Stop joc

[Corina Militaru]

 

 

http://ziarulzidul.ro/2013/04/15/stop-joc/

 

               

 

       Pe balcon, înconjurată de florile mele dragi, îmi beau ceaiul respirând prin toţi porii aerul de primăvară. Topită în scaunul confortabil, mă mulţumesc doar să ascult mulţimea de sunete din jur ce-mi bate, fie cu blândeţe, fie cu agresivitate, în timpanul încordat la maxim ca să le poată cuprinde pe toate. Încerc să le identific. Mici accidente, ciocniri de o clipă cu viaţa în toate formele ei: un ţipăt, un motor ambalat peste măsură, un râs de copil, o manea asurzitoare scăpată pe fereastra unui „4x4”, un câine lătrând furibund, trilul unei păsări, foşnetul frunzelor, ticăitul ceasului măsurând necruţător trecerea. Secundele nu aşteaptă. Ştiam asta şi înainte, dar de un timp simt altfel acest adevăr. Mai exact de când am aflat că ele sunt numărate. Pentru mine. Vestea mi-a dat-o doctorul Stoian. Aş putea să-l numesc prieten având în vedere numărul întâlnirilor şi discuţiilor purtate cu el. L-am îndrăgit de la prima vedere. Cald şi onest, mi-a comunicat diagnosticul fără ocolişuri inutile. I-am admirat echilibrul. Între indiferenţă şi falsa implicare, urma firul uneori greu de atins, al normalităţii. Am avut un şoc atunci auzind că tot ce-mi rămăsese de trăit era un an, dar mi-am revenit repede, iniţial mai mult ca să păstrez aparenţa demnităţii, pe urmă realizând că nu am altceva de făcut decât să mă bucur de orice clipă. După fiecare control, la început, îl întrebam cât mai am, sperând într-o minune. Zece luni, opt luni, apoi am renunţat să-l mai descos. Îmi era suficient să-i citesc umbrele de pe chip. Până la ultimul control, acum o lună, când ceva s-a schimbat. Inexplicabil pentru mintea lui plină până la refuz cu tot ce ştiinţa a descoperit în domeniu, a trebuit să accepte că boala a stagnat. N-a ştiut să-mi şi să-şi explice faptul. O sclipire de speranţă a licărit în ochii lui, dar s-a grăbit s-o ascundă parcă speriat, şi a insistat să nu mă entuziasmez dezvăluindu-mi perspectiva lui, ştiinţifică, nu prea optimistă. Însă eu am căpătat curaj să cred că trupul meu hrănit cu viaţă şi-a redobândit capacitatea de autovindecare.

       Iniţial, atunci când am primit vestea rea, am fost înspăimântată, tristă, revoltată pe absurditatea hazardului, dar nu mai sunt. N-am mai trăit atât de intens niciodată. Poate că este un privilegiu să ştii. Mai ai timp să cerni ce este important şi ce nu. Să te scuturi de iluzii. Falsele probleme ne fură clipa. Ideea de mărire ne face să alergăm prin viaţă. Pierdem esenţa, uitând că „La sfârşitul jocului de şah şi regele şi pionul intră în aceeaşi cutie!”, aşa cum spune un proverb italian.

     De fapt, nu am aflat de la domnul doctor ceva ce nu ştiam. Cochetez de mult cu ideea marii treceri. Cu misterioasa comandă „Stop joc!”. Nu mă surprinde, am folosit-o de multe ori ca să-mi amintesc că trebuie să trăiesc la timpul şi locul potrivit. Şi am făcut-o. N-am regrete. Însă niciodată ca în ultimul timp. Câteodată spectrul cortinei lăsate peste scenă mă înfricoşează, necunoscutul îmi dă fiori, dar nu pentru multă vreme. Îmi amintesc că, încă sunt actor şi vreau să fiu unul bun. Să-mi joc rolul cu pasiune până la capăt. Atunci culeg din palmele vieţii toate cadourile, mari, mici, nu contează, fără să mă mai întreb ce va fi mâine. În special pe cele mărunte, mai multe şi mai uşor de scăpat printre degete. Am învăţat să râd în faţa inevitabilului.

– Te admir, să ştii! mi-a spus doctorul după ultimul control.

– De ce? am întrebat zâmbind.

– Senină tot timpul! Cum poţi? Off, n-ar trebui să vorbesc aşa. Tocmai eu!

– Sunteţi prea exigent cu dumneavoastră. Aţi făcut şi faceţi tot ce este posibil pentru mine. Vă mulţumesc pentru asta. O să fie bine, veţi vedea!

– Bravo, doctore! Te încurajează pacientul pe tine! s-a dojenit domnul Stoian. Iar tu, m-a împuns el cu arătătorul, cum reuşeşti? Inversezi rolurile! Aşa ai făcut şi când ţi-am pus diagnosticul. Îţi aminteşti?

– Nu mai ştiu. Probabil!

– Ţi-am dat vestea. Ai pălit groaznic. Te-ai înmuiat de tot şi, când eram pe punctul să chem asistenta ca să-ţi dea un calmant, te-ai îndreptat şi cu privirea aia, n-o s-o uit niciodată, mi-ai spus: „O sa fie bine!”. Ce-ai citit pe chipul meu de ţi s-a părut că am nevoie de încurajare?

– Frică! am răspuns, privindu-l în ochi, apoi am continuat râzând: Mi s-a făcut milă de dumneavoastră!

– Adevărul este că m-ai impresionat de la prima întâlnire.

– Domnule doctor, mi se pare mie sau v-aţi îndrăgostit de mine? Sunt măritată, să ştiţi! am glumit eu.

– Şi totuşi accepţi să te întâlneşti cu mine o dată pe lună! a intrat el în joc, apoi a continuat redevenind serios: Îţi admir puterea!

– Nu este putere. Este disperare. Nu disperarea morţii, ci aceea de a trăi, dar tot disperare.

– Încerc să-mi imaginez... nu ştiu... am văzut atâţia! Majoritatea se prăbuşesc.

– Pun moartea în faţa vieţii. Mor înainte de a veni ceasul. Eu prefer să trăiesc ca şi cum... poate astfel reuşesc să păcălesc soarta! Nu aşa facem toţi în mod normal? Adică atunci când nu ştim că vine... Dumneavoastră renunţaţi să trăiţi pentru că mâine s-ar putea să vi se întâmple? Nu!

– Adevărul este că nici n-am timp să mă gândesc la asta. Copiii sunt încă mici, fac eforturi să le ofer un viitor, casa în construcţie cere şi ea, soţia vrea maşină, cică s-a săturat să depindă de mine... Iar am schimbat rolurile! a constatat el cu ciudă. Mă vait când tu...

– Când eu vă tot repet că o să fie bine!

     Îmi termin ceaiul şi fără grabă mă pregătesc de plecare. La întâlnirea lunară cu prietenul meu. De mult nu mai este pentru mine doar un simplu doctor. Încerc să-mi imaginez cum o să reacţioneze când o să-i spun că am renunţat la tratament, de o lună, şi că mă simt foarte bine. Din ce în ce mai bine. Ca şi cum viaţa ar regenera viaţă. Ştiu că n-o să fie de acord. El se închină doar în faţa ştiinţei, eu am învăţat să cred în miracole. Socotesc că şi un condamnat la moarte poate primi graţierea în ultima secundă, când are încredere în această posibilitate.

     Ies pe uşă, tot cu gândul la duelul de idei ce se contura la orizont. Doctorul se va opune din răsputeri nebuniei mele, aducându-mi argumente multe desprinse din cărţile lui groase. Nu mă voi lăsa uşor. Am de partea mea evidenţa. Va fi de ajuns să mă privească, iar dacă analizele vor ieşi cum cred eu, va rămâne fără replică. Mă amuz în sinea mea desenând uimirea pe chipul lui imaginar.

     Plutesc pe străzi, caut din priviri copacii pudraţi cu mici petale roz, albe sau cu muguri ghemuiţi ce abia aşteptă să se reverse verde sub soarele din ce în ce mai cald. Simt pe obraji năduful iernii, o ultimă suflare rece aruncată peste noi înainte de a se recunoaşte învinsă. Primăvara nu uită niciodată să vină. Renasc, parcă, odată cu natura. Viaţa întotdeauna învinge dacă ai încredere în primăvară.

       Ajung la spital, urc la etajul trei unde are cabinetul prietenul meu. Mă întâmpină doamna Ioana, asistenta lui, mai puţin amabilă decât de obicei. Cu faţa întunecată, evitându-mi privirea, încearcă să-şi ascundă agitaţia mâinilor în buzunarele halatului. Zâmbesc gândului că poate are o zi proastă. Aş vrea s-o întreb ce a supărat-o aşa de rău, dar n-am curaj.

– Dacă nu este, vin altădată! o liniştesc, văzând că ezită să mă poftească în cabinet. Pot să înţeleg! Aş fi sunat înainte, dar de obicei mă anunţa domnul doctor când apărea o schimbare în program. Nu-i nimic, reprogramăm!

– Da! Te reprogramez la...

Cuvintele doamnei Ioana rămân suspendate undeva în aer, trupul ei trădează o mare nelinişte, mă priveşte în sfârşit şi-mi spune precipitat,

– Am vrut să-ţi trimit un mesaj, dar s-a întâmplat totul aşa de repede... Domnul doctor a murit azi noapte...

      

[Corina Militaru]

Off, n-am vrut sa-ti dau emotii.  Este doar imaginatia mea, atat!

Drag de tine,

Helene Pflitsch a spus :

Te-am recit si aici. 

Pentru o clipa mi-a stat inima in loc.

Ma bucur ca e doar o povestire cu un puternic mesaj, scrisa de tine.

Cu drag de scrisul tau si de tine, fata frumoasa,

[Corina Militaru]

Textul a suferit niste modificari, iar pentru forma finala multumesc unui prieten drag.

[Ion Lazăr da Coza]

Am citit cu plăcere un text frumos, rotund.

da Coza

[gina zaharia]

În seara asta am recitit-o! Știi câtă forță ai prins în acest text, Corina? Pentru toți naufragiații acestei planete! Reverență, draga mea!

[Corina Militaru]

Multumesc din suflet!

Cu aceeasi admiratie pentru omul si scriitorul Ion Lazar da Coza,

Ion Lazăr da Coza a spus :

Am citit cu plăcere un text frumos, rotund.

da Coza

[Corina Militaru]

Ma plec in fata unui suflet sensibil.

Cu drag,

gina zaharia a spus :

În seara asta am recitit-o! Știi câtă forță ai prins în acest text, Corina? Pentru toți naufragiații acestei planete! Reverență, draga mea!

[Corina Militaru]

Asa este, Melania! Ai surprins exact mesajul. Multumesc pentru cuvinte.

Cu drag,

Melania Briciu a spus :

Carpe diem! In jurul acestei idei aparent simple s-a construit cu o mare finete de observatie o intreaga filozofie de viata. Fiecare clipa data face parte din viata iar viata este una singura, ea poate fi doar traita  dar niciodata reprogramata. Un text impresionant! Cu drag si admiratie,