Mă deplasez ca și când aș alerga după un tren pregătit să plece din gară. Întru în sală și analizez ceasul. Am pierdut doar vreo zece minute (execuția primului sportiv din finala pe aparate la sol a băieților).

Aplauzele, ovațiile și bucuria generalizată mă conectează trup și suflet. În Sala Polivalentă din Cluj-Napoca, gimnastica se gustă evoluție cu evoluție, de fiecare spectator, generând frenezie. Ca un dirijor de cinci stele, comentatorul englez presară pasiune și dulceață peste cuvintele care curg explicite și melodioase. Sala explodează. Urmează Drăgulescu la sol. „Hai, Marian!” Se hrănește cu aplauzele noastre și transformă concentrarea în dorință. O diagonală reușită și spectatorii, prin bătaia regulată a palmelor, electrocutează Polivalenta. Speranța zburdă pe covorul de la sol, iar Marian, stăpân pe el, transformă momentul în magie. Tremur de plăcere. O altă diagonală superbă cu triple rotații. Parcă i-au crescut aripi... O evoluție excelentă. Ce-ar fi dacă? Cer prea mult! Lacrimi de bucurie se ascund în colțul ochilor care vor să asimileze cât mai multe imagini din acest regal de gimnastică.

N-aș fi crezut că un alt vis (pe care nu-mi imaginam că-l pot materializa „live” vreodată) se pregătește să zboare spre realitate – intonarea imnului României. Nu, nu pot anula zecile de mii de ore de antrenamente, determinarea neglijând vârsta și dorința lui Marian Drăgulescu de a străluci în țara lui, însă cred că îngerului meu - care m-a însoțit dimineață în Grădina Botanică – îi place gimnastica. Mi s-a alăturat și aici, îl simt aproape. E ceva divin în aerul din Polivalentă și nu poate fi altfel când peste șapte mii de suflete intonează imnul României cu și pentru reușita aurului european la sol în concursul masculin.   

Astăzi, se pare că, Dumnezeu a făcut un popas în Sala Polivalentă din Cluj-Napoca, acceptându-mi și mângâindu-mi fericirea. Ca un sol de credință și iubire, îngerul care a staționat în viața mea pentru o zi vrea să-și ia rămas bun. Refuz despărțirea. Insist să-l așez în buzunarul de la piept care pulsează bunătate, iubire de frumos, onestitate. Nu stă deloc pe gânduri. Îmi zâmbește și se așează confortabil.

Cum să mulțumesc pentru darul primit? Rușinoase, cuvintele se ascund în spatele aplauzelor. Înger și om, confundându-se cu valurile umane declanșate în Polivalentă, gustă spectacolul sportiv secundă cu secundă și cizelează împreună traiectoria clipei spre sertarul cu amintiri.

Vizualizări: 193

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Vă mulțumesc pentru apreciere, domnule Bidulescu.

Jurnal de călătorie, cu multe amănunte, în așa fel, încât autoarea nu dorește să piardă nici un simțământ din  această călătorie. Amplitudinea amănuntelor, cam nesemnificative, dezarmează cititorul, aș zice eu. De fapt, eu așteptam mai multe concluzii din Grădina Botanică sau chiar despre Cluj. Dar, în fine! Fiecare cum a simțit.

Am citit cu plăcere,

Sofi

Am citit textul bucurându-mă de stilul tău, dar am revenit pentru Grădina Botanică. Ai reușit să-ți învingi teama de înălțime, chiar și numai pentru acest lucru merita plimbarea matinală. În multe situații simțim prezența ocrotitoare, unii îi spun înger... Se spune că dorințele se împlinesc, depinde ce-ți dorești! Ai avut bucuria ca tot ce ți-ai propus să duci la final, cred și fiindcă nu ai cedat. Felicitări!

Apropo, de grădini și dorințe. Văzusem la Grădina Botanică din Iași, în vremea când tot norodul bea „nechezol”, un arbore de cafea și-mi ziceam ce bine ar fi ca familia mea să aibă un astfel de exemplar. Mă uitam la copacul respectiv și-i admiram toate stadiile de dezvoltare a rodului: flori albe, bobițe verzi și bobițe roșu deschis și închis, dar erau prea sus să pot lua o boabă coaptă... După „n” ani,„Îngerul” ne-a dăruit trei! și mă rog de tata să renunțe la unul din arborii de cafea, măcar la cel care a ajuns în tavan.  :)

Amănuntele, doamnă Sofy, din punctul meu de vedere, oferă condimente unei proze bine clădită. Dacă am plictisit, îmi cer scuze. Poate privit din alt unghi, concluzii despre Cluj-Napoca sau Grădina Botanică din „Inima Transilvaniei” ar fi fost benefice, însă scopul acestui text (cum precizează chiar titlul) este argumentarea prezenței divine în aceea zi, alături de mine.

Vă mulțumesc pentru plăcerea lecturii și sinceritatea gândurilor.

Să nu uităm finalul, dragă Mihaela. Participam (ca spectatoare) la Campionatul European de Gimnastică - un vis de decenii împlinit în acea săptămână. O escaladare la înălțimi, în acel Turn de Apă nu putea să-mi „rupă” fericirea pe care-o trăiam în tribunele Polivalentei din „Inima Transilvaniei”. Simțeam că nu sunt singură, chiar dacă vizual, trupul meu era solitar. Așa... s-a născut ideea. Restul... ai citit și apreciat.

Îți mulțumesc.

Vă mulțumesc pentru semnul discret, domnule Tudor Cicu.

Ai aici o proză frumoasă, și nu un ghid al Clujului.

Mici, mici scăpări.

da Coza

Vă mulțumesc, domnule da Coza.

Mi-aţi adus aminte de Grădina Botanică din Cluj, am revăzut, cu drag, locurile, mulţumesc!

Drag,

Nikol

Mă bucură faptul c-am reușit să-ți împrospătez aminitirile. Îți mulțumesc pentru lectură și apreciere, dragă Nikol.

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 8 minute în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 11 minute în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 15 minute în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 20 minute în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 24 minute în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 42 minute în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 1 oră în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 7 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 14 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 18 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 18 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 19 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor