Impresii din călătoria în Grecia (III)

[Tudor Cicu]

3. Thesalonik… Cheroneea… și Homer ca ghid.

 

   Dar să mă întorc puțin la prima zi a sosirii noastre pe tărâmul Greciei. Adică la primul popas făcut în Thesalonic. Inițial, n-am considerat important acest prim popas și de aceea nici nu voiam a-l relata. Ca să nu-mi dispară de pe retină imaginile care m-au impresionat, am trecut direct la călătoria spre Delfi de a doua zi după sosirea noastră la hotelul Starctharis din Psakoudia. La Thesalonik (înainte de a ajunge la plaja din Psaukoudia aflată pe brațul Sithonia, partea de vest, din Halkidiki), am căutat ca bezmeticii biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir. Adrian, fiul meu, spune că o are localizată, în memorie, după o vizualizare pe „google maps”. Dar, după alte încercări, ne întoarcem de unde am pornit. Eu, unul, mă las păgubaş. După circa zece ore de mers continuu cu automobilul (cât durase din România până în Grecia), doar freamătul mării îmi mai putea vindeca sufletul „zdrenţuit şi hărţuit” de gânduri, pe lungul drum făcut prin arşiţa nopţii trecute. Aşa că mă las păgubaş. Fiul meu şi soţia insistă. Le spun că, la întoarcere, mă vor găsi în portul Salonicului, la Turnul Alb. Cât am stat dinaintea turnului mi-am scos foile și mi-am notat acele gânduri. Așa s-a întâmplat și La Cheroneea, unde s-a ridicat celebra statuie a leului gigant, în cinstea eroilor din Teba, răpuşi, până la unul, în lupta cu Alexandru cel Mare. Cum spuneam: Plutarh se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere. Și acolo (meteahnă de scriitor, de!),  am fost derutat de un gând care nu-mi mai dădea pace. „Mă tem de greci chiar atunci când aduc daruri” – replică, se pare, atribuită de poetul Vergiliu lui Laokoon, cel care-i sfătuia pe troieni să nu lase să intre în cetate calul de lemn. Un cal, mai înţelegem, dar un leu? Mulţi se vor întreba acum, după aceste gânduri aşternute după lungul drum făcut prin Grecia: ce-i veni, domnule, ăstuia, să ne tot bată la cap cu Homer, Kafka şi Nietzsche ăla! Dar puţini cunosc secretul acestor introspecţii de călătorie (câţi nu ne regăsim în cele câteva rânduri scrise într-un jurnal intim de călătorie!), fapt pentru care vreau a le reaminti ceea ce murmur adesea, în gând dintr-un alt poem scris ceva timp în urmă și intitulat „cine știe…”:

 

„… Când am privit în sus,

de jumătatea lunii

stătea agățată flanela bunicului cârpită de bunica.

O văzusem doar cum rupsese ața cu dinții;

nici răbdare să o probeze la mâneci, n-a avut.

Și ar mai fi fost timp până în zori

când, de obicei, pornea cu luntrea

să dea bătălia cu pescărușii de mare

până dincolo de linia orbitoare a soarelui”.

 

