Un suflet, doua imnuri - Introducere

[Exemplu de Titlu]

 Sunt Soldat!

 

Da, sunt Soldat! Și dacă într-o bună zi cineva m-ar întreba ce anume m-a determinat să-mi aleg această meserie, nu știu ce răspuns aș da și, mai ales, cât ar fi de obiectiv. Uneori lucrurile ni se întâmplă, pur și simplu, pentru că așa trebuie să se întâmple. Ni se pare că suntem stăpânii noștri, dar ceva de dincolo de noi, de dincolo de lumea în care trăim ne împinge spre acolo unde doar el, destinul, ne strigă și ne conduce. De-a lungul vremii, deşi am încercat în mai multe rânduri, n-am fost în stare să-mi răspund nici măcar mie însumi la această întrebare.

Și totuși, să fie oare destinul? Aşa mi-o fi fost scris? Poate fi un punct de vedere. De ce n-aş crede şi eu în ceea ce multe alte persoane cred cu atâta convingere?! Cine este însă şi unde sălăşluieşte acea entitate, acea forţă nevăzută care ne călăuzeşte paşii şi ne jalonează drumurile pe care le vom parcurge, rătăcitori sau nu, prin viaţă? Cine îşi poate asuma responsabilitatea pentru bucuriile sau necazurile, victoriile sau înfrângerile, împlinirile sau eşecurile atâtor miliarde de semeni măcinați de aceleași întrebări ca și mine, acum? Cine poate rândui atâtea destine şi hotărî ceea ce este bine şi ceea ce este rău?

Să fie, oare, Dumnezeu? Atunci când nu reuşesc să găsesc o explicaţie plauzibilă sau un răspuns mulţumitor la unele întrebări care mă frământă sunt tentat să dau vina pe Dumnezeu, în ciuda faptului că, să-mi fie cu iertare, nu cred în existenţa Sa. Sau... cred și nu doresc să recunosc? Doar e la mare modă astăzi să fii ateu... Păi, ia să vedem, nu cumva e mai simplu să-mi spun: „El este vinovat, ori din cauza Lui mi s-a întâmplat cutare sau cutare lucru” atunci când am traversat perioade critice în viață, când am râs sau am plâns, când am iubit sau am urât?! Sigur, întotdeauna vom ști să găsim o umbrelă sub care să ne adăpostim neputința sau neștiința, fără ca vreodată să fim în posesia adevărului absolut.

Să fi ales cariera militară din spirit de aventură? „Ne naştem cu aventura în sânge...”, spunea cineva! Dar ce știam eu, oare, despre aventură la vârsta la care, în mod normal, ar fi trebuit să mă joc cu trenuleţe și mașinuțe, sau să bat mingea pe maidane? Ce ştiam eu la vârsta copilăriei despre armată, despre război, despre curaj? Ce ştiam eu despre suferinţă, despre disperare şi, mai ales, ce ştiam eu despre Onoare, fidelitate, datorie?...

Dar de ipoteze și imaginație nimeni nu duce lipsă, se pot scrie nenumărate poveşti, dar înclin să cred că tot destinul este cel care are ultimul cuvânt în tot ce ne este dat să trăim pe parcursul unei vieți. Și-al meu destin poate că a fost pecetluit într-o seară friguroasă de sfârşit de septembrie, când mama mi-a dat viaţă, bucurându-se că sunt băiat și gândind în sinea ei că într-o bună zi va avea ocazia să mă vadă purtând haina militară.

Îmi amintesc cu tristețe de ziua în care m-a strâns în braţe pentru ultima oară, cu puțin înainte de a trece pragul spre o altă lume, şoptindu-mi chiar atunci la ureche dorinţa ei de a mă vedea îmbrăcat în uniformă... Se prea poate că în acele clipe de tristețe și deznădejde şi-a făcut loc în inima copilului care eram năzuinţa de a deveni Soldat, ca o ultimă dorință a celei ce m-a dăruit cu viață, mama.. Săraca de ea, probabil s-o fi gândit că de voi îmbrăţişa cariera militară viaţa îmi va fi mai liniştită, mai lipsită de frământări, de griji și de umilințe... atât de multe și atât de grele în vremurile acelea!

Aș minți dacă aș spune că mi-o amintesc foarte bine pe mama... dar ori de câte ori îmi vine în minte o percep ca pe un vis frumos din care nu-mi doresc să mă mai trezesc... De-abia, de-abia reușesc să-i disting trăsăturile frumoase, zărind-o parcă dincolo de o perdea străvezie sau plutind într-o ceaţă lăptoasă ce mă împiedică să-i văd bine chipul atât de drag mie. O simt însă, o aud, îi simt încă îmbrățișarea ce n-o voi putea uita vreodată, simt cum mă cuprinde cu mâinile acelea firave, subţiri, strângându-mă la pieptul ei în vreme ce degetele-i fine îmi ştergeau lacrimile șiroind nestăvilite pe obraji, mai ales în ziua când mi-a spus că va pleca departe... într-un loc din care nu se va mai întoarce niciodată. Încă îi aud vocea caldă și blândă cântându-mi seara sau spunându-mi poveşti înainte de culcare, îi sorb cu nesaț vorbele dulci şi îi simt adesea mângâierile pline de tandreţe.

Cum puteam eu riposta, ce ştiam atunci despre moarte? Eram doar un copil care a avut neşansa de a învăţa câte ceva despre acel fenomen ciudat, împotriva căruia nu poți lupta cu armele de jucărie ale copilăriei…dar mai ales despre câtă durere poate provoca în sufletele noastre pierderea cuiva drag.

Astăzi, probabil, tot la fel aș proceda ca atunci când am pășit pe poarta Liceului Militar „Mihai Viteazul” cu dorința nestăvilită de fi admis. Oricât de greu mi s-ar fi părut trebuia să lupt pentru a-mi putea respecta promisiunea făcută tacit celei mai dragi ființe, mama, atunci, la ultima noastră întâlnire... Numai așa îi puteam îndeplini dorința de a deveni militar de carieră. M-am străduit și am reușit! Am fost şi sunt mândru de acest lucru, chiar dacă au trecut mai bine de douăzeci de ani de atunci și s-au schimbat multe lucruri în viaţa mea, doar acea imagine finală, eu în brațele firave și calde ale mamei, a rămas de-a pururi adânc întipărită în mintea și sufletul meu.

Și simțămintele mi-au rămas intacte și mai târziu, când, ajuns deja ofițer al Armatei Române, tânăr, ambițios, în plină ascensiune și afirmare habar nu aveam că într-o zi voi renunța la tot ce-mi fusese până atunci țel suprem, demisionând și la distanță de doar câteva săptămâni voi deveni Soldat al Legiunii Străine Franceze. Nu contase că făceam ceea ce-mi dorisem cu ardoare, că eram căpitan, comandantul unei companii de cercetare dintr-o unitate de elită a Armatei Române, toate acestea au devenit, în acea zi, legendă, viața mea derulându-se în cu totul alte perimetre față de cel în care trăisem.

Ce m-a determinat să am această opțiune, să fac un gest pe care foarte mulți dintre camarazii mei nu l-ar fi făcut niciodată, mai ales în condițiile date: nemulțumirea, neîmplinirile sufletești, dorința de a face mai mult și mai bine, spiritul de aventură? Iată câte întrebări se frământă în creuzetul minții și cel al sufletului meu și care-și așteaptă într-o bună zi, răspunsuri...

Eu, unul, dau vina pe Dumnezeu! E mai simplu, nu-i așa?! Consider că a scotoci prin cotloane de timp și viață pentru a găsi motivarea unor fapte care oricum rămân înscrise în istoria personală a fiecăruia dintre noi, fără a avea certitudinea că eforturile (solicitante, desigur) vor fi răsplătite cu revelarea adevărului, este doar pierdere de timp dacă n-o încrustezi undeva, dacă n-o transmiți spre știința atâtor milioane de oameni, care de cele mai multe ori uitându-se spre alții, uită de ei înșiși.

Sunt Soldat! Dar nu mi-am dorit niciodată să cuceresc imperii… Nu mi-am dorit niciodată să văd în jurul meu suferință, sânge, moarte. De altfel, cel ce își dorește asta nu poate fi numit Soldat. Oh, nu… eu nu m-am gândit să cuceresc lumea, însă m-aș bucura să pot cuceri inimile celor care vor avea răbdarea să călătorească alături de mine - uneori prin hățișuri, alteori prin grădini de trandafiri - împărtășind împreună tristeți și bucurii, izbânzi și eșecuri, dorințe și neîmpliniri... toate așternute după propria-mi simțire în pagini - pagini de viață... Viața, cu bune și cu rele deopotrivă, de multe ori ne duce spre tărâmuri la care n-am visat, ne încearcă mai mult decât ne-am fi dorit, ne călește și pregătește în egală măsură pentru a face față oricăror greutăți și pentru a nu regreta nimic atunci când ajungem în ipostaze în care nu există decât două alternative: „A fi sau a nu fi!” Și uite-așa, mergând din aproape în aproape, fără îndoială, ați înțeles că decizia de a scrie, redând cât se poate de fidel episoade de viață trăită intens, este de fapt încercarea, străduința mea de a privi cu mai mare atenție, cu migală, și, pe cât se poate cu maximă obiectivitate spre fapte și întâmplări, dar și spre înlăuntrul meu, redescoperindu-mă, în același timp în care cititorii vor reuși să deslușească tainele unei vieți ca aceea ce destinul mi-a hărăzit-o... O viață de Soldat! 

[Sofia Sincă]

O autobiografie impresionantă, scurtă și concisă din care deducem imediat omul din tine. De la copilărie la maturitate, de la  bucurie la supunere în fața destinului, și nu numai, de la poveste la filosofie și mai departe la romantism. Nu știu cât talent ai la poezie, dar știu că ai la proză. Textul este curat, îngrijit, cursiv și corect... ca a unui soldat, educat/antrenat să fie ordonat, în primul rând. Ai o viziune proprie asupra vieții, formată din confruntările ei și din realitățile sociale. Și, ce frumos, armonios se împletește la tine romantismul cu viața dură de soldat în legiuni franceze.

Abia aștept să-ți citesc poveștile!

Sofy

[Hris Cam]

Deosebită scriere! Succes!

[Sofia Sincă]

ok Darius, cum vrei tu. Îți voi căuta blogul sau poate îmi dai un link. Dacă nu vrei să fie la vedere îți spun mailul meu.

sofysincă[e-mail].

cu mulțumiri anticipate,

Sofy

[Corina Militaru]

Un început promițător! :) M-a impresionat sinceritatea scrierii. Păcat că nu vrei să postezi continuarea.

[Dolha Paul-Alexandru]

Mi-a plăcut foarte mult, totul se îmbină limpede, neforțat. Mărturisirea curge lin și curat ducând cu ea ochii cititorului într-o lume la care ar vrea să fie părtaș, ca orice om care simte și trăiește odată cu cartea ce se deapănă.

Cu drag,

Paul