La scurt timp după logodnă, Maria și Bogdan au hotărât să locuiască la Zăvoia. În casa lui Tudor, din oraș, se mutase Tania împreună cu Ștefan Deleanu. Începuseră și ei să-și facă planuri de căsătorie – tânăra exprimându-și dorința să-și aducă părinții adoptivi acolo, la oraș.

Soții Romanescu își recăpătaseră apartamentul din Brașov. Însă nimic nu mai era ca înainte. Niciodată n-au înnoptat acolo. Au hotărât să-l vândă și să-și cumpere o casă în Baia Mare. În acel oraș era rostul lor. Au căutat zile întregi. Una avea curtea prea mică, alta nu era suficient luminată ori scările interioare se răsuceau brusc. În sfârșit, pe o stradă liniștită, cu doi plopi la poartă, îi aștepta casa visată. Nu avea etaj, însă camerele erau spațioase, iar măiestria proiectantului – de invidiat.

În noua locuință s-au mutat după două săptămâni și au hotărât să marcheze acest eveniment împreună cu prietenii. Era sâmbătă seara. Deși primiseră invitație la petrecerea dată de soții Romanescu, Bogdan se scuză că va întârzia puțin, fiind nevoit să intervină urgent într-o operație chirurgicală.

Maria simțise de ceva timp nevoia să se descotorosească de multe dintre lucrurile care îi aparținuseră pictorului. Începuse să scotocească peste tot și să se debaraseze de amintirile care îi produceau tristețe. Îmbrăcămintea le-a împărțit-o săracilor, câteva obiecte de mobilier au fost înlocuite, iar cărțile îngălbenite din bibliotecă aveau să fie transferate în podul casei. Făcea acest lucru cu meticulozitate în timpul liber pentru a da o nouă notă locuinței. Acum profita de timpul rămas până la întoarcerea lui Bogdan acasă și continua să golească un întreg raft de cărți pe care le pusese pe covor. Și ea se așezase în genunchi, răsfoindu-le, parcă promițându-le că nu le va înstrăina de tot și că vor face parte din aceeași familie. Deodată, dintre coperțile de piele neagră ale unui album de artă, căzu o scrisoare. Era scrisă de mână și purta semnătura tatălui ei: Dorin Cristache.

Un tremurat intens îi cuprinse corpul. Era datată cu o zi înainte de fatidicul eveniment. Parcurse cu privirea frazele de început în care predomina ideea de rămas-bun. Apoi urmau câteva rânduri pe care cineva le subliniase:

Am aflat că Maria nu este fiica mea, ci a doctorului Eusebiu Moraru, de la sanatoriul din Sibiu. În toți acești ani am fost ca și singur. Zadarnic mi-ai oferit de toate, tată, fericire n-ai putut să-mi dai. Știu că o divinizezi pe Maria, și eu am iubit-o și o iubesc la fel de mult, dar mi-e sufletul împovărat de greșeli. Adevărata mea fiică, Tania, cea pe care ne-ai interzis s-o aducem pe lume, trăiește. Am dat-o spre înfiere, atunci, în anii studenției, însă noii părinți nu ne-au dat voie să ținem legătura cu ea. Ne-am canalizat întreaga dragoste spre Maria, și noi, și tu. Acum aflu că am crescut copilul altui bărbat în timp ce al meu cine știe ce viață duce. Voi lăsa această scrisoare prietenului meu, Moise Radu, pe care îl voi ruga să ți-o înmâneze peste ceva timp. Acum poate vei fi afectat de dispariția mea…”

Începuse să plouă în rafale. Vântul izbea cu putere ferestrele deschise. După ce reuși să le închidă, se opri oarecum speriată. Privi ceasul, de parcă atunci ar fi descoperit că și în sufletul ei se petrec aceleași fenomene. Era ora cincisprezece și treizeci de minute.

În minte începuseră să se deruleze scene din copilărie. Trăise într-o magie permanentă, nu-i lipsise decât tatăl pe care nu-l înțelesese de ce a făcut acel gest necugetat. Cui îi datora toate acestea? Emiliei Cristache? Femeia care a purtat pe suflet o piatră cât roata carului?! Puse mâna pe telefon și o sună:

– Ești acasă, mamă? o întrebă îndată ce auzi foșnet în receptor.

– Da, draga mea, sunt acasă. Dar ce s-a întâmplat? Pari agitată. Ce-i cu tine?

– Nimic. Doar că nu mă simt prea bine... Și nici Bogdan n-a venit. Mi-a comunicat că va întârzia.

– Nu cumva…

– Oh, nu! Dacă te duce gândul la o a treia persoană… Bogdan e totul pentru mine. Și reciproca e valabilă! încercă Maria să destindă atmosfera. Altceva însă voiam să te rog: în seara asta suntem invitați la niște prieteni, inaugurează noua lor locuință. Nu prea am chef să stau. Aș vrea să vii cu noi, astfel am avea motiv să nu întârziem prea mult. Vom spune că trebuie să mergem cu tine undeva… Găsim noi unde. E și Tania acolo.

– Știi că nu-mi prea plac evenimentele mondene. Nici la Bogdan n-am fost…

– Te rog, se alintă fata. Astăzi vei face excepție, da?

– Bine, dar nu vom sta mult.

– Vom trece să te luăm.

Ștefan și Tania sosiseră primii. Aceasta se împrietenise rapid cu Adela și începuseră să povestească de parcă mai rămăseseră de povestit doar cele din trecutul cu gust amărui.

– Te-ai obișnuit aici, constată Adela, după un timp. Ești o femeie puternică. Mi-a povestit mama cât de grea ți-a fost copilăria.

– A trecut… Acum am toată viața în față. Și, mai ales, am o soră de care nu m-aș depărta pentru nimic în lume… În curând va fi nunta ei cu doctorul Davidescu. E fericită și sunt fericită!

– Ștefan pare un om plin de noblețe și respect, concluzionă tânăra.

– Domnul mi l-a scos în cale.

– Formați un cuplu minunat. Mă bucur pentru fericirea voastră. Dar cum l-ai cunoscut, Adela?

– El a venit și m-a căutat, acolo, în casa mea din satul pierdut printre coline. M-a surprins faptul că un străin s-ar putea interesa de existența mea neînsemnată, darămite un scriitor!

– Te-a căutat așa… pur și simplu?

– Un scriitor are mereu nevoie de detalii. Tudor îi spusese cu ceva timp în urmă despre existența lui Georges. Mama vorbise cu Anca, fosta relație a lui Ștefan, despre mine.

– Cum așa? Erau prietene?

– Nu prea. Însă ideea că bunicul ar mai avea un fiu a determinat-o pe mama să se destăinuie acelei femei pe care o întâlnise de câteva ori la Tudor. Ba mai mult, i-o recomandase un vechi prieten, convingând-o că Anca duce cu bine planurile la capăt. Dorea să mă găsească, să intru și eu în scenă cumva. Realizez că avea inima strânsă și căuta o soluție să repare greșeala vieții ei. A riscat și a avut încredere în acea femeie, fără a avea alternativă.

– Dar Ștefan?

– Numai bine că Anca nu s-a descurcat singură. Eu tocmai mă mutasem, după ce tatăl meu s-a recăsătorit, din acea localitate. Atunci i-a cerut ajutorul lui Ștefan. Intuiția și perseverența lui a dat rezultat favorabil.

Mihai se plimba printre invitați și avea impresia că tot nu este destul de protocolar. Adela îi arunca zâmbete, dorind parcă să spună: „E bine așa. E destul de bine!” Și Ilona era atentă ca toți cei prezenți să se simtă cât mai confortabil.

În sfârșit, și-au făcut apariția și ultimii invitați: Maria Cristache și Bogdan Davidescu, însoțiți de Emilia Cristache. Deși sosiseră cu ușoară întârziere, iar gazda fusese anunțată că Maria va veni însoțită și de mama ei, Ilona tresări când dădu cu ochii de Emilia. Și aceasta avusese o reacție asemănătoare, greu de stăpânit. După ce-și învită oaspeții în living, se apropie de Mihai și-i zise în șoaptă, dar apăsat, privind spre Emilia:

– Ea este femeia care l-a omorât pe pictor!

– Sssst! Vino cu mine, te rog!

Mihai își luă soția deoparte, speriat că Ilona retrăiește momente din sanatoriul acela, exact acum când trebuia să creeze tuturor celor prezenți o atmosferă plăcută.

– Sunt convinsă că este ea, Mihai! E femeia care m-a dus în noaptea aceea, la cascadă. Fusese înaintea mea acolo, apoi m-a dus pe mine, să arunce vinovăția asupra mea. De multe ori am văzut-o la spital cu doctorul Moraru!

Lui Mihai îi trecu prin minte imaginea medicului din seara în care aflase că Ilona fugise din sanatoriu. Îl văzuse pălind, exprimându-și furia prin gesturi și cuvinte necontrolate. În mintea lui se formau diferite conexiuni. Arborele greșelilor își înălța ramuri din ce în ce mai puternice.

Emilia făcu câțiva pași, având impresia că stă pe ace. Aruncă la întâmplare câteva zâmbete forțate, apoi se adresă Mariei:

– Nu-mi place aici, aș vrea să plec.

– Nu, mamă, trebuie să rămâi. Te sperie Ilona, nu-i așa? o întrebă, cu glas tremurat.

Dan Simionescu se apropie de gazde. Maria nu-și mai putea stăpâni emoțiile. Bogdan o privi mirat. Lacrimile îi înnegurau ochii, roind sălbatic. Cei prezenți își ațintiseră privirile spre ea. Stârnise curiozitate, mister. Emoționată, scoase o hârtie împăturită, din geanta lăsată pe fotoliu și se adresă celor prezenți:

– Aș vrea să vă citesc ceva. Nu-i o ocazie perfectă pentru asta, căci va anula, în parte, scopul întâlnirii noastre aici. Dar…

Nimeni nu bănuia ce avea să le spună Maria.

– Iartă-mă, mamă, începu tânăra fixându-și privirea pe chipul Emiliei Cristache, dar minciuna și nedreptatea mă sperie, iar conștiința mă obligă să fac acest gest. Această scrisoare aparține fostului tău soț, Dorin Cristache. Spun fostului tău soț fiindcă tocmai dezvăluie faptul că eu nu sunt fiica lui, așadar nici nepoata renumitului pictor Tudor Cristache.

Se făcuse o liniște mormântală. Maria începu să citească, oprindu-se din când în când și oftând. Tania arunca săgeți spre cea de la care aștepta mângâierile nedăruite atâția ani. Chipul Emiliei se întunecase și parcă îmbătrânise brusc. De fapt, toți cei prezenți o sfâșiau din priviri și, în același timp, admirau curajul Mariei de a-și trăda mama. Dan Simionescu urmărea cu atenție reacțiile Emiliei. Fusese pe lista lui încă de la început: observase absența acesteia de la petrecerea socrului său, apoi prezența aproape forțată la înmormântarea pictorului, evitarea de a-l întâlni pe aleile cimitirului și de a schimba câteva cuvinte, așa cum procedase fiica ei…

Când Maria a terminat de citit, pe față avea minuscule boabe de sudoare. Se descheie la taior și încercă să-și pună un pahar cu apă. Îi tremurau mâinile îngrozitor. Paharul căzu pe masă.

– N-am avut de ales, draga mea, zise Emilia, cu glasul înecat în lacrimi. Trebuia să-ți ofer o condiție bună, însă nu știu cum a aflat Dorin.

– Dar domnul Moraru? interveni comisarul.

– Era căsătorit, n-a vrut niciodată să-și părăsească familia.

– Și Moise Radu?!... medită Dan. Zicea că i-ar fi fost prieten bun, dar după moarte l-a șantajat?!… Făcea parte din grupul care-l încolțise pe Tudor… Apoi se îndreptă spre Emilia: Așadar?...

– În ziua anterioară petrecerii, m-am întâlnit cu Tudor. Dimineața devreme. Nu l-am sunat, m-am dus direct la el acasă. Nu am stat mult. Știam că are niște oameni care îngrijeau locuința și n-aș fi vrut să mă vadă acolo. Am discutat despre Georges, lucru care l-a deranjat pe bătrân. Nu doream să-și împartă moștenirea și cu acesta. Atunci Tudor mi-a reproșat că a crescut fiica altui bărbat și că dorește să-i aduc adevărata fiică a fiului său. M-am prefăcut că nu știu nimic. Mai mult, i-am adresat cuvinte jignitoare, pe care le-am accentuat cât am putut. Mi-a spus să nu vin la petrecerea lui, că-i stric buna dispoziție. M-am conformat, însă mi-am pregătit planul. Când Maria l-a dus acasă, după petrecere, eram acolo. Parcasem mașina pe strada perpendiculară celei principale, să nu mă observe. Am așteptat până când fiica mea s-a depărtat și am bătut la ușă. A întrebat cine este și i-am spus: Maria. Când a dat cu ochii de mine a avut o ușoară ezitare:

– Ai zis că ești Maria!

Am izbucnit în plâns:

– Tudore, ajută-mă te rog! Maria a avut un accident.

Pictorul s-a speriat:

– Cum așa?!

– Am sunat-o și i-am spus că nu este nepoata ta. Toată noaptea m-am gândit cum să fac. Trebuia să afle adevărul. Astăzi i-ai promis că faci testamentul pe numele ei. N-aș vrea să mă judece mai târziu.

– De unde știi de accident?

– M-a sunat cineva de pe telefonul ei, spunea că este în apropiere de Zăvoia. Vino te rog și spune-i că pentru tine e aceeași. Are nevoie de tine. Te rooog!

L-am implorat cu lacrimi.

– Să mergem atunci, hotărî pictorul.

Era pentru ultima dată când cobora scările. A urcat în mașina mea și am pornit spre Zăvoia. Pe drum i s-a făcut rău. I-am dat niște medicamente, o combinație făcută la voia întâmplării. După ce le-a luat s-a simțit și mai rău. Ajunseserăm la Zăvoia.

– Unde e?!

– Nu știu, o fi la spital. Dar ție ți-e rău, Tudore! Poate un pic de apă ți-ar face bine…

Nu era nimeni prin preajmă. Satul se cufundase într-o liniște cumplită. Am ajuns lângă pârâu. Tudor dădu cu apă pe față, dar se clătina din ce în ce mai tare. Atunci l-am împins. A căzut cu fața în jos și l-am lăsat acolo. Am urcat în mașină și l-am sunat pe doctorul Morarul. L-am rugat să-mi dea o femeie din sanatoriu, oricare, s-o duc lângă Tudor și s-o las acolo. Întâmplarea a făcut să mi-o dea tocmai pe Ilona. Nu realiza de ce trebuia să facă acea plimbare în toiul nopții, dar s-a bucurat când a zărit peisajul acela de vis. Când am ajuns, am oprit mașina și am îndemnat-o să meargă la cascadă, că acolo e și mai frumos. Am urmărit-o vreme de câteva minute și am văzut că se așezase pe o piatră și se uita nepăsătoare la Tudor. Nu schițase nici un gest în salvarea acestuia. Apoi a apărut, de undeva de pe deal, o umbră. Lumina lunii mă ajuta să deslușesc siluetele celor doi care nu s-au apropiat prea mult. Habar nu aveam că sunt soț și soție. Nici ei! Am plecat cu mașina, dar, după câteva minute, m-a sunat iarși doctorul și m-a întrebat ce-am făcut. Mi-a spus să mă întorc să văd ce se întâmplă. Femeia însă plecase pe jos spre oraș, fără să-i pese că era întuneric și că în fața sa se întindea un drum necunoscut. Am oprit și am deschis portiera. M-a recunoscut. A urcat și am adus-o înapoi la sanatoriu. Am lăsat-o lângă o poartă de serviciu, încuiată la acea oră, apoi m-am întors acasă.

Întreaga asistență încremenise. Tania se apropiase de Maria și o strânse la piept.

– Totul e al tău, draga mea, zise Maria. Nimic nu-mi mai aparține. Ne vom muta în curând de la Zăvoia. Am însă alături cel mai drag om din lume și sunt bogată!

– Nu, surioară! N-am să uit când te sfătuiai cu avocatul cum să împarți cu mine moștenirea bunicului. M-ai primit în viața ta cu brațele deschise, așa te voi primi și eu acum. Nouă ne ajunge casa de la oraș, nu-i așa, Ștefan? Vom continua ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Doar o parte a sufletului este secătuit de durere…

Bogdan număra pașii prin cameră:

– Tu ai bănuit corect, scriitorule! De când am citit acolo, la munte, am tot sperat să te înșeli…

– Tudor îmi repeta destul de des că se teme de Emilia. Dar nu mi-a spus niciodată ce scria în acea scrisoare. I-a dat însă dreptul Mariei, acum, aici…

– Dar codul? întrebă, la rândul lui, Ștefan, privind spre Emilia. 

– Care cod? Nu știu nimic, se miră aceasta.

– Nu știe! preciză comisarul. Valeria ne va spune unde este acel seif. Tudor îi promisese deseori că va depune periodic, o anumită sumă de bani pentru Georges. Acei oameni au bănuit ceva dar n-au descoperit încă locul, iar actrița se pare că refuză să păstreze acei bani.

– Atunci îi vom dona clinicii Med Heart! hotărî Tania. În sprijinul copiilor cu autism.

Emilia își încleștă pumnii pe spătarul scaunului de care se sprijinea, își mușcă buzele, apoi zise în șoaptă:

– Asta a fost…

Într-un colț al camerei tremurau câteva pânze de păianjen, peste tăcerile arse pe rug…

Vizualizări: 156

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Surprinzător total... uluitor! La oricine mă gândeam din acest cerc, trebuia să fie cineva din acest cerc, dar nu m-am gândit ca Emilia, mama Mariei să fie criminalul.

De fapt scrierea respectă legea de bază a romanului poliţist, se înscrie perfect pe o logică a detectivismului infailibil, formula acestui gen de roman.

Autoarea ţese evenimente bulversante, le complică, le încurcă cu multă migală şi pricepere, cu romantism şi sensibilitate uneori, ca apoi să dezlege misterul unei crime odioase. O mamă posedată de avere şi de o dragoste prea egoistă pentru fiică, ajunge să-şi omoare socrul, să implice o serie de amatori de îmbogăţire imediată în jurul ştergerii urmelor. Dar destinul plăteşte, tocmai prin faptul de a fi trădată chiar de fiica ei, cea care nu-şi doreşte avere furată surorii sale şi pătată de crima înfăptuită. Durerea fiicei este infinit mai mare, aflând că de fapt nici nu era nepoata pictorului ucis.

Arta pusă în roman este relevată şi de încondeierea secretului ce iese la suprafaţă aproape singur, prin încolţirea criminalei în cercul de care se ferea. Bumerangul şi-a făcut datoria. Rezolvarea misterului care de obicei este foarte complicat iese ca neghina din grâu, într-o apă limpede.

Şi toate aceste datorate talentului Ginei Zaharia - poetă şi romancieră de romane poliţiste. Numai în mintea sa pot avea loc aceste două laturi scriitoriceşti.

Deosebită preţuire, Sofy!

 Aş avea ceva remarci... nu ştiu dacă sunt mai multe pentru că m-a prins acţiunea:

Și ea se așezase în genunchi,- cred că e mai potrivit - Se aşezase în genunchi.

Dar cum l-ai cunoscut, Adela? - aici mi se pare că vorbeşte Adela... Deci se adresează Taniei. Nu ar fi rău să explici din când în când cine poartă dialogul. Şi aşa se cere multă atenţie citirii, datorită elucidării misterului.

El a venit și m-a căutat, - şi dacă e aşa cum zic eu, aici se cere alineat.

Lumina cade in sfarsit pe criminal, dar... surpriza! Cine s-ar fi gandit ca este Emilia? Eu nu!

Ti-a iesit, Gina! Demonstratia talentului tau este inca o data facuta.

Cu drag,

   Încă aștept !

Da, Gina, nici eu nu am bănuit cine este criminalul. Experienţa citirii romanelor poliţiste îmi spunea că lucrurile trebuie să fie încurcate până la revelaţia finală şi că autorul este cineva apropiat victimei, dar de fiecare dată cad în aceeaşi plasă: mă las purtată de lectură şi nu fac propria anchetă - este suficient un detectiv :)))))))

Sofy, ce bine că n-ai bănuit-o pe Emilia! :) Mulțumesc pentru drumul parcurs alături de personajele mele, pentru răbdarea de a le înțelege pe fiecare în parte, pentru încurajare.
Nu știu dacă voi mai scrie cărți polițiste însă mă bucur că nu am dezamăgit.

Încă o dată mii de mulțumiri.
Sofia Sincă a spus :

Surprinzător total... uluitor! La oricine mă gândeam din acest cerc, trebuia să fie cineva din acest cerc, dar nu m-am gândit ca Emilia, mama Mariei să fie criminalul.

De fapt scrierea respectă legea de bază a romanului poliţist, se înscrie perfect pe o logică a detectivismului infailibil, formula acestui gen de roman.

Autoarea ţese evenimente bulversante, le complică, le încurcă cu multă migală şi pricepere, cu romantism şi sensibilitate uneori, ca apoi să dezlege misterul unei crime odioase. O mamă posedată de avere şi de o dragoste prea egoistă pentru fiică, ajunge să-şi omoare socrul, să implice o serie de amatori de îmbogăţire imediată în jurul ştergerii urmelor. Dar destinul plăteşte, tocmai prin faptul de a fi trădată chiar de fiica ei, cea care nu-şi doreşte avere furată surorii sale şi pătată de crima înfăptuită. Durerea fiicei este infinit mai mare, aflând că de fapt nici nu era nepoata pictorului ucis.

Arta pusă în roman este relevată şi de încondeierea secretului ce iese la suprafaţă aproape singur, prin încolţirea criminalei în cercul de care se ferea. Bumerangul şi-a făcut datoria. Rezolvarea misterului care de obicei este foarte complicat iese ca neghina din grâu, într-o apă limpede.

Şi toate aceste datorate talentului Ginei Zaharia - poetă şi romancieră de romane poliţiste. Numai în mintea sa pot avea loc aceste două laturi scriitoriceşti.

Deosebită preţuire, Sofy!

 Aş avea ceva remarci... nu ştiu dacă sunt mai multe pentru că m-a prins acţiunea:

Și ea se așezase în genunchi,- cred că e mai potrivit - Se aşezase în genunchi.

Dar cum l-ai cunoscut, Adela? - aici mi se pare că vorbeşte Adela... Deci se adresează Taniei. Nu ar fi rău să explici din când în când cine poartă dialogul. Şi aşa se cere multă atenţie citirii, datorită elucidării misterului.

El a venit și m-a căutat, - şi dacă e aşa cum zic eu, aici se cere alineat.

Mulțumesc, Corina! Le-am cam încurcat eu drumurile dar sper că i-am așezat la loc:)

Corina Militaru a spus :

Lumina cade in sfarsit pe criminal, dar... surpriza! Cine s-ar fi gandit ca este Emilia? Eu nu!

Ti-a iesit, Gina! Demonstratia talentului tau este inca o data facuta.

Cu drag,

Să înțeleg că alte dosare ale comisarului Dan Simionescu?:) A rezolvat deja trei (bine, cu Promisiunea de joi!) Mulțumesc!

Gabriela Grădinariu a spus :

   Încă aștept !

Mulțumesc, Augusta! Eu abia acum am început să lecturez:)



Augusta Cristina Călin a spus :

Da, Gina, nici eu nu am bănuit cine este criminalul. Experienţa citirii romanelor poliţiste îmi spunea că lucrurile trebuie să fie încurcate până la revelaţia finală şi că autorul este cineva apropiat victimei, dar de fiecare dată cad în aceeaşi plasă: mă las purtată de lectură şi nu fac propria anchetă - este suficient un detectiv :)))))))

* Era datată cu o zi înainte de moartea tatălui ei. tristul/fatidicul eveniment. (mai ai tatălui ei)

* după Eusebiu Moraru - virgulă

* Bogdan e totul pentru mine. Și reciproca e valabilă! încercă Maria să destindă atmosfera.

* – Sssst!... Vino cu mine, te rog!

* apoi prezența fără virgulă aproape forțată la înmormântarea pictorului, evitarea de a-l întâlni pe aleile cimitirului și de a schimba câteva cuvinte, așa cum procedase fiica ei…

* – N-am avut de ales, draga mea, zise, [cine? cui? e greu de dedus] cu glasul înecat în lacrimi. Trebuia să-ți ofer o condiție bună, însă nu știu cum a aflat Dorin.

 

Câteva concluzii:

- ai condus bine acțiunea;

- ai o scriere curată, cursivă;

- se vede, totuși, că l-ai scris sub presiunea timpului. Romanul e un fluviu, nu un râu! Trebuie să fie mai stufos. De ex: puteai dezvolta foarte pe larg chermeza. Încât eu, cititorul, să zic enervat: „Uite mă, mie-mi arde gura să aflu cine-i criminalul și autoarea bate câmpul!...” Da! Joacă-te cu nervii cititorului!

Una peste alta, romanul mi-a plăcut!

Cu drag.

Baftă!da Coza

Da Coza, mă înclin în fața ta, atât eu cât și personajele mele. Am corectat, zic eu, la sânge. Mare privilegiu să ai parte de așa ceva! Îmi spui că se vede că e scrisă sub presiunea timpului. Adevărat! Însă am început s-o revizuiesc și știi, te voi asculta, voi începe  să mă joc cu nervii cititorului, atât cât mai am timp. Mai adaug câte un roi de albine ceva, exact când pe cititor nu-l interesează,  văd eu:) În timp (toamnă), o voi transforma în fluviu, promit!:)

Ion Lazăr da Coza a spus :

* Era datată cu o zi înainte de moartea tatălui ei. tristul/fatidicul eveniment. (mai ai tatălui ei)

* după Eusebiu Moraru - virgulă

* Bogdan e totul pentru mine. Și reciproca e valabilă! încercă Maria să destindă atmosfera.

* – Sssst!... Vino cu mine, te rog!

* apoi prezența fără virgulă aproape forțată la înmormântarea pictorului, evitarea de a-l întâlni pe aleile cimitirului și de a schimba câteva cuvinte, așa cum procedase fiica ei…

* – N-am avut de ales, draga mea, zise, [cine? cui? e greu de dedus] cu glasul înecat în lacrimi. Trebuia să-ți ofer o condiție bună, însă nu știu cum a aflat Dorin.

 

Câteva concluzii:

- ai condus bine acțiunea;

- ai o scriere curată, cursivă;

- se vede, totuși, că l-ai scris sub presiunea timpului. Romanul e un fluviu, nu un râu! Trebuie să fie mai stufos. De ex: puteai dezvolta foarte pe larg chermeza. Încât eu, cititorul, să zic enervat: „Uite mă, mie-mi arde gura să aflu cine-i criminalul și autoarea bate câmpul!...” Da! Joacă-te cu nervii cititorului!

Una peste alta, romanul mi-a plăcut!

Cu drag.

Baftă!da Coza

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 5 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 17 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA culori în iarbă a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor