Cu tata la ultimul său război

 (din Jurnalul de front)

                                                                   noiembrie 1942

  

    În regimentul nostru se aflau, în dimineaţa zilei de 17 noiembrie, soldaţi aflaţi aproape de epuizare, dar eram cu toţii încrezători în bătălia acelei zile, hotărâtoare pentru noi. Unii tremurau, fiindcă gerul dimineţii nu ţinea cont că aveai manta pe tine ori doar uniforma de toamnă. Mă uitam, pe sub coada ochiului, şi îmi păreau nişte eroi dintr-o poveste orientală. Dar cazematele, în care aşteptam cu toţii semnalul atacului, cu noroiul peste noapte îngheţat, nu aveau nimic din atmosfera acelui basm oriental. „Aşadar, început de secol într-o înfundătură din Rusia, şi noi, nişte eroi ai ţării ori doar aventurieri în acest război”, mi-am spus, convins că am să scriu fraza asta, ceva mai târziu. Aici, la Skirokinski, soldaţii se căutau cu o seară înainte, la lumina opaiţelor şi lumânărilor, de „mitraliori”, cum le spunem noi, păduchilor. Trezindu-mă dimineaţa şi stând la ferăstruica cazematei, ca împăratul ce tocmai urmărise de o vreme un stol de ciori ce tot s-a rotit peste cupola umedă a catedralei (cum citisem undeva că ar fi făcut ţarul Nicolai al Rusiei), mi-am amintit de vorbele contelui Tolstoi, se zice, rostite în preajma fugii sale: „Eşli budu jiv” (adică: dacă va da Domnul, voi ajunge cu bine!). Mi-am repetat de câteva ori fraza asta, în gând, că-mi suna al naibii de ciudat pe câmpul de luptă de la Skirokinski. Când ni s-a transmis că putem porni atacul, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi scuip în sân şi să-mi fac rugăciunea dinaintea lui Dumnezeu. De la Skirokinski şi până la Don, nu am găsit o casă în picioare. Şi am mers cale de două zile! Ne opream la fântânile cu cumpănă aflate în calea noastră şi ne potoleam setea. Nu puteam bea toţi, dar cred că secam fântânile în urma noastră. Care nu apuca nu bea. Nu mergeau călare decât de la căpitan în sus. Eu, fiind în grad mai mic, mergeam pe jos alături de soldaţi, iar în spate ne duceam raniţele, cam la 30 kg greutate, în care aveam alimentele de război şi muniţia necesară. Pe tot parcursul drumului n-am văzut decât tancuri sfărâmate, sârmă ghimpată, căşti presărate pe câmp, ici-colo. Aşadar, pe o suprafaţă de numai câţiva kilometri pătraţi, se desfăşurase înaintea noastră un atac căruia îi căzuseră victime zeci sau poate mii de soldaţi, pentru că terenul era răscolit peste tot de obuze. Uneori, se auzeau, în stânga noastră, nemţii, cântând pe limba lor. Ca răspuns, am început să cântăm şi noi:

                             „Bătrâne, vino şi povesteşte

                              De lupta de la Mărăşeşti!...”  

     Marşul acesta a fost cântat pe întregul traseu pe care l-am parcurs. Mulţi dintre noi nu ştiam cântecul, mormăiam versurile, asta la început, apoi am început să-l cântăm cu toţii, de nu se mai auzea, până la cer, decât cântecul nostru. Când se apropia vreun avion, ai noştri se uitau cu atenţie să nu facă, cumva, vreo confuzie şi să ridice ţevile tunurilor asupra lor. Nu auzeam decât vorbele celor de lângă mine:

- Vine în picaj, nemernicul... Jos, jos... Domnule sublocotenent, ăştia or fi de-ai noştri?

- Ai dracului, iar încep!, spunea altcineva. (Şi urma o detunătură de obuze, de ne băga în sperieţi).

    Seara, veneau şi ne aduceau mâncare şi, cum nemţii nu erau învăţaţi să mănânce mult, ne dădeau câte un baton de miere sintetică şi câte o conservă pentru ziua următoare. Noi o mâncam seara şi ziua următoare răbdam. La Tagarok, am primit ordin să o luăm la stânga, pentru cotul Donului. Un major mustăcios răsuflă, lângă mine, uşurat:

- În sfârşit, domnule sublocotenent, cred că ne vom odihni şi noi, astăzi. Măcar cât să tragem o porţie de tutun! Dumneata nu fumezi, domnule sublocotenent?, m-a întrebat. I-am făcut semn că aveam numai să mă trag deoparte şi să notez câte ceva în caietul meu, impresii de front, în acel blocnotes de campanie pe care-l purtam cu mine tot timpul. Am ajuns, mai apoi, la Tagarok şi nu ne-au mai dat pauză ci ne-au băgat direct în tranşeele făcute de nemţi. Tranşeele erau la înălţimea unui om şi aveau anumite locuri de tragere, la înălţimea malului ridicat. Cum am ieşit din tranşee, nu ştiu cum au făcut ruşii de ne-au descoperit, că au început gloanţele să ne treacă pe la ureche. Ne-am desfăşurat în trăgători. A şi început un bombardament infernal. Am rămas cu gura căscată şi ochii holbaţi la orizontul dinspre care se trăgea. Soldaţii nu mai simţeau vântul rece ca gheaţa. Îi vedeam, stând încordaţi, cum aşteptau comanda mea, într-o linişte apăsătoare care ne răscolea la toţi măruntaiele. Au apărut trei avioane ruseşti, din acelea cu biplan, şi a venit imediat un Messerschmitt şi, într-un sfert de oră, le-a doborât, unul câte unul, de era numai vâlvătăi de flăcări toată valea. În jurul meu au căzut mulţi soldaţi. Strângeam din dinţi şi închideam ochii până când nu le mai auzeam vaietele şi urletele de durere. În urma noastră, pe răniţi îi ridicau cei de la grupele sanitare. Mă uitam la soldaţii din dreapta şi stânga mea: departe de ei dorul de acasă, de iubitele lor. Citeam pe feţele lor doar chinurile singurătăţii, duioşia gândurilor cu care, câteva clipe, unii, ceva vreme mai înainte, umpluseră câteva foi albe în scrisorile trimise acasă, sau îmi venea la ureche doar înjurăturile grosolane ale altora. Noaptea care a urmat, deşi eram în noiembrie, am stat pe câmp numai în veston, fără să simt răceala nopţii. Înapoindu-se din recunoaştere, comandantul bateriei de stat major, colonel Grigorescu Ion, ne indică sectoarele de front pe care le vom ocupa fiecare pluton, stabilind linia de apărare la circa 300 de metri în faţa noastră. Comandanţii noştri făceau eforturi uriaşe ca să pătrundă, înainte de venirea iernii, dincolo de Don. Am ocupat toţi poziţiile indicate, comandantul bateriei alegându-şi punctul său de comandă pe vârful unei coline, într-o zonă de lăstăriş sălbatic. Mi-a cerut să-i dau - să stea în punctul său de comandă, ca agent de legătură cu posturile noastre de observare - pe unul dintre sergenţii mei din pluton. I l-am dat pe sergentul Ivanciu Nicolae, un dobrogean get-beget, bun cercetaş-topograf. La numai câţiva km de aceste locuri, în spatele râului, tunurile bubuiau înăbuşit iar cerul era fulgerat, din când în când, de proiectile luminoase.      Toată ziua de 18 noiembrie am stat liniştiţi, pe poziţia ocupată, şi nu ştiu să se fi întâmplat ceva deosebit, atât în sectorul ocupat de artileriştii aflaţi la dreapta noastră, cât şi la regimentele de infanterie din stânga noastră. Dar, în dimineaţa următoare, peste liniştea lăsată din cursul dimineţii, să fi fost trecut de ora nouă, am auzit un vuiet mare de motoare şi am văzut ieşind dinspre valea râului, venind înspre câmpul cu păşune din stânga noastră, o formaţie compactă de tancuri ruseşti, urmată în spate de o unitate de infanterişti care mergeau în pas alergător. Câteva minute mai târziu, patru tancuri de tip greu ies din formaţie, de pe linia în care înaintau în două coloane paralele,  şi o cotesc spre poziţiile noastre. Cum a apărut primul tanc în faţa poziţiei ocupate de sublocotenent Vintilă, comandantul plutonului tunuri regimentare de 40 mm, aceştia trag foc cu un tun, proiectilul de numai 40 mm ricoşează din blindajul gros al tancului apărut în faţă, iar tanchiştii trec cu viteză mare peste tun, pe care-l strivesc ca pe o surcea, de-l fac una cu pământul. Tancul face o manevră de rotaţie în loc şi se repede asupra celui de-al doilea tun. Sublocotenentul Vintilă reuşeşte să scape din faţa obiectivului său, aruncându-se în spatele malului unui pârâu care curgea paralel cu direcţia de deplasare a tancului, şi se salvează. La fel se salvează şi servanţii tunurilor sale. Ceva mai devreme, noi făcuserăm amplasamente, grupe individuale contra tancurilor, cât avuserăm loc să intrăm în ele. Şi acolo eram cu sticle incendiare pregătiţi. Când am auzit tancurile venind, m-am uitat de trupe. Tancurile nu veneau decât din faţă, şi nu aveau oameni după ele, nu avea cine să le apere. Şi zic: „Aha, dacă nu aveţi soldaţi după voi, ai noştri sunteţi”. Şi au venit tancurile şi, după ce treceau pe deasupra noastră, noi aruncam cu grenadele anti-tanc şi cu sticlele incendiare. Unul a trecut şi pe deasupra mea. Am aruncat grenada, şi imediat după scrâşnetul de oţel al şenilelor, am aruncat sticla incendiară, de l-am lovit la radiatorul din spate, şi a luat foc. L-am văzut la 10 m de mine, încremenind pe loc, arzând în flăcări, şi ăia din el ţipând. Cei care ieşeau afară erau seceraţi de puştile noastre, cei care nu ieşeau nu mai puteau să iasă, în veci. Acolo le era mormântul. Şi acela a fost primul tanc pe care l-am distrus eu. Şi al doilea tanc, şi al treilea a fost nimicit de soldaţii mei. Au murit toţi care erau acolo, în tancurile acelea. Cel de al patrulea ne-a scăpat şi s-a dus mai departe. Nu a mai venit înapoi. Cred că a plecat să închidă cercul care s-a făcut la cotul Donului. M-am uitat după coloana de tancuri, care înainta în două linii paralele, şi îmi doream să se mai desprindă câteva şi să o cârmească spre aliniamentul nostru, dar cred că au descoperit locul unde se afla comandantul bateriei noastre de stat major, şi am văzut cum au deschis imediat focul. Primul proiectil tras, care a explodat, a fost aproape de poziţia ocupată de sergentul Ivanciu. Acesta e îngropat sub o pătură de pământ, dar nu cred să-l fi nimerit în plin. Din umărul drept a început să i se scurgă sângele, mânjindu-i toată faţa. În schimb, câţiva soldaţi, aflaţi în preajma lui, au fost aruncaţi în aer, şi au rămas, ţepeni, culcaţi la pământ. Un snop de gloanţe de mitralieră îl răneşte mortal pe sublocotenentul Vintilă. Ceilalţi scapă nevătămaţi, iar tancurile, în înaintarea lor, trec pe lângă groapa unde fusese acoperit sergentul Ivanciu, unul, cârmind din formaţie, a vrut să-l calce şi să-l zdrobească, el însă, fiind mai abil, şi-a ferit corpul de şenilele tancului, rămânând în groapa amplasamentului, unde fusese aruncat de explozia proiectilului, până spre seară - când au trecut pe acolo două sanitare nemţoaice care şi-au făcut milă de el, văzându-l băiat frumuşel, l-au luat pe targă şi l-au expediat la un spital militar de-al lor. Aviaţia germană, însă, nu s-a arătat toată ziua. N-am înţeles asta - ce o fi fost cu aviaţia, care de obicei survola frontul - nici în ruptul capului. După vreo două zile, tot stând în tranşee, eu primesc ordin să distrugem cazemata mitralierelor de lângă podul abia construit peste râu. Căpitanul mi-a dat un brand. Când am ajuns acolo, i-am văzut pe ruşi înainte să ne vadă ei. Le-am făcut semn celor care mă însoţeau să aştepte pe loc, iar eu m-am strecurat ca un şarpe până aproape de ruşi. Şi am văzut o echipă de ruşi care lucrau şi ei la un brand. Am înregistrat toate coordonatele lor.

    Imediat cum m-am întors la ai mei, le-am spus să pregătească brandul şi am început să tragem. Am tras un proiectil, şi am văzut că a căzut foarte aproape de ei, de i-a aruncat la pământ. Am mai tras un proiectil şi nu ştiu câţi am omorât, dar ruşii tocmai refăcuseră podul, distrus parţial de aviaţia germană, şi înaintau cu trupe noi spre malul nostru. Un singur gând mă tot rodea, cât am stat acolo în gropile anti-tanc. Un sergent, Filat Mihail, şi un sanitar au zis că merg şi ei cu mine. Îmi făcusem, deja, un plan. Le-am spus, pe scurt, cum stătea treaba. Pe drum era o pădure cu nişte iarbă înaltă. Ăia cu mitraliera ne-au simţit şi au tras asupra noastră. L-au rănit uşor pe sergent, iar pe sanitar l-am văzut apucându-se cu mâinile de abdomen şi încercând să se târască doi-trei metri după un dâmb. M-am repezit, mai întâi, la sergent. Nu avea decât braţul stâng sfâşiat de un glonte. I-am rupt cu un cuţit tunica şi i-am legat rana cu o fâşie ruptă de la cămaşă. M-a asigurat că nu era ceva grav, că putea continua să înaintăm până aproape de cazarma de unde se mitralia în draci. M-am târât spre locul unde căzuse sanitarul. L-am găsit zvârcolindu-se pe pământ, cu toate intestinele afară. A vorbit cu mine, 10-15 minute. Am fost uimit să aflu că mă cunoştea.

- Domnule sublocotenent... nu mă lăsa aşa... Iartă-mă!... Mi se face tot mai frig. Luaţi-mă de aici, vă rog...

    M-am uitat la el. Ce vedeam nu era spre binele lui. L-am chemat pe sergent. I-a băgat sergentul intestinele înăuntru şi l-a legat cu o faşă, şi l-am luat pe o foaie de cort, şi, târâş, l-am cărat spre batalion. Până la batalion a murit. Dar cele spuse de acest sanitar mă marchează şi acum: „Domnule sublocotenent, vă rog să mă iertaţi. Vă cunosc bine. Dumnezeu a făcut să ne întâlnim şi aici. Eu am venit cu Moceanu, la dumneavoastră acasă, în Râmnicu Sărat, când v-au arestat de pe băncile școlii de subofițeri. Când m-au luat în formaţia ce trebuia să facă percheziţia aia la dumneavoastră, mie mi-au spus că e doar o glumă şi că e doar aşa să vă sperie. Cartea aia, cu care v-au acuzat, parcă «Pentru legionari» el v-a pus-o în buzunarul hainei, când nu eraţi acasă. N-am înţeles pentru ce vă ura. Ceva în legătură cu soţia dumneavostră, ori cu faptul că i-aţi luat iubita, n-am înţeles. Trebuia să-l demasc, atunci, dar n-am avut destulă putere. Dumnezeu m-a pedepsit acum. Pentru tot răul pe care vi l-am făcut fiindcă am tăcut atunci. Vă cer să mă iertaţi. Nu pot pleca la Dumnezeu, uşurat, dacă nu am iertarea dumneavostră”. L-am luat în braţe de l-am ţinut pe genunchii mei, liniştindu-l că are să se facă bine, că eu l-am iertat, Dumnezeu e martor că am fost sincer cu el şi m-am rugat să-l ţină în viaţă. Mi-a strâns mâinile cu ultimele puteri şi mi-a dat ceasul lui şi, scrisorile strânse la piept, pentru cei de acasă. Spre seară, ruşii au închis cercul care s-a făcut la cotul Donului. Cerul se aprinsese de la obuzele ce cădeau ca snopii de pe tarlaua de acasă, gloanţele şuierau prin aer, şi proiectilele tancurilor aruncau jerbe de pământ peste tot. Nu ne mai vedeam soldat de soldat. Frontul devenise un infern. Intraserăm în debandadă, şi fugeam când într-o parte, când într-alta, că ruşii au trimis să-i captureze pe cei care erau prinşi în cerc. La un moment dat, ne-am culcat seara într-o cazemată de artilerie. Aveam acolo, într-o marmidă, secară fiartă şi ce mai aveam noi prin raniţe, că altă mâncare nu mai aveam la noi. Cred că doar noi, cei din postul meu de observare, eram cam ultimii rămaşi acolo, pentru că a doua zi, de dimineaţă, am auzit nişte voci pe afară:

- Predai romanski, predai romanski!... În rest, tropote şi paşi alergători. Am întredeschis uşa la cazemată şi mi-am aruncat ochii prin deschizătură. Doi soldaţi ruşi erau postaţi dinaintea cazematei şi împungeau aerul cu puştile automate.