    Citind acest poem, un amic a remarcat asta: „...în poezia ta a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire”. Atunci, mă întreb: Nu merita încercată o astfel de aventură? Ce distanță e de la luna de care stă agățată flanela bunicului și marea pe care pleca el cu luntrea? Gânduri... numai gânduri! Foarte puţini cititori îşi mai amintesc de faimosul cântăreţ Demodoc (Odiseea), cel căruia „vederea i-o luase/ Şi-i dăruise-n schimb vrăjitul cântec” şi pe care, tot mai mulţi istorici şi critici, îl văd în persoana marelui Homer. Să ne reamintim împreună versurile 105-109 din C.8, care sună astfel: „Înstrună el atunci vestitul cântec,/De care merse vestea chiar în slavă,/Sfădirea lui Ulise şi Achile,/Cum ei cu vorbe grele se sfădiră”. Tâlcul acestor versuri, vrea să ne spună că, odată, Agamemnon (tocmai îl vizitasem la Micene, dar nu ne întâmpinase ca pe Ulisse, Ahile şi alţii ca ei) întrebase şi el oracolul din Delfi cu privire la soarta Troiei, când anume va putea fi ea cucerită. Printr-o voce auzită numai de acesta, Apollo (acuma ştiţi, din ce v-am povestit, că preoteasa templului făcea, acolo, cărţile) i-ar fi răspuns că acel lucru se va întâmpla doar atunci când cei mai viteji dintre ahei se vor înfrunta între ei. Ar fi rămas un mister profeţia lui Apollo dacă, la un oarecare ospăţ, atenţia lui Agamemnon nu avea să cadă asupra lui Ahile şi a lui Ulisse, care o ţineau tot într-o sfadă: primul susţinea că prin vitejie se va cuceri Troia, cel de al doilea susţinea că doar prin inteligenţă şi viclenie se va întâmpla lucrul acesta. Timpul i-a dat dreptate lui Ulisse. Chiar s-a uitat asta? De aceea mă tem şi eu (ca şi Saint-Exupery) de cel care tinde să judece totul doar dintr-un singur punct de vedere. Eu am aflat, din păcate, că nu poţi fi singur cu adevărat decât în mijlocul oamenilor. Sau, mai exact, numai în mijlocul anumitor oameni. Se făcea atâta reclamă la Delfi cum că Nero, în persoană, a vizitat Delfi şi chiar i-a adus unele schimbări în bine. Păi, ia faceţi şi domniile voastre o mică socoteală: poate fi pus, pe aceeaşi etajeră, bustul lui Michelangelo alături de bustul lui Nero? Vă mărturisesc că mi-a prins bine citirea celor două opere: Iliada și Odiseea, în copilărie dar și recitirea lor de curând: Ţie, Homer, mă închin! Pentru tot ceea ce mi-ai transmis, în operele tale, voi merge mai departe! Schlieman descoperise, prin tine, Troia. Eu îţi voi spune, în gând, că bătăile inimii mele nu se pot auzi din pricina bătăilor inimii tale! Pentru că „era vuietul mult întocmai ca vuietul mării,/ Când se bat valuri de mal şi fierbe şi urlă noianul”(C. II, v.202-203). Mă întorc la Thesalonik-ul Greciei, unde am rămas cu povestirea, întrucât chiar cu acest gând îi aşteptam acolo, de o vreme, pe ai mei, plimbându-mă pe lângă Turnul Alb al Salonicului. O navă, croită după toate detaliile întrezărite prin gravurile antice cu navele lui Agamemnon plecate să se războiască cu Troia, ancorase în port, lângă mine. E ceea ce îmi trezise curiozitatea amorţită până atunci, deoarece fusesem (o vreme) furat de cântecul sfâşietor, la clarinet, al unui cerşetor postat pe un scăunel, cât mai aproape de ameninţarea mării Egee. Cred că era român, după „lacrima” doinei ce o răsucea cu jale, în inimi, trecătorilor ce nu se prea arătau miloşi. Aflu de la ai mei, după aproape două ore de patrulare de-a lungul falezei, că descoperiseră biserica Sfântului Dimitrie... şi au fost impresionaţi de mărimea, frumuseţea şi măreţia ornamentelor şi picturilor din sfântul lăcaş. Că, ceva misterios plutea în atmosfera din apropierea lăcaşului sfânt şi, în interiorul lui toţi vizitatorii aveau pe chipuri un fel de smerenie, dar n-au putut preciza ce anume. Am fost şi eu mulţumit că s-au rugat, acolo, pentru toţi cei de acasă. Mi-e ciudă pe neîncrederea mea, pe faptul că am cedat aşa de repede. Ori mă atrăgea marea cu freamătul acela lăuntric şi magia ei? Greu de spus.

 

                                                  (va urma)

[Mihaela Suciu]

La Salonic, cine atinge degetul mare de la piciorul stâng al statuii lui Aristotel v-a reveni cu siguranță în Grecia, așa spune legenda. Eu am făcut-o, dar... :) Mă bucur c-am ajuns și la Biseria Sf. Dumitru-izvorâtor de mir și la alte obiective turistice, atât cât ne-a permis timpul.

[Tudor Cicu]

Mihaela: Deși eram aproape de renumita biserică, uite că n-am făcut-o. S-au dus soția cu fiul meu acolo. O durere ciudată m-a reținut... n-am spus pentru că nu totul e de spus, uneori. De legenda care e legată de statuia lui Aristotel, de la tine am aflat. Sunt multe statui interesante la Salonic. La unele m-am oprit. La altele le-am făcut cu mâna. Mulțumesc pentru interes. Sunt convins că te vei mai duce și poate...  Pe unde am trecut și noi. Merită!

[Ion Lazăr da Coza]

Trepidant.

Citești cu sufletul la gură.

Încântat!

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Pe vremuri, Thessaloniki era considerat ca fiind foarte periculos, deoarece în marele port se întâlneau toate naţiile pământului. Bănuiesc că și azi e la fel de împestrițat, însă mult mai primitor și mai sigur. :)

Ce să spun... Deja mi-ați stârnit curiozitatea. După cum vedeți, nu mă pot opri să nu vă urmez în călătoria aceasta minunat descrisă.