Stă cu capul în palme de clipe bune. Nici paharul nu l-a mai deşertat pe gât, nici ţigări nu a mai căutat prin sertare ori dulapuri. Se gândeşte. Aşa pare. De fapt, nu mai are niciun gând. Doar stă cu capul răstignit în palme. Atât. Parcă-i anchilozat. Parcă-i tranchilizat. Parcă e pe altă lume...

După destule momente de inerţie, caută, nici el nu ştie cu ce sentimente, din ochi dosarul. L-a trântit mai devreme pe birou de a sunat, cum zice Carmela, şi apa în el. În dosar. Mă rog, e un fel de a spune, nu a sunat la propriu. Îl ia din nou în mâini. Unde a rămas cu cititul? Că unde a rămas cu deducţiile, cu speculaţiile, cu ipotezele, nu mai ştie. A, da, uite până aici, la pagina asta a citit. Să continue, deci! Altceva mai bun de făcut, cu toată ora înaintată a nopţii, tot nu mai are. Ce mai scrie biata femeie aici?

„Bănuiesc, ce-i drept, în legătură cu trimiterea asta mai mult decât surprinzătoare a unei lucrări literare, ceva... Paula, sora cea mică a lui Andy, a scotocit lunile trecute printre vechiturile din pod şi mi-a pus, oarecum precipitată, oarece întrebări despre talentul meu literar, despre faptul că am participat la tabere literare, despre cele pe care, demult, cu pretenţie de romane, le-am scris. Poate a dat pe acolo de caietele vechi, din adolescenţă şi prima tinereţe, când mă chinuia rău de tot talentul. Şi, dacă a dat? A trimis ea la concursul ăsta, fără să mă întrebe, fără să-mi ceară permisiunea, fără acordul meu, ceva? Şi ce? Nu văd, chiar nu văd, ce... De concurs, putea să afle. Află oricine, e o chestie publică. Dar ce a trimis? Şi de ce? Doar bănuiesc că e mâna Paulei, nu am o certitudine în sensul ăsta. Şi n-aş vrea să fac acuze gratuite la adresa fetei ăsteia, care îmi e foarte dragă. N-am stat să analizez, să caut manuscrise, să despic firul de păr în cinci sute. De fapt, nici măcar nu mai ştiu cu exactitate ce mai e prin podul ăla. Sunt multe caiete cu pretenţie de operă literară. Cu pretenţia asta acum o sută de ani, până să se urnească tot lanţul de nenorociri, căci după aceea, nu le-am mai dat nici măcar eu, autoarea lor, cea care le scrisese cu suflet şi pasiune, vreo atenţie. Viaţa m-a furat – şi am vrut şi eu să fie aşa – pe alte făgaşuri. Ceva, oricum, s-a întâmplat. Că nu pica pe mine, aşa din senin, o astfel de chestiune. Doar nu Îl trăznea pe Dumnezeu, aşa, dintr-o dată, nevoia, cheful, dorinţa să mă trimită aici, numai ca să mă vadă laureată... Dar laureată cu ce? În urma la ce? Cum am ajuns eu aici? Cum? Hmmm...

Îmi aduc aminte, când ne-am întâlnit la începutul acelei mirifice vacanţe eu şi el. Ultima oară când ne-am văzut.. A patra... Când eram teribil de supărată şi de rănită după cea de-a treia oară, când ne-am întâlnit. Surprins că mă descoperă în tabăra aceea de la Câmpulung, m-a întrebat cum de-am ajuns acolo. Şi i-am răspuns, plină de obidă şi resentimente: „cu trenul!”. Apoi i-am întors spatele. De m-ar fi ţinut... De i-aş fi întors tot timpul şederii de acolo spatele... De aş fi rămas aşa, pe poziţie... N-am făcut-o. Am căzut în mrejele lui din nou. Am picat în capcana întinsă metodic de el. Şi viaţa mea a cotit-o radical spre alte orizonturi. Totul s-a schimbat din cauză că n-am rămas consecventă acelei prime decizii. Că n-am continuat să-i întorc, de fiecare dată când mi se adresa, spatele.

Ce caut aici? Acum, nu-mi mai dă mâna să-mi spun şi mie acelaşi lucru, ca lui atunci. Nu ştiu cum am ajuns aici. Ce caut. De ce. Cine m-a aruncat în asta. De unde mi se trage. Şi, nici măcar nu am mai venit cu trenul...