-  Hai mă, că ies eu, ce s-o mai lungim atâta!, am zis.

Aveam pistolul într-o mână, nimic altceva. Am deschis încet uşa şi am introdus, mai întâi, un picior. Apoi tot corpul. Şi când am ieşit, am luat pistolul şi l-am aruncat jos.

-Predai.. Gatovî, bez pistolet. Vse predai!... După mine au ieşit cu toţii, câţi erau acolo, cu mâinile sus, fără arme. Doar cu mâinile goale. Nu ne-au mai făcut nimic, nu au împuşcat pe nimeni, decât că vedem o coloană mare de soldaţi români şi germani, făcuţi prizonieri, şi ne-am dus acolo, şi am găsit un mujic rus care avea o căruţă cu pâine. M-am dus la el şi i-am cerut o pâine. Mi-a făcut din cap că nici să nu mă gândesc. Nu era pentru noi. I-am arătat ceasul primit de la sanitarul mort, iar acela era înnebunit după ceasuri, şi a vrut să-mi dea pe el o pâine. N-am fost de acord. I-am zis să-mi dea două pâini de-alea, pe el. S-a învoit şi mi-a dat două pâini, pe ceasul sanitarului acela. De acolo ne-au dus, în convoi, la o mănăstire pe malul Doneţului. Acolo erau zeci de mii de prizonieri: români de-ai noştri, germani şi italieni. Am împărţit pâinea cu cei din grupul meu, fiindcă santinelele ruseşti nu ştiau cui să dea mai întâi de mâncare: un polonic de apă fiartă cu nişte mei şi parcă ceva sfeclă, cui avea la el castroanele din aluminiu. Noi nu aveam. Aici am apucat să notez câte ceva în caiet, şi la sfârşit am mai aţipit de câteva ori. Închipuieşte-ţi Elenuță, draga mea soțioară, într-un rând chiar am visat că eram sub salcâmul din curte, acasă, şi mâncam nişte ouă cu muştar şi untdelemn! Doamne!... Cum mi se face gura apă, când mă gândesc la ouăle alea!

                                                                (fragment din romanul în lucruPierduți prin Siberia”)

  

Vizualizări: 107

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Cutremurător!

Foarte bine scris - mână de prozator veritabil!

da Coza

Îngrozitor... - război! Cutremurător! Omori sau ești omorât. Privit azi, cu detașare, cine pe cine trebuia să omoare? Și de ce? Însă, din păcate războaiele n-au contenit până în prezent, sunt din ce în ce mai perfide, mai diverse.

Un jurnal de război foarte bine alcătuit, cu lux de amănunte, scris de așa manieră încât poți crede că autorul a fost de față. Un text în care scriitorul este omniscient și omniprezent, în care încă o dată sunt scrise ororile războiului, doar, poate, poate se va ține cont și vor fi înlăturate.

Un text curat. De altfel m-a furat acțiunea și nu am ținut cont de altceva.

Considerație,

Sofi

Doamna Sofi: romanul la care scriu nu are numai mărturiile tatei (dobrogean) din acel război, ci și (din câte au mai rămas) mărturiile unui general de brigadă buzoian, decedat între timp. La mormântul său din Cimitirul Eroilor mai aprind din când în când o lumânare. Am plecat astă vară în Ghindărești (după ce treci podul de la Giurgeni) pe urmele sergentului (pe atunci) Filat Mihail, de 92 ani. SPER să pot continua romanul până la final. Mulțumesc de lectură.

Da, prietene Ion Lazăr da Coza! În cuvântul înainte am să arăt și (sursa?) acestei scrieri. Din păcate, mărturiile generalului Costea (sublocotenent în acel război) le-am auzit la TV local. Visam și credeam că tata îmi repovestea despre războiul acela, dar când m-am trezit l-am văzut doar pe generalul pe care nu l-am cunoscut în viață. Dar pe sergentul de la Ghindărești (de 92 ani, da!)... Acum pot continua cartea. 

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 4 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cântec de lebădă neagră a utilizatorului chindea maria elena
cu 5 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 14 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 14 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 15 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 15 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 15 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 17 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 19 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 19 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 19 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 19 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 21 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 21 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 21 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 21 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor