EVANGHELIA DUPĂ NEA DRAGU

[Ion Ifrim]

EVANGHELIA DUPĂ NEA DRAGU

  Toată viaţa lui, nea Dragu (Isaiia - cum îl poreclisem), citise o singură carte: Biblia.

Era de o naivitate dezarmantă. Genial în naivitatea lui, nezdruncinată-i era credinţa. Dacă mi se permite comparaţia, era întruchiparea versetului 10:16 a lui Matei: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.”

De dimineaţa până seara pritocea «pasalmile», aşa cum le zicea. Îl găseam în izmene, stând pe un taburet la umbra casei vecinului, citind (comme d'habitude), aşa cum mi-l aminteam din copilărie, din Sfânta Evanghelie.

Lângă el se auzeau stropii de apă ce cădeau în interiorul unui butoi pus la umflat.

Pe atunci treceau dogarii prin sat. Le auzeai vocea baritonală:

- Reeepar butoaieee! Reeepar butoaieee!

Aveai un butoi cu fundul spart, meşterul se punea, cu gripca, ce semăna cu o rangă bifurcată, ciocanul şi rindeaua, şi tot ce-i mai trebuia, răzuindu-l pe dinăuntru şi făcându-l ca nou, încât nu mai curgea o lacrimă. Pe măsură ce papura, îndesată între doagele butoiului cu o lamă ascuţită de bomfaier, se îmbiba, absorbind, ca o sugativă, umezeala, picăturile se auzeau din ce în ce mai rar.

După marea naţionalizare, nea Dragu, făcuse şi el câteva norme în cadrul fostei Gospodării Agricole, cărând nutreţul de pe câmp la baza furajeră. Într-o zi alunecase din car şi-şi rupsese tibia piciorului drept, rămânând beteag pentru tot restul zilelor, şchiopătând, asemenea bătrânului Pantelei Procovievici din Donul Liniştit a lui Mihail Şolohov.
Căzut la pat, atunci a început să citească şi primele versete din «Sfânta Scriptură» (cum obişnuia să-i zică), împăienjenită şi plină de praf, descoperită pe o policioară.

Soţia, o pisăloagă şi-o intrigantă, bodogănea toată ziua. Pe deasupra mai era şi rea de muscă.

- Stai ca un trântor. Nu te sinchiseşti să dai şi tu cu o mătură măcar, să repari şi tu gardul ăla, care stă să se prăvălească, s-aduci şi tu o găleată cu apă. Câte nu sunt de făcut la casa omului?

Ca să evite certurile, îi zicea de fiecare dată:

- Mai taci odată, creştina lui Dumnezeu! (…) Decât să trăiască omul cu tine, mai degrabă pe acoperiş, cum zice la Sfânta Scriptură. (...) Bine, bine, aşa o fi, cum zici tu!

Într-o zi, zăluda, luă icoana Mântuitorului şi-o agăţă într-un cui înfipt în peretele unde se afla coteţul porcului. Văzând-o, nea Dragu, îşi mângâie bărbia răsucită, dând dezaprobator din cap, gândindu-se: „Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.”

De la accidentul acela, nea Dragu, tot restul vieţii avea să şi-l petreacă citind Biblia, pe care o lua cu el într-o traistă, plecând şontâcăind pe o vale, de-a lungul unei ape, să-şi îngrijească cele zece ari cultivate cu viţă de vie. Prăşea via aia până toamna când se culegeau strugurii. Aflată în pantă, via se ridica pe o movilă ce semăna cu Golgota. Acolo se afla şi un parapet. După ce dădea câteva sape printre butuci, se retrăgea la umbra unui nuc, stând tolănit pe o hanţă, citind până se făcea întuneric. Uneori îl apuca somnul. În somn, îi apărea David, spărgându-i capul lui Goliat cu o piatră pornită din praştie, fercheşul Iosif, tălmăcitorul de vise, căruia, într-o zi, supusă servituţii carnale, soţia faraonului, însoţită de o slujnică, venită să facă baie într-un heleşteu, îi smulsese haina de pe el. Meteoriţi aprinşi în frecarea cu aerul se abăteau asupra Sodomei şi Gomorei. Venea după-amiaza, umbrele se modificau, şopârlele şi aricii treceau pe la spatele lui, soarele cobora pe nesimţite şi el continua să rămână cufundat în somn. În vis îi apărea Moise, coborând de pe muntele Sinai, cu toiagul într-o mână, cu Tabla de legi în cealaltă mână. Patruzeci de ani aveau să rătăcească israieliţii prin pustie spre ţara făgăduinţei, vocifererând şi cârtind împotriva conducătorului lor, care mai era şi bâlbâit pe deasupra. Doar ploaia de potârnichi, ce se abătuseră din ceruri asupra lor, aveau să le mai potolească mânia.

Creierul lui era în permanenţă bântuit de visele aflate la antipodul apostaziei prin care semenii lui treceau.

Cu excepţia duminicilor, în care mergea la biserică, toată vara, asta făcea: prăşea via şi citea Biblia, până cădea în lumea viselor.
La biserică, preotul, în graţiile căruia intrase, îi rezervase în exclusivitate o strană. Chiar şi atunci, când nu făcea act de prezenţă, nimeni nu îndrăznea să se aşeze în ea. De la el auzisem pentru prima dată cum faraonii îi chinuiau pe evrei, punându-i să facă chirpici la doisprezece noaptea. În capul lui era o adevărată babilonie. Bunăoară, susţinea că, opulentul rege Nebucatneţar, cel ce benchetuise toată viaţa lui, sfârşind prin a merge în patru labe, era contemporan cu Mihai Viteazul.

Şi acum îl am în faţa ochilor. Un bătrân cu părul alb, cu obrajii scofâlciţi, ce semăna în mod izbitor cu Samuel Beckett, adus de spate, sprijinindu-se într-un băţ strâmb şi noduros, cu pantalonii rupţi în fund, abia şontâcăind, cu sapa pe umăr şi traista în care avea Biblia, brânza şi mămăliga.

Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când l-am văzut ultima dată.

Era toamnă. O toamnă magnifică, cu nimic mai prejos decât decât celelalte, pe care le lăsasem în urmă, suspinând cu nostalgie după galbenul frunzele de gutui, arse de frigul nopţilor, de parcă ar fi fost puroaiele lui Iov, după cum versificase odată un amic într-un poem. Micile tornade, ce se creau din senin, ridicau, în vertijul lor, praful şi frunzele cocenilor căzute pe uliţile satului, dispărând în înaltul cerului. Piramide de bostani portocalii, ca nişte mingi de rugbi, se vedeau prin curţile oamenilor. Înfometaţi, câinii hămăiau fără întrerupere.

Am împins poarta putredă de atâtea ploi, dărăpănată, scoasă din balamale şi am intrat fără să strig. Făcută din chirpici, casa în care locuia era spoită pe dinafară cu var. Rândunicile îşi făcuseră cuiburi la streaşina casei. Viespile roiau peste tot.

Aveam cu mine o carte a lui Cioran, filozoful ce cunoscuse tristeţea metafizică a postcoitului.

Magistrul universităţilor mele ridică privirile, îndreptându-le spre cartea pe care-o ţineam subsuară.

- Ce carte e aia, cumetraşule? 

- Lacrimi şi sfinţi, scrisă de un filozof român fugit la Paris de teama represaliilor comuniste, am zis. Un şmecher, ce se credea prea deştept ca să accepte existenţa lui Dumnezeu. Un fachir, care făcea speculaţii, învârtind metafizica în vârful degetului.
Prea multe, din ce-i spusesem, nu cred că înţelesese. În timp ce am vrut să-i întind cartea l-am văzut cum schiţează un gest de apărare, răşchirând degetele, ca şi cum cineva ar fi vrut să-l lovească şi el îşi apăra faţa. Cu privirile în pământ dădea din cap a dezaprobare, în timp ce îşi molfăia saliva, de parcă ar fi mâncat moşmoane între gingii.

- Cumetraşule! zise, tuşind uşor (o hârcâială rămasă de la Carpaţii şi Naţionalele, şi mahorca, de care s-a lăsat în urmă cu vreo patruzeci de ani, când, în vis, lângă o apă, pe o vale, la ieşirea din sat, lângă trei puţuri cu ciuturile legănate de vânt, îi apăruse un cârd de gâşte albe, ca nişte îngeri, punându-i în vedere dacă n-o să se lase de fumat iarba dracului o să moară), cumetraşule, în afară de Biblie, continuă, lovind-o uşor cu degetul îndoit ca o cange, toate cărţile sunt venite de la Satana, zise şi-mi întinse Psaltirea în traducerea lui Gala Galaction, veche, jerpelită, plină de sublinieri şi foi îndoite. Soioase, copertele erau roase de şoareci. Pe alocuri literele erau acoperite de violetul creionului chimic, înmuiat pe vârful limbii, astfel încât făcea imposibilă lectura, mai mult intuind-o. Un frison mă fulgeră pe coloana vertebrală la contactul cu copertele acelei cărţi şi la gândul că, alte, cel puţin două-trei generaţii în urma mea, îşi plimbaseră privirile pe scrisul acela migălos.

Aia a fost ultima noastră întâlnire. Au trecut mai bine de două decenii de atunci. Amintindu-mi de nea Dragu, mi-am adus aminte şi de Biblia dăruită. O deschid la întâmplare. «Pasalmul» 39 e încercuit cu violetul creionului chimic, înmuiat pe vârful limbii.

„Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit; şi totuşi durerea mea nu era mai puţin mare. Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit cuvântul pe limbă şi am zis: «Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt.» Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s-ar ţine. Da, omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori, şi nu ştie cine le va lua.”

Închid Psaltirea, aşa cum o numea mentorul şi mă gândesc la opulenţa patriarhului Daniel, la ferocitatea privirilor lui, care se lăfăie într-o maşină nouă de 60 000 de euro – un Volkswagen Multiva argintiu. Oare preafericitul patriarh s-a gândit vreodată la «pasalmul» 39, citit la întâmplare din Biblia, dăruită cu două decenii în urmă de bătrânul, pe care şi acum îl am în faţa ochilor, cu părul alb, cu obrajii scofâlciţi, ca ai sfinţilor din picturile bizantine, adus de spate, sprijinindu-se într-un baston de alun, strâmb şi noduros (baston ce avea să-l însoţească şi în sicriu), cu pantalonii rupţi în fund, abia şontâcăind? Mira-m-aş!

Închid Cartea şi-o redeschid la întâmplare: ”Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.”

Versetul acesta îmi aduce aminte de un alt citat din Dostoievski: „Suntem şi buni şi răi de-a valma, în acelaş timp.”
Biata femeie, pe care o mai chema şi Tudora, soţia lui nea Dragu, mentorul meu din copilărie! Tudora (Teodora) fiica dresorului de urşi, actriţă, curtezană, prostituată, devenită împărăteasa Bizanţului. Mi-o închipui cu mâinile crăpate de extenuantele munci ale câmpului, păcătoasă şi evlavioasă în acelaşi timp, aşezând cu sfială sfânta icoana în coteţul porcului, cu care, an de an, îşi hrănea cei patru «copchilaşi», plecaţi cu toţii în lumea largă.

[Ion Lazăr da Coza]

Notă: Titlurile operelor literar-artistice nu se scriu cu majuscule (ci doar cu majusculă)! 

Notă: Titlurile operelor literar-artistice nu se scriu cu majuscule (ci doar cu majusculă)! 

Notă: Titlurile operelor literar-artistice nu se scriu cu majuscule (ci doar cu majusculă)! 

            Administrația,

[Sofia Sincă]

Portret răbdător în suferință, ținând sufletul în dureri nestinse, inocent ca pruncii și curat ca roua dimineților de vară, pe câmpuri neprihănite. Așa vede autorul chipul bătrânului de la țară care nu știe altceva decât Biblia și să se ghideze după ea.

În comparație, foarte relevantă de altfel, preafericitul (?) (cât de fericit o fi?) Daniel, cel cu mașini de super cai-putere... predicatorul Bibliei...

Cât de mare e diferența! Cât de mare! Excelent text!

Admirație pentru mesajul textului!

Sofy

[Chris]

un text bine scris în stilul specific autorului

citit cu plăcere

[Tudor Cicu]

Întotdeauna am „vibrat” și tresărit la o anumită predilecție  a scrierii tale cu cerințele mele. De la acea redare a execuției lui Dostoievski (dintr-un eseu aparte), până la întoarcerea de pe front a soldatului, revenit pe plaiul natal odată cu berzele, de prin părțile Buzăului (din alt eseu/proză)... Te citesc cu plăcere deosebită.