Doamne, cum mă priveşte! Şi cum, deşi fac eforturi disperate să nu-mi pese, să nu văd, să nu dau importanţă, mă răscoleşte până în tenebre uitătura lui. Şi prezenţa. Şi făptura. Şi muşcăturile făţişe când îmi vorbeşte. Sau vorbeşte cu ceilalţi despre mine, deşi eu sunt alături şi ar putea să mi se adreseze personal, fără intermediari, dar vorbeşte ca şi cum aş fi aiurea, altundeva. Of... Cum să se întâmple aşa ceva? Cum să fim iar faţă în faţă, după atâta timp? Cum să ne aducă iar soarta alături? Cum, dacă noi n-am făcut, niciunul, nimic în acest sens? Noi doi ne-am încheiat definitiv conturile. Noi doi ne-am scris pentru totdeauna povestea care trebuia scrisă. Noi doi nu mai avem nimic în comun, nimic să ne spunem, nimic să facem.

Mă scoate din minţi, mă înnebuneşte, mă disperă, doar ce îl observ cu coada ochiului cum stă cu ochii ţintă pe mine. Căci stă! Sfidează parcă lansarea de carte şi pe mine, şi pe toţi câţi sunt în sala asta, şi pe el, şi pe Andy, aşa zisul meu soţ. Şi mă priveşte bezmetic şi negru. Atât de bezmetic şi atât de negru, de zici că toţi norii negri şi bezmetici din lume s-au adunat în ochii lui. De ce mă urăşte atâta? De ce? Nu eu am greşit atunci, nu eu. Poate doar pentru faptul că m-am prins, că am înţeles, că am văzut, că i-am sfârtecat masca, aş putea fi vinovată. Că mi s-a luat pânza de pe ochi. Neagră şi rea uitătură! Sunt surprinsă, e adevărat, de revedere. Dar asta da surpriză şi pentru el, să mă vadă aici, printre literaţi. Nu, nu vreau să-i mai văd ochii răutăcioşi cum mă străpung până în adâncuri. Şi nici pe el, aşa cum stă, ostentativ, cu faţa, cu ochii, cu chipul către mine nu vreau să-l mai văd. El nu există pentru mine. El nu e aici. El nu e în lumea asta, în care trăiesc, încă, şi eu. El nu înseamnă nimic. Nu mai înseamnă nimic. E doar o pagină trecută de jurnal. E doar o poveste prohibitivă, de acum o sută de ani. Oho, ce de vreme a mai curs peste noi... Ce de întâmplări! Ce de necazuri! Ce de viaţă! Să se împuşte! Nu-mi pasă de el! Nu-mi pasă! Nu trebuie să-mi pese! Sunt femeie matură, ce naiba, am copii acasă, se presupune că am şi bărbat... Ce-i drept, nu prea intrăm eu şi Andy în rolurile astea, de soţi, el se mai uită după fetele prezente la concurs, eu mă tot gândesc la el, dar pentru toţi cei de aici, deci şi pentru el, suntem soţ şi soţie.

O lansare de carte... Demult nu am mai fost la una. Demult nu am mai ascultat aşa cuvinte. Mirifică, fabuloasă prezentare făcută de prietenii autorului. Deşi Andy s-a plictisit şi zice că se ţin ăştia aici, ca să citez din el, de istericale şi de circ. Dacă şi cartea se ridică la înălţimea prezentării, atunci a meritat să vin aici, să înfrunt privirile sfruntate şi vorbele lui în doi peri. Doar ca să pot procura cartea asta, s-o am, s-o citesc, s-o comentez cu mine în nopţi de nesomn, să ştiu povestea fabuloasă din paginile ei.

Mda... Mamele noastre, a mea şi a lui Andy. Despre ele vorbeam până să mă întrerup. Dar câte întreruperi am mai făcut şi eu! De câte ori l-am intercalat pe el printre gândurile mele, printre toţi ai mei, printre ofurile mele. L-am pus pe acelaşi plan, ba chiar mai vizibil, cu Andy, cu copiii.

Mă încearcă o teribilă amărăciune când vorbesc şi când scriu despre lucrurile astea, despre mamele noastre. Dar da, s-au iubit pe ele mai mult decât ne-au iubit pe noi, nu au avut pic de altruism în relaţia cu noi, măcar în relaţia cu noi, au fost reci şi egoiste. Amândouă! N-a fost una mai bună ca cealaltă. Ne-am hârşit, Andy şi cu mine, în chestia asta. Trebuia s-o facem, să acceptăm, să ne resemnăm, să facem, mai degrabă, haz de necaz, decât să ne punem pe suferit şi pe plâns. Dar da, din toate aceste – multe - puncte de vedere, parcă erau surori mamele noastre, nu cumnate. Parcă le făcuse o mamă, nu cele două, care se certau zdravăn între ele, chiar mai rău decât fiicele lor, ori de câte ori se întâlneau. Nu am ştiut niciodată cu certitudine ce aveau de împărţit. De unde venea întotdeauna respingerea crasă dintre ele. De ce se duşmăneau atâta. Uneori, făceam supoziţii că râca aia venea de demult, din vremuri imemoriale, că de generaţii întregi se tot duşmăneau, că ura fusese purtată prin vremuri ca un stindard aiuritor. Alteori, concluzionam amândoi că, pur şi simplu, aşa sunt ele, rele, duşmănoase, acide, tari - cum zicea tatăl lui Andy, care era mai înţepat decât tata - în clanţă, nu e niciun motiv întemeiat pentru toate istericalele pe care le făceau când erau faţă în faţă. Şi mai era un punct comun în toată situaţia asta: amândouă mamele noastre stăteau în casă şi cu mamele lor, bunicile noastre, a lui Andy şi a mea, desigur, separat. Aşa se întâmplase, aşa fusese să fie. Taţii lor nu erau în peisaj, iar alţi fraţi sau alte surori niciuna dintre mamele noastre nu avusese. Andy avea dreptate, când am început să vedem, mai ales prin liceu, cum sunt alte mame, cum îşi oblojesc puii, cum le fac toate voile, cât sunt de prietene cu copiii lor, cum sar şi în foc pentru ei, ne feream să vorbim despre ale noastre prea mult. Mai mult decât trebuie. Nouă ne lipseau alinturile şi mângâierile şi vorbele calde. Nu aveam, aşa cum doream, parte de dragoste maternă. Nici, cum ziceam, de timpul lor. Aşa că, Andy şi cu mine, oarecum abandonaţi şi nebăgaţi în seamă, am crescut la bunicii din partea taţilor noştri, care, se poate spune cu toată seriozitatea, ne-au crescut şi educat cu adevărat. Cei şapte ani de acasă, şi alţii după aceea, i-am petrecut în casa bunicilor. Azi, casa în care stăm cu toţii. Cu toatele. Aici, simţeam că suntem copii, că suntem iubiţi, că avem ce ne trebuie. Bunicii vorbeau cu noi, ne povesteau, ne învăţau tot felul de lucruri, ne făceau bună parte din voi. În casa lor am învăţat amândoi ce e respectul, încrederea, speranţa, dragostea, bunul simţ, forţa, delicateţea, înţelegerea. Dar şi faptul că, în viaţă, acum şi mai încolo, trebuie să ne avem, să ne sprijinim, să ne ajutăm unul pe altul. Că e mare lucru, zicea bunica, să te bizui pe un om din familia ta. Şi voi trebuie să fiţi mai ceva ca fraţii. Una trebuie să fiţi amândoi! Pe acestea toate şi multe altele le-am băgat în bagajele necesare vieţii în casa bunicilor din partea taţilor noştri. Apoi, bunica s-a prăpădit şi noi, că voiam, că nu voiam, ne-am refugiat mai mult pe la casele noastre. Dar Andy şi cu mine am rămas, şi adolescenţi fiind, legaţi prin mii de fire, prin mii de frânghii, prin mii de cabluri care, poate, în alte ipostaze nu leagă astfel doi veri. Amândoi vorbeam, amândoi ne sfătuiam, amândoi ne ştiam secretele, amândoi luam hotărâri, amândoi împărţeam, când aveam, un biscuite şi un măr, amândoi făceam haz de necaz de situaţia din casele noastre şi amândoi decideam că trebuie să schimbăm, dacă nu lumea, în totalitate, măcar vieţile noastre de după plecarea de acasă. Eram motivaţi şi determinaţi să învăţăm, să fim primii, să plecăm, dacă e cazul şi nu se poate altminteri, o vreme şi din ţară, ca să ne facem rosturile pe care le visam. Niciunul nu dădeam în brânci, cum s-ar spune, să rămânem în Sinaia, să rămânem lângă ai noştri, să rămânem la vatră... Aveam alte planuri, aveam altfel de visuri, aveam alt gen de idealuri. De fapt, amândoi voiam să fugim cât mai departe de vieţile noastre de aici, de părinţi, de cotidianul cenuşiu în care ne desfăşuram. Ştiam, după toate câte le vorbeam, le făceam, le gândeam, le plănuiam, că suntem unul pentru celălalt sprijin, bază, stâlp, indiferent de cum ne-ar fi dus viaţa. Poate că dacă eram şi fraţi buni, de un sânge, nu ne împăcam atât de bine, nu rezonam într-atâta unul cu altul, nu eram atât de aproape unul de celălalt, nu ne ştiam într-atâta sufletul şi mintea şi trăirile.

Chiar şi când, deranjant, agasant, dureros şi răscolitor, târgul vorbea că eu nu sunt fiica tatălui meu, Andy mă trata identic, noi doi eram la fel de apropiaţi, relaţia noastră era aceeaşi. Nici când, la un moment dat, din cauza unei afecţiuni, tata a aflat că e infertil, că nu poate face copii, că eu sunt, cu certitudine, produsul unui alt bărbat, nimic între mine şi Andy nu s-a schimbat. Eram tot veri buni, eram tot fraţi, eram tot prietenii cei mai buni. Bunica ne insuflase îndeajuns sentimentul frăţiei, ca el să se rupă, aiurea, la vreun tangaj al navei. Am suferit - atunci şi mai apoi - enorm, am judecat-o pe mama, am fost cătrănită pe ea, i-am reproşat că l-a înşelat pe tata, că nu m-a iubit niciodată, că nu i-a păsat niciodată de mine. N-am înţeles, nici de ce a fost atât de indiferentă cu mine, nici de ce a făcut un copil cu altul, în afara căsătoriei. Culmea, un bărbat din Arabia Saudită, venit la Sinaia cu treburi... Am primit de la el, genetic, culoarea şi forma ochilor, a părului, a – oarecum – tenului. Fără să fi făcut ceva în mod deosebit pentru asta, am în mine ritmul arăbesc, misterul dansului din buric, cunoştinţe despre ce înseamnă lumea şi cultura arabă. De parcă m-am învârtit pe la Mecca şi Medina toată viaţa mea... Ca şi cum, deşi nu am fost niciodată pe plaiurile de unde venise cel care m-a zămislit, am în genă ştiinţă despre toate acestea. Dar continuu şi acum să cred că, prin vene îmi curge acelaşi sânge cu tata, cel care m-a crescut ca pe copilul lui, cu bunicii care ne-au format pe mine şi pe Andy ca oameni, cu Andy, cu care, iată, aşa stând lucrurile, nu sunt rudă, nu sunt verişoară, nu sunt nimic. Împotriva certitudinii că sunt un copil de pripas, Andy şi cu mine suntem, însă, fraţi, prieteni, veri, apropiaţi. Niciodată nu ne-am gândit unul la celălalt ca nişte iubiţi, niciodată, ABSOLUT NICIODATĂ, aşa că, atunci când Vlad Andreescu a decretat cu de la sine putere, fără să ne întrebe, fără să se consulte cu noi, fără să ştie, că suntem soţ şi soţie, ne-a pufnit în rărunchi râsul. Ne-am amuzat în adâncuri de chestiune. Am fost, în sinea proprie, miraţi. Nu cred şi nu am crezut niciodată că ne poate lua cineva drept soţ şi soţie. Nimic din noi şi din atitudinea noastră nu duce la o astfel de concluzie. Mi se pare chiar că evidenţa – că suntem doar veri şi atât – e clară ca apa de izvor.

Dar în atare situaţie, adică eu şi bezmeticul, ca să nu zic altfel, pe care mi-a fost dat să îl iubesc fără rost, fără speranţă, cum n-ar trebui, pesemne împotriva firii, faţă în faţă, ceea ce spusese Andreescu pica mănuşă. Aveam un soţ, eram căsătorită, aveam un om drag lângă mine, mi se dăduse un statut la care nici nu mă gândisem. Nu eram, într-un cuvânt, singură. Nu puteam, având un soţ, să par ori chiar să fiu, vulnerabilă. Ca altă dată. Ca de atâtea alte ori. Ca întotdeauna când am fost cu el, faţă în faţă. Cu un soţ, chiar aşa închipuit, alături, eram puternică. Eram în forţă. Eram obligată să nu cad.

Şi eu, şi Andy, am gândit în acel moment la fel: era bine ce spusese Andreescu, era ce trebuia, era ce se cuvenea. Un porumbel îi zburase, fără să ştie şi fără să vrea, din gură. Aşa că, niciunul nu am negat. Nu am făcut corecturi de prezentare. Nu am pus lucrurile în lumina care trebuia. Şi a rămas aşa: suntem soţ şi soţie.

Dar parcă, şi fără aşa gânduri, mai puteam vreunul să deschidem gura şi să facem corecturi? Eu am pălit, Andy a fost şi el lovit în moalele capului. Doar ce vorbiserăm cu o seară înainte despre el, doar ce ne amintiserăm cum greşisem eu în toate dăţile când ne-am întâlnit, doar ce îi povestisem ce se întâmplase şi a patra oară, în tabără. Doar ce îl pomeniserăm şi nu chiar la superlativ. Şi să dăm nas în nas cu el, aici? Ce întâmplare mai poate fi şi asta? Am avut premoniţii, fără să ştim, de am vorbit despre el, doar cu o seară înainte? L-a adus aici gândul meu nebun? De ce mi-a fost dat să mă tot întâlnesc cu omul ăsta? Împreună nu putem să fim, dar nici despărţiţi? Sunt nebună! Sunt nebună! Am luat-o razna. Nu mai poate el de mine. Nici acum, nici altă dată. Nici vreodată.

Ce teatru a jucat a patra oară! Ce rol! Dar şi atunci, şi acum, înţeleg perfect cum a stat treaba: dacă nu eram eu, era alta. Mereu era alta la el. Pentru el. Cu el. A fost doar o întâmplare că am fost eu a patra oară. Însă, ce întâmplare... Care mi-a deturnat întru totul sensul vieţii. Nu-mi pare rău. De atunci nu-mi mai pare, deşi destulă vreme mi-a părut. Am învăţat să nu-mi mai pară. Am, graţie acelei întâmplări, cele mai mari şi mai frumoase minuni din lume în viaţa mea. Dar, tainic, în mine, unde nu vede şi nu aude şi nu ştie nimeni, plâng zbuciumat, zdrumicat, sacadat, a – vorba poetului - zădărnicie şi a ceaţă. Am dat tot, cum nici nu pot, cum nici nu ştiu mulţi oameni să dea, în iubirea asta. M-am dat şi pe mine ei, în ea. Nu mai am nimic. Nu mai am ce să mai dau. Nici pe mine, când e vorba despre iubire, nu mă mai am”.

Andreescu rade aferat un pahar cu whisky, având un singur gând: Ce chestie! Ce deturnare de situaţie. Ce întâmplare! Ce poveste! Da, ce chestie! Atât îşi zice în sinea proprie o vreme. Fără să ştie, nici el singur, la ce se referă concret. Ce chestie! Totuşi... El... Cine e acest el? Care a fost surprins că ea e aici, care se uita la ea cu ură, care n-o scăpa din priviri, care a înţeles că ea şi Andy sunt căsătoriţi, care n-a iubit-o, care a jucat teatru, care şi-a bătut joc, care... Cine e el? Cine e idiotul ăsta? Unde l-a găsit? Unde s-au văzut prima dată? Şi dăţile următoare? A patra oară, aşa zice textul, s-au întâlnit în tabără la Câmpulung. Acum opt ani. Ce fel de tabără? Cine se ducea acolo? El e scriitor consacrat sau doar novice? Cine e el? Cine e Ceasul Rău - Pisica Neagră? Ce chestie, da, ce chestie! Avea dreptate fata aia de la poliţie când i-a recomandat să citească dosarul cu atenţie. Cum începuse tot şi unde a ajuns cu lectura! Cine ar fi zis? Ce de minciuni, ce de ascunzişuri, ce de taine, ce de complicaţii pornite din nimic! 

Vizualizări: 86

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Îmi era dor de scrisul tău, Nina! M-ai prevenit că s-ar putea să abandonezi acest roman, dar eu tot sper să n-o faci. Sunt atât de curioasă... 

Am citit cu drag și aștept continuarea.

Pup! :)



Nina Mariana Marcu a spus : Nu știu ce naiba am făcut, că văd că nu apare răspunsul meu. Dacă e sau nu, habar nu am, eu nu îl văd. Sunt bună la tehnici, de aia. Așa că, o iau da capo. Îți mulțumesc mult, Cory, pentru tot ce mi-ai spus. Și, pentru că mă onorează și mă fericesc vorbele tale, nu voi abandona. Nici măcar pe linie moartă, pentru o vreme, nu-l voi lăsa. Încerc să iau pieptiș drumul cu ambele romane. Om vedea ce-o ieși. Îți mulțumesc încă o dată pentru tot. 

Corina Militaru a spus :

Îmi era dor de scrisul tău, Nina! M-ai prevenit că s-ar putea să abandonezi acest roman, dar eu tot sper să n-o faci. Sunt atât de curioasă... 

Am citit cu drag și aștept continuarea.

Pup! :)

Mai aflăm și noi câte ceva din existența eroinei principale, amănunte. Un lucru bun, după atâta amar de vreme...

Revin și la părerea mea care spune că sunt prea multe repetiții în idei... Practic, aproape fiecare propoziție, frază, are atașată o umbră a ei. Nu cred că sunt necesare atâte întrebări, repetate. Privește, Nina, ultimul paragraf, așa, doar, dintr-un ochi și vei vedea dintr-un foc, câți de cine, ce. Și asta există în fiecare capitol.

Dar este problema ta cu ce umpli paginile.

Eu au citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

Draga mea Sofy, îți mulțumesc că ești, acum și mereu, cu mine. Și îmi pare tare rău că nu îți place romanul meu. Și că, la acest moment, suntem într-o oarecare disonanță de idei, noi, două... Eu tocmai asta am vrut, cum și tu ai observat, să fie peste ideile principale, umbre. Să cadă umbre. Repetiția nu e pentru a umple paginile. Pe cuvânt că nu sunt, deocamdată, ferească Dumnezeu, dintre și printre cei care țin să umple paginile cu orice, că nu au inspirație, că nu au ce scrie. Când mă apuc de scris, nu fac față afluenței de gânduri și de idei. Dar am vrut aici să reliefez o stare. Una a confuziei. A întrebărilor. A incertitudinilor. A neantului. Sunt oameni care, când ajung în neant, își pun, obsedant, întrebări. Aceleași. Pentru că, neavând răspunsuri la ele, continuă, cu disperare, să se întrebe pe mai departe. Romanul l-am vrut - și l-am cârmit maximum într-acolo - psihologic. Unul din care acțiunea, că are și acțiune, transpare în plan secund. Ce să mai zic... Îmi pare tare rău că nu îți place. Dar sunt convinsă că ăla despre care ți-am spus că e romanul secolului - am luat-o razna la bătrânețe și mă dau nare - o să-ți placă la nebunie. Acela e altfel. O să vezi la momentul potrivit că e cum spun. Dar, deocamdată, rămânem la ăsta. Și îți mulțumesc încă o dată că ești lângă mine și că mă citești, chiar dacă ai obiecții. 

Sofia Sincă a spus :e

Mai aflăm și noi câte ceva din existența eroinei principale, amănunte. Un lucru bun, după atâta amar de vreme...

Revin și la părerea mea care spune că sunt prea multe repetiții în idei... Practic, aproape fiecare propoziție, frază, are atașată o umbră a ei. Nu cred că sunt necesare atâte întrebări, repetate. Privește, Nina, ultimul paragraf, așa, doar, dintr-un ochi și vei vedea dintr-un foc, câți de cine, ce. Și asta există în fiecare capitol.

Dar este problema ta cu ce umpli paginile.

Eu au citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 1 oră în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cântec de lebădă neagră a utilizatorului chindea maria elena
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 10 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 11 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 11 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 11 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 12 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 12 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 14 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 16 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 16 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 16 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 16 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 18 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 18 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 18 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor