L-am cunoscut pe domnul Terence Hill la o conferinţă de vânzări în Dallas. Stătea la câteva locuri de mine şi în fiecare pauză scotea din servietă un teanc voluminos de ziare şi reviste, apoi se adâncea în lectură răsfoindu-le cu atenţie pe fiecare în parte, indiferent la murmurul colegilor grăbiţi să părăsească sala spre locurile de fumat sau dozatoarele de cafea. Într-una din pauze, m-am apropiat şi i-am cerut împrumut ceva de citit. A ridicat ochii şi m-a privit suprins câteva clipe. Temându-mă că l-am deranjat, am început să mă îndepărtez scuzându-mă.

– Nu, îmi spune, tu ar trebui să mă scuzi, mă gândeam la ceva. Cum te numeşti?

– Ioana.

– Ok Ioana, eu sunt Terence. Te rog să-ţi alegi.

Îmi făcu semn către teanc în timp ce-şi pleca ochii spre ziar. Am scos cu atenţie o revistă pe care i-am înapoiat-o în pauza următoare. Se uită curios la copertă să vadă ce luasem.

– Ai citit ceva interesant? mă întreabă zâmbind.

– Ăăă, da, îi răspund uşor încurcată. Cei care îl cunoşteau făceau glume pe seama servietei sale şi i se dusese vestea ca fiind un personaj taciturn, nesociabil. Cum mă privea insistent, am crezut că aşteaptă mai multe lămuriri, astfel încât am început să vorbesc despre conţinutul articolului când vocea de la microfon a pus capăt scurtei noastre conversaţii. Pauza se terminase aşa că m-am întors la locul meu. Domnul Hill mi-a aruncat un zâmbet fugar, iar restul zilei nu mi-a dat niciun fel de atenţie continuând să citească. O vreme m-am gândit la comportamentul său straniu, dar apoi mi-am zis că mi s-a părut, a vrut pur şi simplu să fie amabil, atâta tot. Ziua următoare însă, domnul Hill îmi propuse ca la sfârşitul programului să bem o cafea împreună. Deşi propunerea m-a mirat, am acceptat-o cu plăcere.

Intru în cafenea şi inspir adânc aerul îmbibat cu arome de cafea, ciocolată şi vanilie. Aceste locaţii au un parfum specific, inconfundabil şi îmi declanşează un fel de reflex pavlovian, întrucât simt o nevoie imediată de cafea alături de o porţie dublă de tartă cu... orice.

Dânsul mă aştepta la o masă de lângă fereastră. Urmărea agitaţia străzii frământând şerveţelul între degete. M-a văzut venind şi m-a întâmpinat cu un zâmbet.

– Mă bucur că mi-ai acceptat invitaţia, Ioana. Ai un nume interesant.

– Da, este românesc, sunt româncă de origine, răspund zâmbind la rândul meu.

– A, da, româncă. Foarte bine, foarte bine! Ascultă, aş vrea să-ţi povestesc ceva dacă eşti dispusă să-mi acorzi puţin timp.

Îi explic că acest lucru va fi posibil doar după ce chelneriţa îmi va lua comanda, cu cafeaua şi tarta în faţă mă voi putea concentra mai bine. Râde şi simt cum atmosfera devine plăcută, amicală. Spre surprinderea mea, îmi mărturiseşte că i-a plăcut discuţia noastră de ieri.

Ştii, îmi spune, nu sunt multe persoanele cărora le poţi destăinui aşa ceva, iar tu cu siguranţă trebuie să auzi povestea asta, vei vedea de ce. S-a întâmplat acum mulţi ani, douăzeci mai exact.

Vorbeşte rar cu privirea pierdută dincolo de fereastră, undeva în forfota străzii.

Mă îndreptam tot către o conferinţă pe teme de marketing şi strategii de vânzări, împreună cu bunul meu prieten şi coleg, Steven McGraw. Se ţinea la Phoenix. El conducea, iar eu admiram frumuseţea peisajului stâncos al Arizonei, pe care şoseaua statală îl tăia şerpuindu-se. Ne însoţea un soare prietenos de sfârşit de mai. Poate prea prietenos, era foarte cald. Traficul era aproape inexistent, puteai merge kilometri întregi fără să întâlneşti o maşină. În apropiere de Phoenix, ajungem din urmă un Buick albastru. Mergea încet. Am încetinit dorind să admirăm maşina, era frumoasă, iar ceea ce ne-a frapat, părea nouă.

Pălăvrăgeam liniştiţi despre costurile întreţinerii şi norocul proprietarului de a-şi permite aşa ceva, când am ajuns în dreptul maşinii. De la volan, o tânără femeie blondă, tunsă scurt, ce părea ieşită dintr-un film al anilor patruzeci, ne privea la rândul ei cu o expresie uluită. Am crezut că este o paradă de maşini de epocă în Phoenix, de-abia aşteptam să o vedem. La un moment dat, femeia a început să se agite uitându-se în toate părţile, aşa că, am deschis geamul şi am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor. Mi-a răspuns clătinând din cap negativ apoi a tras pe dreapta. I-am sugerat lui Steven să oprească şi el. Am fi văzut ce se întâmpla şi am fi admirat maşina de aproape. A fost de acord oprind la câţiva metri distanţă. Am coborât hotărâţi să ne îndreptăm spre Buick, dar ce vedeam ne-a făcut să ne oprim speriaţi după primii paşi: maşina se topea într-un fel de ceaţă în timp ce femeia ne fixa prin parbriz strângând nervos volanul. Ceva a făcut-o să tresară şi a privit în direcţia oraşului. Ne-am întors instinctiv, însă nimic nu tulbura liniştea aceea stranie de care am devenit imediat conştienţi. Totul s-a petrecut extrem de repede, aşa încât până ne-am dezmeticit, femeia a dispărut cumva dizolvându-se cu maşină cu tot. În urma ei, doar nişte fâşii alburii pluteau răzleţe ca nişte martori fantomatici, disipându-se încet-încet în eter. Steven chiar s-a dus până la locul unde fusese Buick-ul, nu se vedea nicio urmă, nimic.

Ce dracu s-a întâmplat? întreabă scărpinăndu-se în creştet.

Eu treceam printr-o mulţime de stări. Cred că pentru prima dată în viaţă am simţit ce înseamnă cu adevărat să fii neputincios. Totodată eram furios pe neputinţa mea şi pe confuzia ce pusese stăpânire pe creier imobilizându-mă. Steven avea dreptate, ce dracu se întâmplase? Am rămas amândoi câteva clipe aşteptând, apoi, cum nu se mai întâmpla nimic, ne-am urcat în maşină tăcuţi şi aşa am rămas până la destinaţie. Am menţinut o atenţie aparentă cât timp a ţinut conferinţa, dar întâmplarea ne apăsa, izolându-ne în propriile gânduri. Cum conferinţa se ţinea într-o sală a hotelului unde eram cazaţi, la sfârşit ne-am dus direct la cină. De-abia acum am început să dăm frâu liber emoţiilor, să discutăm. Am interpretat ceea ce văzusem în fel şi chip. Era clar, întâmplarea ne marcase şi era una dintre acelea pe care nu aveai să o uiţi toată viaţa. O parte din noapte mi-am petrecut-o în compania lui Steven continuând discuţia începută la cină.

După ce ne-am despărţit, hotărâţi să prindem câteva ore de somn, n-am putut închide un ochi. Retrăiam continuu momentele acelea, amintindu-mi detalii cum ar fi privirea femeii când ne-a văzut, dispariţia ei, precum şi propria noastră încremenire. Îmi doream să fi putut da timpul înapoi. De ce n-am oprit mai aproape? De ce n-am alergat către maşină? Ce s-a întâmplat cu ea? Dacă era în pericol şi am fi putut să o salvăm? Cum putea fi o halucinaţie, dacă asta a fost, atât de vie, de reală? Toate aceste întrebări îmi frământau mintea inutil, oricum nu mai puteam face nimic.

Dimineaţa răsărea încet anunţând o zi frumoasă. Am urmărit câteva clipe cum razele soarelui se strecurau printre draperii imitând pe covor modelul perdelei într-un joc de lumini şi umbre. M-am ridicat greu din pat ca şi cum aş fi zăcut. L-am întâlnit pe Steven la micul dejun, după cearcăne se vedea că nici el nu dormise.

– Ascultă Terence, m-am tot gândit şi aş face câteva cercetări în legătură cu...

Lăsă fraza în aer şi înghiţi de câteva ori.

– În legătură cu? am insistat. Bănuiam ce urma să-mi spună, dar voiam să repete cu voce tare poate îşi dădea seama de absurdul ideii, însă m-am înşelat.

– Vreau să caut ceva despre perioada respectivă, orice! Nu ştiu, mă tot gândesc la maşină.

– Ce e cu ea?

– Ştiu că General Motors a început să producă Buick în 1940 aş putea să încep căutările de acolo.

– O, dar tu vrei să cauţi informaţii mai precise ori asta nu înseamna orice”, îi răspund ghicindu-i intenţiile. Uite cum stă treaba: chiar dacă ştii când a fost produsă maşina, habar nu avem cine este femeia, de unde venea sau unde se ducea, nu ştim nici măcar din ce stat putea să fie... În afară de asta, conferinţa s-a terminat, trebuie să ne întoarcem acasă.

Din Arizona. I-am observat plăcuţele de înmatriculare. Din păcate nu am reţinut numerele, nu mi-am imaginat că vom avea nevoie de ele.

– Asta-i chiar bună, zic fără să-mi dau seama de sarcasmul meu la care Steven era foarte sensibil. Mă temeam că începe să-şi piardă simţul realităţii, n-ar fi fost prima dată. Vorbi în continuare ca şi cum n-ar fi auzit.

Putem să mai rămânem câteva zile, zău aşa Terence, nu eşti nici măcar puţin curios?

– Sigur că sunt curios, bulversat... perplex! Pe de altă parte, nu îndrăznesc să povestesc cuiva ce s-a întâmplat de teamă să nu ne creadă nebuni. Te sfătuiesc să nu o faci nici tu. Ascultă, peste câtva timp ne vom linişti, iar această întâmplare va deveni treptat amintire. Acum eşti sub influenţa unei anumite stări, dar îţi va trece imediat ce vom pleca de aici, vei vedea.

– Eu nu voi avea linişte dacă nu voi încerca cel puţin, mă întrerupse cu vocea glacială. Sunt foarte conştient şi foarte sigur de ceea ce vreau să fac. Spune-i şi nebunie dacă vrei! Ceea ce am văzut este normal? Nu cred! Următoarele zile s-ar putea să fie pierdere de timp, dar sunt dispus să-mi asum acest risc. Poţi rămâne cu mine sau poţi pleca, decizia îţi aparţine.

I-am văzut mâna cum se albise pe pahar, atât de tare îl strângea şi am înţeles: cu cât m-aş fi împotrivit, cu atât Steven s-ar fi încăpăţânat. Îl cunoşteam de ani buni, ştiam că nu renunţă uşor când îşi pune ceva în minte. Altminteri mă cunoşteam şi pe mine, iar năluca unei astfel de întâmplări precum şi regretul de a-l fi abandonat m-ar fi urmărit mult timp. În plus mă încânta ideea lui Steven de a căuta informaţii despre maşini, aşadar am acceptat. Pe vremea aceea călătoream mult cu serviciul, mi-am sunat soţia şi i-am spus că se prelungise călătoria de afaceri.

Câteva ore mai târziu, ne aflam în faţa monitoarelor de la biblioteca centrală căutând plini de zel informaţii despre maşini. Steven dă peste un comunicat al poliţiei rutiere prin care se informează că sloganul „Grand Canyon State” începe să apară pe plăcuţe din anii patruzeci, excepţie făcând anul 1945.

– Evrika! strigă încântat. Pe plăcuţa respectivă nu apărea sloganul, sunt absolut sigur, deci maşina a fost înregistrată în 1945.

Deosebit de bucuroşi de această victorie, ne-am dus la cină. Am mâncat, am râs, ba chiar am băut câte un pahar cu vin. A doua zi, ne-am reluat cercetările la bibliotecă. De data aceasta a fost rândul ziarelor. Ne-am hotărât să cititm pur şi simplu ziarele, poate aflam ce a făcut-o pe femeie să tresară.

– Auzi, îmi spune la un moment dat, mă gândeam la ziua când a avut loc întâmplarea. La noi era joi, 24 mai 1990, dar 24 cade într-o joi şi în 1945?

– Asta este o întrebare foarte bună Steven, i-am zis şi am început să caut un calendar, zilele corespundeau. Acest detaliu nu ştiu cât de important era, dar l-am luat ca pe un semn ce ne-a încurajat să căutăm mai departe. Am început să cititm ziar după ziar. Slavă Domnului că în45 nu existau atâtea publicaţii ca astăzi! Am aflat că în ziua respectivă, într-o intersecţie, avusese loc un accident în urma căruia explodase o cisternă ce transporta combustibil. Suflul exploziei spulberase peretele de sticlă al unei cafenele, trei persoane muriseră, iar alte câteva fuseseră grav rănite. Ne-am gândit că nu a văzut explozia, deşi construcţiile erau mai puţine şi vizibilitatea mai mare, dar trebuie să fi văzut fum, posibil flăcări ce însoţite de bubuitură cu siguranţă nu i-au sugerat o imagine prea plăcută, războiul nu se terminase. Un lucru era cert: vederea noastră a speriat-o foarte tare. Şi cam atât. Găsisem acel ceva despre perioada respectivă” dorit de Steven. Răsfoisem aproape toate ziarele, ziua se apropia de sfârşit, la fel şi căutarea noastră. Acest lucru mă cam întrista. Steven nu contenea să caute ziare, reviste, după cum îl vedeam concentrat asupra monitorului ştiam că-i va fi greu să renunţe, însă altceva nu ar mai fi fost de făcut. Apoi s-a întâmplat un lucru total neaşteptat în timp răsfoiam o publicaţie obscură, „Steaua dimineţii” se numea. Pe prima pagină era un articol despre accident, dar, printre ultimele pagini presărate cu anunţuri publicitare, ne-a atras atenţia o caricatură ce înfăţişa doi bărbaţi lângă ceva ce se voia a fi o navă spaţială pe care scria „Marte”. Bărbaţilor le porneau din cap nişte raze ce ajungeau până la capul unei femei aflată într-o maşină. M-am dus imediat cu gândul la piesa radiofonică „Războiul lumilor făcută după romanul lui Welles, probabil de acolo se inspirase şi autorul. Deasupra caricaturii, era un mic articol cu numele „Cronica bizarului”. Din el aflăm că o tânără femeie trăise o experienţă cel puţin bizară. Am început să cititm febrili, parcă înghiţeam cuvintele. Doamna Ruth Miller susţinea că în ziua de joi, 24 mai 1945, în timp ce se întorcea de la Wittman a întâlnit pe soşea doi bărbaţi într-o maşină ciudată şi pentru câteva minute n-a mai recunoscut împrejurimile. S-a speriat, a tras pe dreapta, au oprit şi ei, au coborât, apoi, în timp ce se apropiau, au dispărut într-o ceaţă apărută ca din senin. Articolul continua cu supoziţiile unui aşa-zis jurnalist de investigaţie specialist în astfel de probleme, care o luase probabil drept o gospodină plictisită şi mai în glumă mai în serios îi recomanda doamnei un control serios din partea soţului. Ultimele fraze ne dădeau de înţeles că fusese luată peste picior. Ce ruşine trebuie să fi suferit! O tăcere grea a pus stăpânire pe noi.

– Ruth Miller, pronunţă Steven după ceva timp făcându-mă să tresar. Să o căutăm! spuse ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc şi mai simplu din lume.

– Ai înnebunit?

– Am ajuns atât de departe Terence, gândeşte-te puţin, nu ai avut încredere la început şi iată câte am descoperit. Ce mai contează o zi-două să aflăm cine este?

– Putem să nu mai fim aşa norocoşi!

– Dar dacă suntem?

Din piept îmi scăpă un oftat.

– Ok! zic, nevenindu-mi să cred că îmi dau acordul pentru ceva ce mi se părea nebunesc, dar nebunia lui Steven era molipsitoare. Am găsit articolul sâmbătă seara şi cum duminică totul era închis, am decis să petrecem ziua relaxându-ne într-un fel. Asta nu l-a împiedicat pe Steven să-şi arunce ochii în cartea de telefon şi să descopere că erau vreo patruzeci de Ruth Miller în Phoenix la vremea respectivă.

– Doar nu intenţionezi să le dai tuturor un telefon şi să le întrebi dacă nu cumva au întâlnit doi bărbaţi acum patruzeci şi cinci de ani?! am întrebat mai mult retoric fără să-mi opresc un zâmbet.

– Nu, îmi răspunde serios, am altceva în minte. Mă gândeam la Biroul de evidenţă publică. Plătim o taxă şi căutăm liniştiţi după anul naşterii.

Trebuie să recunosc că nu-mi trecuse prin cap. Îmi fac curaj şi îi spun ideea mea:

– Nu ai vrea să încercăm şi la arhiva de... necrologuri?

– Nici nu vreau să aud de asta, Terence, mi-o reteză scurt.

Studierea registrelor de evidenţă a fost mai fructuoasă decât ne-am aşteptat. Am găsit trei Ruth Miller cu anul naşterii între 1915 –1920, aşa că ne-am hotărât să o luăm în ordine crescătoare.

Prima Ruth Miller nu mai locuia la adresa indicată în registru, se vede că cineva uitase să opereze modificările. Celei de-a doua Ruth a trebuit să-i justificăm prezenţa noastră la uşă. La vremea respectivă lucram pentru o companie ce producea aspiratoare, Rainbow se numeau. Aveau o calitate foarte bună dar şi preţul era pe măsură. Aşa că ne-am prezentat ca agenţi de vânzări ce eram, i-am făcut o demonstraţie şi a cumpărat un aspirator, dacă-ţi vine să crezi! Fără să vrem am vândut un afurisit de aspirator!

Râde cu poftă făcându-mă şi pe mine să râd.

– Şi iată-ne în sfârşit la a treia adresă: 1060 Exington Street, zona rezidenţială. O căsuţă albă, cochetă se zărea la capătul unei alei pietruite. Diversitatea vegetaţiei ce o înconjura contrastând cu terenul deşertic al Arizonei, era plăcută vederii aşa că am stat câteva clipe să o admirăm. Parcă văd şi acum tufişurile pitice de leandru şi petunii sălbatice înşirate pe laturile laterale ale micului gazon din faţa casei, în timp ce pe lângă peretele de sticlă al terasei stăteau laolaltă tufe de crini portocalii, hibiscuşi galbeni şi irişi neînfloriţi. Intrarea în casă se făcea din lateral şi era umbrită de un palmier, alături de care îşi legănau frunzele un prun ornamental purpuriu şi încă vreo doi arbuşti al căror soi nu-l ştiam. O glicină îşi întinsese florile liliachii prin coroanele lor verzi astfel încât păreau înfloriţi. Când am pornit pe alee, un colibri ce încerca să soarbă nectar dintr-o floare roşie de salvie, a zburat speriat la auzul paşilor noştri.

Steven a sunat la uşă. După tremurul mâinii se vedea că este emoţionat. La fel eram şi eu, simţeam o nevoie acută să-mi dreg glasul. Dacă era chiar ea? Nu am avut timp să-mi duc temerile până la capăt pentru că uşa s-a deschis. Din prag ne privea o frumoasă doamnă în vârstă. Ne întâlneam de două ori într-o săptămână, la patruzeci şi cinci de ani distanţă, de această dată, faţă în faţă. Adierea uşoară a vântului îi ciufulea aceleaşi şuviţe scurte, în timp ce mâinile îi rămăseseră încleştate la piept, pe un şal mătăsos ce-i acoperea umerii. Ne-a recunoscut şi ea, noi însă, eram neschimbaţi, prin urmare neliniştea i se citea pe chip. Minute în şir am stat privindu-ne în tăcere, în cele din urmă, femeia a întrebat cu vocea şovăitoare:

– Cine sunteţi şi ce doriţi de la mine?

I-am explicat cine suntem şi că, la rândul nostru, nu înţelegeam ce se întâmplase săptămâna trecută.

– Săptămâna trecută... repetă plecându-şi ochii. Cuvintele i-au sunat ca un ecou străbătând timpul.

Deşi ceea ce se întâmpla părea de necrezut, am simţit atmosfera încărcându-se cu o anumită emoţie, în fond eram cunoştinţe vechi. Apoi, spre surprinderea noastră, ne-a întrebat dacă doream o cafea.

– În dimineaţa aceea, a început să povestească aproape şoptit, trebuia să mă întâlnesc cu prietena mea Sally Waterson la cafeneaua ce se afla la intersecţia dintre Jackson Street şi 3rd Avenue. A avut loc un accident, iar Sally şi-a pierdut viaţa. A fost teribil, teribil! Dacă nu întârziam eram şi eu acolo. Tulburată din cale afară, am început să povestesc tuturor ceea ce mi s-a întâmplat. O cunoştinţă a vorbit cu un ziarist şi aşa au scris un articol într-un ziar local.

Scoase dintr-un sertar şi ne arătă hârtia învechită de timp.

Ştim, spuse Steven, aşa v-am găsit.

Zâmbi şi continuă.

Soţul meu era disperat, se gândea serios dacă nu ar fi bine să iau nişte antidepresive, este doctor, ştiţi... A trebuit să încetez poveştile şi să considerăm totul o halucinaţie datorată stresului, încercam fără succes să avem un copil. Am tăcut, dar n-am uitat. Câteva minute a durat întâlnirea noastră şi patruzeci şi cinci de ani n-am încetat să mă întreb: ce s-a întâmplat?

Domnul Hill scoase din portofel şi-mi întinse o fotografie înfăţişând doi bărbaţi tineri, iar dintre ei zâmbea larg o doamnă distinsă, de statură potrivită, cu ochii căprui, veseli.

Este atât de ciudat, zic. Vocea îmi păru străină propriilor urechi şi nu-mi puteam lua ochii de la fotografie.

Când am văzut-o prima oară semăna izbitor de mult cu tine. Ştii cum se spune, fiecare dintre noi avem o sosie undeva în lume. Imaginează-ţi cum m-am simţit când te-am văzut stând în faţa mea în sala de conferinţe.

Oftă. Întoarse capul către masă contemplându-şi pentru câteva clipe reflexia mâinilor în suprafaţa lăcuită, apoi aruncă o privire spre cer. Înserarea îşi lăsa aripa înstelată peste oraşul ale cărui lumini se aprindeau dând startul spectacolului nocturn. Realizez că am rămas cu mâna pe ceaşca de cafea care s-a răcit. În cafenea agitaţia crescuse fără să pătrundă câtuşi de puţin liniştea aceea copleşitoare ce ne înconjura.

– A murit zece ani mai târziu, îmi spuse privindu-mă. Multă vreme m-am întrebat cum a fost posibil aşa ceva, apoi am renunţat. Dacă stăm să ne gândim, n-a ajuns la cafenea şi vreau să cred că lucrurile s-au întâmplat cu un motiv. De atunci am rămas cu acest obicei de a răsfoi ziarele poate mai găsesc pe cineva pierdut în timp...

Vizualizări: 290

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Îmi place literatura SF, chiar foarte mult. Lejer, corect, cu unele imagini pe care le prevezi și altele care te surprind, acest text a fost o relaxare pentru mine în această zi închisă de frig și ploaie. Mulțumesc!

Da! Interesant, bine scris, chiar excelent. Îmi poți spune unde este sosia mea? :)) Sau trebuie să răsfoiesc ziare?...

S-a construit bine, credibil pentru o simplă întâmplare fantastică, ce a rămas în suspans. Elementele de formare al artificiului, plac.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofy

O plăcută surpriză!  Un text foarte bine scris, un trecut redescoperit din perspectiva conștiinței de sine. 

Am citit cu interes și admirație

Mă bucur că am fost de folos :)) mulţumesc!

Mihaela Suciu a spus :

Îmi place literatura SF, chiar foarte mult. Lejer, corect, cu unele imagini pe care le prevezi și altele care te surprind, acest text a fost o relaxare pentru mine în această zi închisă de frig și ploaie. Mulțumesc!

cine ştie Sofy, cine ştie.... mulţumesc, mă bucur că ţi-a plăcut

Sofia Sincă a spus :

Da! Interesant, bine scris, chiar excelent. Îmi poți spune unde este sosia mea? :)) Sau trebuie să răsfoiesc ziare?...

S-a construit bine, credibil pentru o simplă întâmplare fantastică, ce a rămas în suspans. Elementele de formare al artificiului, plac.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofy

Mă bucur că te-am surprins plăcut :)) mulţumesc!

Valeria Merca a spus :

O plăcută surpriză!  Un text foarte bine scris, un trecut redescoperit din perspectiva conștiinței de sine. 

Am citit cu interes și admirație

Un text captivant. Am citit cu multă plăcere. :) 

Mulţumesc pentru lectură şi semnul lăsat..

Ana C. Ronescu a spus :

Un text captivant. Am citit cu multă plăcere. :) 

- frumos, interesant şi frumos!  şi m-ai lăsat pe gânduri....   ADMIRAŢIE!

mulţumesc!!

Ioniţă Gabriela a spus :

- frumos, interesant şi frumos!  şi m-ai lăsat pe gânduri....   ADMIRAŢIE!

De mult n-am mai citit ceva scris de tine, Augusta! Mă bucur că ai revenit! Mi-a plăcut cum ai construit textul acesta. Idee, suspans, are tot ce-i trebuie unui SF. Drag! :)

Mulţumesc de trecere, Corina! :))

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 21 minute în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 2 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 4 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 4 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 4 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 11 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 11 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor