EMERGENȚĂ

[Exemplu de Titlu]

Ofelia nu-şi mai făcuse de multă vreme apariţia în preajma flaşnetarului. Odată cu trecerea anilor, entuziasmul aşteptării lui scăzuse, apariţiile ei feerice devenind amintiri frumoase, care îl mai bântuiau uneori, în serile lungi ale verii.
Când mai erau cam două ceasuri până la lăsarea nopţii, parcul se golea de oameni şi faptul acesta îi apărea ca fiind tare ciudat. "De ce or fi plecând ei chiar acum, când seara este mai frumoasă, când atmosfera se încarcă de mister?" - se întreba în sinea lui, contrariat. "Ei sunt fii ai zilei, iar eu un trubadur rătăcit al înserării?" Pentru nimic în lume n-ar fi plecat din parc în ceasurile acelea. Privea cum oamenii se retrag încet, îndepărtându-se parcă instinctiv de misterul care urma să se aştearnă tăcut, înfiorând frunzişul încremenit al pădurii. Simţea frumuseţea înserării cu toate antenele fiinţei şi tresărea conştientizând brusc o realitate care îl deruta uşor: "Sunt singur!" Privirile i se opreau asupra papagalului şi îi părea că pasărea simte deruta lui şi că participă la ea. "Am ramas doar noi doi în acest mister tulburător..." - spunea în sine, şi papagalul se agita pentru câteva clipe, parcă recepţionând mesajul emis de mintea muzicantului. "Dacă o femeie m-ar aştepta acasă, oare aş pleca şi eu ca toţi ceilalţi, pentru plăcerea clipelor petrecute cu ea?" - se întreba. Misterul punea deplin stăpinire pe fiinţa lui şi simţea că poate să comunice cu copacii, cu păsările ascunse în frunziş, cu gâzele din iarbă... Castanul bătrân, care-i era prieten, îi îngâna un cântec ce suna ca un susur blând şi subţire. Într-una din aceste seri, a venit către el un înger îmbrăcat în alb, încins cu un brâu de aur, şi i-a dat cartea în care este scris despre Stăpânul Mării şi al vântului, Cel care îi apăruse în vis.
Într-una din aceste seri, a venit, atunci când nu se mai aştepta, conturându-se diafan în aerul serii, Ofelia.
- Bună seara, dragul meu! Ştiu că nu mă mai aşteptai. Am întârziat mult...
- Bună seara! Aşteptându-te, anii au trecut peste mine. Poate că tu ai existat mereu în misterul înserării, care mă cuprinde ca o vrajă, dar eu n-am ştiut cum să te găsesc...
- Poate că n-ai ştiut să mă chemi. Te-ai risipit chemând tot felul de femei care te admirau, şi puterea chemării tale a scăzut. Doar chemarea ta mă poate aduce lângă tine. Totuşi nu pot să te las singur, universul m-a legat pentru totdeauna de tine. Sunt sufletul tău pereche.
- Deşi nu ai venit de multă vreme, sufletul îmi spunea că ai să vii, că nu se poate să nu vii. Poate că e timpul să devin înţelept şi să te chem doar pe tine. Am nevoie de tine! Te aştept să vii deplin în lumea mea. Acum, te văd doar eu. Eşti ca o adiere de vânt, care-mi vorbeşte...
O adiere de vânt s-a pornit într-adevar şi aerul s-a colorat în azur şi s-a rotit într-un vârtej care a ridicat-o şi a făcut-o nevăzută pe femeie.
- Te sărut, dragul meu! a mai apucat ea să spună.

"De ce ai plecat atât de repede? spunea, în gând, flaşnetarul. "Ce taină a firii îţi revendică fiinţa? Încă nu este timpul să rămâi cu mine?" Răspunsul a venit şoptit, adus de o adiere de vânt: "Da, încă nu este timpul!"
"Înseamnă că ai aşteptat ani buni ca eu să mă schimb, şi această schimbare încă nu a avut loc..." - şi-a continuat el şirul gândurilor. "Când mă voi schimba, când voi exista numai pentru tine, doar atunci voi avea puterea să te chem să vii definitiv în viaţa mea." Simţea că apariţiile eterice ale Ofeliei aveau menirea de a-i face clar chiar acest adevăr, dar tumultul temperamentului său l-a ţinut multă vreme (prea multă!) departe de înţelegerea corectă a lucrurilor. Ca niciodată, gândurile îi erau extrem de limpezi, de parcă ar fi fost nişte mesaje pe care mintea lui le recepţiona din afara ei. Înţelegea că a trăit multă vreme luându-se mai mult după dorinţele sufletului decât după înţelepciune, îndrăgostit mereu de natură, de artă şi de femeile frumoase. "Totuşi numai o femeie este a mea. Universul este zgârcit şi sever în această privinţă."- reflectă şi zâmbi.
Înţelegea că Ofelia există fizic undeva, că aşteaptă, ca şi el, ca drumurile lor să se întâlnească. În imaginaţia lui, o vedea mereu îmbrăcată în alb şi-i venea să creadă că este vorba despre o femeie deosebită, cu sufletul foarte curat. Dacă disparea atât de repede, era din cauza unor energii joase ale fiinţei lui, care sunt incompatibile cu energia înaltă a chipului ei eteric. "Dacă fiinţa mea ar fi vibrat la fel de înalt ca a ei, de multă vreme ne-am fi întâlnit în realitate." - gândi, cu o uşoară tristeţe. "Absenţa ei m-a făcut să visez atât de mult, şi visarea mi-a adus în suflet frumuseţea necuprinsă a universului. De asta nu regret prea mult acest timp."

Au trecut mai multe luni de zile de când flaşnetarul a intrat într-un timp de purificare a fiinţei lui. Sufletul îşi dorea mult asta, şi gândurile lui, toate, se pliau pe această dorinţă a sufletului. Aşteptarea îi era mai plină de speranţă, iar misterul înserării îi părea din ce în ce mai blând şi mai prietenos. Într-una din seri, Ofelia a venit. El îi presimţise venirea şi avea presentimentul ciudat al plecării cu ea.
- Te voi lua cu mine, nu te voi abandona! i-a zis papagalului.
Femeia a apărut desprinzându-se uşor din desişul copacilor.
- Buna seara, dragul meu! Am răspuns chemării tale. De acum înainte, nu ne vom mai despărţi!
Aerul serii s-a colorat din nou în azur şi un vârtej de vânt i-a cuprins, prinzând şi flaşneta şi papagalul, făcându-i nevăzuţi. Aşa s-a întâmplat. Orăşenii s-au întrebat multă vreme în legătură cu dispariţia muzicantului, fără să găsească vreun răspuns satisfăcător. Cu trecerea timpului, personajul flaşnetarului intra din ce în ce mai mult în legendă...
Totuşi, în alt oraş, un domn chipeş şi elegant se plimba, seara, la braţ cu o femeie frumoasă, prin parcul mare...

 

[Sofia Sincă]

După o absenţă destul de lungă a reapărut flaşnetarul în forumul nostru, aşa cum îl ştim: romantic, patetic, cu inima la poarta raiului unde se află Ofelia, dornic de a-şi alunga singurătatea.

Textul este o poezie melancolică în proză, cu diferenţa că un  prozator are întotdeauna multe de spus, până reuşeşte să-şi elibereze sufletul de preaplin. Visul flaşnetarului, rebelul de prin parcuri se realizează, el poate comunica şi cu locuitorii acestuia, cu păsări sau plante. De aceea poate comunica şi cu Ofelia de ''dincolo''. Darul divin al romanticului. Însă ce ai făcut Cosmin? L-ai trimis în lumea Ofeliei? Sper că ne vom mai întâlni cu menestrelul flaşnetar şi cu al său papagal.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!