EVOCARE: ANDREI VARTIC

 

 

UN VOIEVOD AL SCRISULUI  STÂND  DREPT ÎN FAŢA ALTARULUI

 

 

            Ca în  marea majoritate a editorialelor sale, şi în ultimul articol, intitulat: „Războiul civil din al treilea mandat” – jurnalistul editorialist Andrei Vartic se dovedeşte a fi un apărător vajnic al Limbii Române, al istoriei naţionale,  al neamului său, al libertăţii de expresie şi al presei libere, care a înţeles că fără luptă aprigă nu va putea birui. El a luptat. Cât l-au ţinut puterile. Ca şi confratele său, Grigore Vieru a înţeles că fără Limbă nu există istorie, fără istorie nu există neam. Fără neam, nu există ţară. Fără ţară nu există oameni ci doar făpturi orfane, străine, singure, abătute.

            Vocea lui s-a identificat cu Vocea Basarabiei  şi s-a făcut ecou puternic izbindu-se

din perete-n perete, din gard în gard, din vad în vad, apoi a urcat în tării să spargă norii şi să pornească potopul. Potopul care ar aduce curăţirea de noroi şi de mâzgă. Apoi vocea s-a făcut aripă, purtată de vânt în cardinalele zări, patru la număr, care se întretaie în formă de cruce.

            Şi-a făcut din Cuvânt sabie de voievod şi scut de războinic. Şi-a făcut din Crezul său ideologic şi cel artistic, acoperiş, turn de scăpare împotriva năvălitorilor de orice neam.

            Până la un timp, ca şi pe vechii haiduci, l-au ajutat codrii, râurile, munţii, izvoarele, câmpia, ţărâna şi pâinea de-acasă, femeia şi copii lui, bunicul deportat la Magadan şi mort printre străini, căruia doar marea i-a ştiut mormântul.

            Acum, cine să-l mai ajute? Cine să-i mai iasă în cale? Cui să-şi mai strige amarul? Mâine îi vor astupa gura cu ţărână.

            Maica lui Basarabia şi sora lui mai mare România îl plâng, îndoliate pe feciorul nesupus, răzvrătit pe sfânta dreptate.

            A plecat cu inscripţiile şi oasele şi vasele lui  de lut cu tot. Îi vor sta la căpătâi, ca unui vrednic fecior de dac ce s-a aflat, în veşnica lui căutare de urme. Urme palpabile de oase, de rocă, de ispisoace.  Dar ce voia el să răstoarne? Ce voia să demonstreze cu orice chip? De ce se lupta precum Don Quijote cu morile? De ce nu stătea cuminţel acasă, lângă prunci?

            Pentru că nu-i stătea în fire.  Demnitatea este uneori, mai tare decât moartea. Şi pentru ea, trebuia să nu îngenunche. Să nu se predea. Să lupte până la ultima suflare.        Capătul s-a vădit a fi o zi ploioasă de 2 iunie. Era obosit de atâta zbucium, de atâtea jertfe, obosit de înzadar, de atâtea pierderi din jurul său, pierderi dureroase ale fraţilor de-un sânge cu el, care piereau unul câte unul. Şi se întreba fără pic de teamă: Cui îi va sosi acum rândul?

            Ultima lui baricadă a fost cea din  6-8 aprilie 2009. În ultimul său articol, vorbea tot despre război. De „Războiul civil din al treilea mandat”.

            Starea politică şi socială a naţiunii îl umplea de indignare şi de compasiune. În aceeaşi măsură. Scria odinioară, în mai 1980, la Cahul: „Nu MIZEz pe MIZErie, dar două butoaie cu scrumbie putredă şi un camion cu cartofi n-au putere să plaseze acest pământ moldovenesc, arat în lung şi-n lat, în arealul civilizaţiei moderne. (…) Dintr-un popor mioritic  am retrogradat în unul de robi”.

            Verbul său e tare, e colţuros, e aprig, se face topor şi secure. Când se abate, vajnic deasupra capetelor, nu ezită şi rade.

            Terminase de mult cu poezia, cu „floricele pe câmpii/ hai să le-adunăm, copii”.

            Nu prea mai era timp de zăbavă. Istoria îşi cerea dreptul legitim la sânge.

            Scria fără înflorituri, fără dulcegării. Limpede, cu acuitate de brici, retezând firele nedorite din barbă. Nu-şi precupeţea însă, cuvintele. Şi nici forţa. Şi nici sănătatea. Le oferea strămbătăţilor zilei, doar i-o ajunge şi s-o îndestula de răutatea ei.

            Ca un voievod  moldav s-a ridicat cu sceptrul condeiului într-o mână şi cu coroana de spini pe creştet. Mulţi curteni l-au vândut pentru un blid de linte.

            „Orice om ucis pe nedreptate e un sfânt. Câţi sfinţi o fi avut Moldova între 1940 şi 1953?” (Nu MIZEz pe MIZErie).

            A avut modele exemplare, înaintaşii săi care i-au lăsat cu limbă de moarte să nu se lase îngenuncheat: Căzut, dar nu înfrânt.  „Închid ochii. Nu vreau să văd cum arată aceşti oameni. În faţă îmi stă bunelul, Ion Vartic, îmbrăcat în palton negru, cu pălărie neagră şi baston. Aşa se îmbrăca duminica. Mă lua de mână şi ne duceam la biserică. Stătea drept în faţa lui Dumnezeu cât ţinea slujba. Nafură nu lua în gură şi nici cu vorbe nu-şi spurca gura până nu ieşea popa din biserică. De la el am deprins marea artă a grecilor. Bunelul era agricultor şi avea mâini crăpate de muncă. Duminica, însă, asistam la o metamorfoză extraordinară: ele deveneau mâini de filozof. Şi Universul exista fiindcă Ion Vartic al lui Vasile al lui Ion Vartic, venit din Dănceni, fostul  judeţ Leuşeni, de pe lângă Neamţ, sta drept în faţa altarului.”

            Câţi mai stau azi drepţi în faţa altarului? Puţini. Aproape nimeni. Peste tot, unde te uiţi, spinări încovoiate, capete plecate, genunchi îndoiţi, priviri  piezişe, cruciş sau în lături. Cine te mai priveşte în ochi, fără teamă?

            Andrei Vartic se află acum în faţa altarului.  Doar că stă întins, el care a stat totdeauna drept precum paltinul. Şi parcă spune: Fraţilor, „sunt neputincios. Singur. Mi-e straşnic”.

            Avea dreptate când spunea: „Tragedia e că omul nu poate suporta singurătatea şi vrea teribil să fie mereu în preajma altora. Înconjurat de alţii te îngrădeşti de moarte”.

( Nu MIZEz pe MIZErie).

            Dar ce teribil adevăr a rostit odinioară: „Pentru suflete nu poţi hotărî hotare”.

            A ţinut până în ultima clipă cronica fierbinte a poporului, scrisă cu lacrimi, cu revoltă şi sânge.

            Scotea castanele din foc cu mâinile libere. Visul lui: reîntregirea ţării. Întoarcerea la patria mumă.

            Iată ce scrie în articolul: „Bătălia pentru alt 28 iunie. Un material ce nu s-a putut publica în Basarabia): „Ajunge cât am plâns la 28 iunie 1711, 1883, 1936,  1940 sau 1991. A venit timpul să ne  batem, demn şi curajos,  pentru alt destin al acestei zile, cel al unităţii de necontestat a neamului românesc. Fiindcă nici sub ruşi, nici sub comunişti. Nici sub guvernările neocomuniste ale nerealizatului stat Republica Moldova nu s-a reuşit îndepărtarea dramatică a Basarabiei şi Bucovinei de fiinţa noastră naţională, care a fost şi a rămas una, românească…”

            În articolul: „Basarabia de ziua Europei”, Andrei Vartic scria cu un curaj care-i face cinste:

     „De ziua Europei este bine să ne spunem nouă, basarabenilor, dar şi Europei - de mai multe ori, până dispare vacarmul străzii, dar şi al mass-mediei - că Basarabia este pământ european fiindcă a fost, este şi va fi pământ românesc. Viitorul acestui hotar al civilizaţiei europene, zidit anume pe Nistru de strămoşii noştri cu puternice cetăţi militare şi spirituale, nu poate fi scos nici din contextul lui românesc, nici din cel european. Poporul român, inclusiv românii din Basarabia, sunt sortiţi să apere actuala civilizaţie europeană – deci şi bunăstarea ei - ca şi în timpul Marii Migraţii a popoarelor. Fiindcă spaţiul carpato-dunărean şi nistrean în care locuieşte poporul român este locul genezei şi devenirii sale. De aceea, a cere de la instituţiile politice europene dreptul Basarabiei de a se reunifica necondiţionat cu România şi de a face parte din Uniunea Europeană, aşa cum s-au reunificat cele două Germanii, nu este doar un proiect politic sau civic românesc. Este un mare proiect european, fondat pe dreptul Basarabiei de a nu fu izgonită din Europa din cauza raptului sovietic din 28 iunie 1940, o realitate politică dreaptă ce ţinteşte devenirea paşnică a întregii Europe. De ziua Europei, la 9 mai 2008, prin mulţimea drapelelor europene care au fost fluturate cu entuziasm sincer în centrul Chişinăului, Basarabia a demonstrat că este ce a fost – străvechi pământ românesc, hotarul Europei democratice şi prospere de pe Nistru. În numele stabilităţii sale de mâine anume Europa are nevoie să-şi întărească necondiţionat acest hotar, primordial şi pentru întreaga umanitate”.(Chişinău, 10 mai 2008).

            Parte din „dulcele românesc al fiinţării” – Andrei Vartic iubea Mioriţa, îl iubea nespus pe Eminescu, iubea originea şi rădăcina poporului român, demonstrând cu argumente vechimea lui milenară. Plaiul mioritic a fost pentru el altar de jertfă.

         „Colindând Pădurea Neagră (care e la izvoarele Dunării) Martin Heidegger  a ajuns la potecile care se terminau în pământul ce mustea de apă. Aşa el a descoperit izvoarele Daseinului, adică a participării acum la construirea destinului universal al fiinţei. Tot aşa, colindând, dar mergând pe urmele magului călător prin stele (şi asta se întâmpla pe la anul 1875), Eminescu a descoperit în adâncul Codrului izvoarele mistice ale fiinţării acum, acelea care echilibrează setea veşniciei de temporalitate (şi spaţialitate) şi a temporalităţii (şi a spaţialităţii) de veşnicie. Acele izvoare fac posibilă naşterea lumii din „goluri” şi, prin „undele de timp”, dispar iar şi iar, fără urmă, „în stingerea eternă” (ce formulă genială a terţului inclus i s-a revelat lui Eminescu în „Andrei Mureşanu”). Aşa de înalt, universal şi mândru este neamul românesc în comparaţie cu cea mai filosofică naţiune modernă a lumii”.(„24 ianuarie, sau dulcele românesc al fiinţării”).

         (…) La 24 ianuarie este frumos ca toată naţia românească să se mândrească simplu că şi Basarabia, măcar prin Alexandru Hâjdău, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, B. P. Haşdeu, Constantin Stere, Vasile Pârvan sau Paul Goma îndulceşte acest dulce al României fără a fi pretins vreodată altă medalie decât sacrificiul pe altarul patriei”.(„24 ianuarie, sau dulcele românesc al fiinţării”).

         Editorialele lui Andrei Vartic au avut întotdeauna comentatori pe măsură: istorici, oameni de cultură, critici. Articole precum: „1946, arhetipul foamei bolşevice” – Seria: Nu uitaţi Basarabia, este pământ românesc!”; „Arta refuzului de a fi român” sau „Roze pentru Paul Goma”,  au fost incendiare şi au stârnit polemici.

         Iată de pildă, ce scria despre Paul Goma: „A trecut şi 26 septembrie, România a ajuns şi membru UE, iar Paul Goma (foto)a rămas tot un alungat din ţară. Adică un „duşman al poporului”... De necrezut - în România anului 2006 un scriitor care a luptat deschis cu regimul comunist, care a fost lipsit şi de drepturile cetăţeneşti, şi alungat din România, şi dar afară din Uniunea Scriitorilor nici până azi nu a redevenit cetăţean român (ce să mai vorbim de cei 3,5 milioane de români din Basarabia, cărora imperialismul comunist rusesc le-a luat în iunie 1940 cetăţenia română şi i-a condamnat la moarte cu sutele de mii tocmai pentru că se declarau români?). De ce elita politică şi intelectuală ce conduce statul român contemporan nu l-a scos pe Goma de pe „lista neagră” nici după decembrie 1989?”

         Ar merita poate, citată acea minunată „Poveste dacică” – închinată poetului şi filozofului Alexe Rău. Este de fapt o parabolă, aşa cum s-a folosit deseori de această subspecie literară:

 „Pe-un mal al unei mări, dar tot peste nouă mări şi nouă ţări, era odată o împărăţie. Şi acea împărăţie avea tot ce trebuie ca să nu fie umilită de împăraţii din jur: împărat harnic la aşezarea ţării şi deştept în bătălii, împărăteasă frumoasă, oaste vitează, generali corupţi, primari hrăpăreţi, soţi beţivi, soţii nepotolite la ocărât, poeţi invidioşi, femei cucernice, călugări iluminaţi, ţărani harnici, evrei aşa cum ni-i descrie Mihail Sadoveanu în „Baltagul”, hoţi de drumul mare şi babe cotoroanţe, draci şi îngeri, codri la fel de adânci ca şi marea din jur, munţi înalţi şi cărunţi, vânat cât vezi cu ochii, oraşe şi sate, şi mănăstiri, şi râuri pline cu peşte. Şi, ca în orice poveste, Bunul Dumnezeu mai dăruise pe împărat şi împărăteasă cu un fiu, Făt Frumos. Era şi el aşa cum cere legea poveştilor româneşti, adică creştea într-un an cât alţii în şepte, era voinic, deştept şi milos, ba îşi făcuse toate lecţiile şi la şcoala ursitelor, găsise adică calul ce mânca jăratic, avea buzdugan mai greu decât toate buzduganele din lume şi când îl arunca în sus nu cădea jos cu săptămânile, de se minuna şi Sfântul Petre de puterea lui. Avea şi paloş pe care îl mânuia de parcă era un fir nevăzut, şi la lupta cea veche, corp la corp, fără sabie şi fără coif, rămasă de la daci, de care se temeau şi romanii lui Traian, era meşter mare, că zbura peste copaci, şi stânci, şi râuri mai repede ca un vifor; şi carte ştia, mai ales cea pe care o învăţase de la sihaştrii din munţi, cartea stelelor şi a găurilor de nimic din care se nasc stelele. Ce se mai poate adăuga la aceste calităţi ale lui Făt Frumos? Era bărbat în toată legea şi le curgeau ochii fetelor tuturor împăraţilor din jur după el, dar şi al fetelor din împărăţie, că, vorba ceea, ochiul vede şi inima cere indiferent de rangul social. Cu toate astea Făt Frumos, aţi ghicit, era trist, foarte trist, şi nici el nu ştia de ce este atât de trist. Se urca pe o stâncă uriaşă de pe malul mării şi privea (fără rost, spuneau sfetnicii de la curtea împăratului) zările în care nu se vedea absolut nimic şi despre care cei mai bătrâni marinari spuneau că nu duc nicăieri şi că poţi să pluteşti ani de zile, vieţi după vieţi, fără număr, şi totuna nu ajungi nicăieri, va fi numai apă şi apă, numai stele pe cer care nu duc nicăieri”.

         Şi, încheierea magistrală, care aduce şi cheia de lectură: „Această poveste am auzit-o într-o noapte ploioasă şi rece într-un cort minuscul aşezat la poarta cetăţii Sarmisegetuza, la cota 1045. Vântul gemea din fagii cei nalţi, tunetele ne striveau auzul, fulgerele străluminau zidăria dacilor, dar eram mai mulţi acolo, cei mai mulţi eram din Basarabia, îngrămădiţi unul în altul, unii trăgeau şi câte un gât de palincă tare, de la munte, iar cel care povestea, un om al locului, de fapt un necunoscut care zicea că îl cheamă Vasile Lupu, se jura că a auzit această poveste de la păstorii din munţii Suryanului şi ai Cibinului. Atunci când stau la focurile lor de noapte din preajma cetăţilor de la Grădiştea de Munte, Tilişca, Craiova, Moigrad sau Căpâlna, ciobenii îşi spun asemenea poveşti până după miezul nopţii, şi minunea e că de pe crestele cele înalte ale munţilor lor ei văd uneori, în zilele senine, acea mare unde s-or fi putut întâmpla cele relatate mai sus”.

         Istoria poporului şi cea universală l-a fascinat toată viaţa. În: „Arta puciului la români” -  el mărturiseşte acest lucru:

         „Necunoscută şi nemiloasă, grandioasă şi grandomană, sângeroasă şi sângerândă, straşnică şi incredibilă, cutremurătoare, mai cutremurătoare decât toate istoriile pudrate ale imperiilor europene, este istoria poporului român. Fiecare îşi poate da exemple pe acest făgaş, chiar şi pe cele bocitoare sau batjocoritoare. Fiindcă poporul român este un popor a-tipic, unul care s-a înverşunat să reziste sedentar, anonim şi ortodox la hotarul cel mai nomad al tuturor hotarelor europene. Un popor pentru care scrisul, sau „vorba lungă”, sau felul de a bea cafeaua sau poloboacele de vin sau ţuică, au fost mereu încercate şi întrecute de fapte (încă nu s-a născut, cu părere de rău, şi asta poate e spre bine, Shakespearul care să descrie anume aceste fapte!), unele mai socratice decât cea a lui Socrate (vezi moartea lui Mircea Vulcănescu sau patimile lui Pan Halipa în închisorile comuniste), altele mai hidoase decât toate hidoşeniile lumii (vezi atrocităţile Mineriadelor sau alungarea unui milion de români din Basarabia după crearea artificială a republicii Moldova la 27 august 1991). Fenomenale ne sunt mănăstirile, dar şi Marile Adunări Naţionale (ultima s-a întâmplat la 27 august 1989, la Chişinău), uriaşi schivnicii meditativi, universali Eminescu, Brâncuşi sau Enescu, dar încă şi mai grandioasă, neogoită, demenţială, de mărimea viiturilor distrugătoare ale Dunării şi Carpaţilor, este lupta românilor pentru putere (în majoritatea cazurilor o luptă anonimă, imprevizibilă, nebăgată în arhive şi letopiseţe, ne-luată în seamă nici măcar de actorii acestei lupte”.

         Andrei Vartic i-a demascat pe acei care, dincolo de masca mediocrităţii, doresc să parvină şi ajung la un exacerbat cult al personalităţii.

         Cultul pentru valorile sacre, autentice, a fost  unul din temeiurile vieţii şi ale scrisului său. În articolul: „Iustin Pârvu sau urcarea pe Muntele Sfânt al Ceahlăului”- Andrei Vartic îi face un portret magistral acestui ierarh luptător şi el pentru ortodoxie şi pentru valorile şi tradiţiile neamului:

         „De peste 30.000 ani, poate chiar de la apariţia omului în spaţiul de geneză al poporului român, Ceahlăul adună manifestările sacre ale Omului, Ceahlăul este munte sacru, Coloană a Cerului şi loc de mântuire a omului. Chiar şi în cele mai dure timpuri ale Marelui Gheţar paleolitic, locuirea Ceahlăului a fost mereu intensă şi toate reperele arheologice arată că şi atunci, ca şi acum, în alt fel de timpuri dure, menirea locuirii omeneşti a Ceahlăului era şi este una sacră. Atunci când un cărturar, Dimitrie Cantemir, scria de Ceahlău ca despre un Olimp al antichităţii, asta avea în vedere: că şi înaltele curţi adunate la Constantinopol ştiau că Ceahlăul este "Munte Sfânt". De la 1992 încoace sacralitatea acestui Munte a fost revitalizată de Iustin Pârvu, născut în satul Poiana Largului, judeţul Neamţ, într-o familie de ţărani. Oricine poate face un click pe unul din motoarele de căutare ale Internetului şi să afle cât a suferit, şi câtă suferinţă a transformat în lumină această adevărată minune şi legendă a neamului omenesc, Iustin Pârvu.

  Universităţile lui au fost viaţa simplă ţărănească, o modestă şcoală preoţească, un calvar ostăşesc până la Don, în cel de al doilea război mondial, apoi necontenit, şi pentru mulţi ani, până în 1964, necruţătoarele închisori comuniste şi apoi, iar şi iar, smerită viaţă monahală. Si în tot acest timp (s-a născut la 10 februarie 1918) a crezut cu toată puterea fiinţei lui în Dumnezeu şi în rostul fiinţei omeneşti ca parte din lumina prin care se manifestă Dumnezeu. După 1989 a vrut să se retragă în cea mai adâncă sihăstrie, dar voia Domnului a fost să meargă la Muntele Sfânt al Ceahlăului şi să construiască acolo, pe un loc sfinţit de strămoşi, Mănăstirea "Sfântul Petru". Ucenic al părintelui Cleopa (la Sihăstria Neamţului), a devenit între timp el însuşi mare duhovnic şi aprinzător de foc duhovnicesc în inimile a sute de călugări. După construirea Mănăstirii "Petru Vodă" zeci de mii, sute de mii de credincioşi au reluat pelerinajul spre Muntele Sfânt al neamului românesc atraşi de lumina blândă a acestui om simplu şi modest, pentru care trecerea dură a timpului a însemnat doar încă şi mai multă iradiere de bunătate, răbdare şi lumină”.

         Şi, în sfârşit, tot ca un apărător neînfricat al valorilor naţionale, Andrei Vartic a scris articolul „Despre <Gloria Naţională> a lui Mihai Eminescu”.

         Acest brav român nu a avut  dorinţă mai mare decât aceea de a-şi manifesta românitatea, de aceea era revoltat pe acei care se ruşinează de acest nume, considerat sfânt pentru el:

Evreul, dacă ar fi român, ar spune dimineaţa: Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt român, că mă trag din viţă de Basarabi şi Muşatini, că Zalmoxis l-a învăţat pe Socrate la Potidea, în 432 BC arta lecuirii sufletului omenesc cu ajutorul "rostirilor frumoase", că oalele de la Cucuteni sunt dinaintea piramidelor şi-s mai frumoase decât cele de la Suza şi Samarra, că neoliticul timpuriu de la Gura Baciului este una din minunile lumii etc, etc. Românul, însă, nu spune aceste cuvinte fiindcă Noica e de fapt alt Noica, Eliade e alt Eliade, Cioran e alt Cioran şi toţi trei au fost elevii lui Nae Ionescu, care....Care l-a învăţat şi pe Mihail Sebastian.
Dar, oare, uriaşele temple din Munţii Orăştiei, care mai stau şi azi în zloata vremii şi a muntelui fiindcă strămoşii românilor le-au construit din andezite tăiate la milimetru, nu pot da amărâţilor de la Grădiştea de Munte măcar un dram de mândrie naţională? Oare pictura exterioară a bisericilor din nordul Moldovei nu are dreptul să reprezinte poporul român în marea galerie de artă a lumii? Oare minunea arhitectonică de la Pătrăuţi, construită de Ştefan cel Mare în 1487, nu poate reprezenta omul peste tot în Univers?
Chiar dacă mândria de a fi român şi-ar reduce acţiunea numai cât ţine o luncă unde-şi cântă greierii printre frunze de brustur, şi se fugăresc copiii printre sânziene înflorite, şi sună înalt clopotul bisericilor din Strei sau Butuceni, tot ar trebui să-i mulţumim Domnului pentru că ne-a dat ochi să vedem anume aşa, româneşte, lumea în care trăim. Şi cu stele-făclii, şi cu mori aduse de furia apelor când pe firul vertical, când pe cel orizontal al acestui străvechi pământ”.

                 Andrei Vartic a ajuns de câteva zile în Patria visată. Mare cât o pâine dospită care să hrănească tot norodul, din ambele părţi ale Prutului, capabilă să ţină de saţ omenirii. Acolo şi-a întâlnit fraţii de neam şi se înfruptă din ea împreună.

         Este pâinea lacrimilor Basarabiei, pâinea aburind de roua sudorii acestui neam care-şi caută cu disperare obârşiile.

 

 

CEZARINA ADAMESCU, AGERO 

Vizualizări: 28

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Andrei Vartic a murit cu tocul în mână, asa cum moare un ostaş la datorie şi nu se desparte de armă, decât atunci când inima încetează să-i bată. Suntem convinşi că oameni ca el au aruncat seminţele libertăţii şi demnităţii naţionale în sufletele mulţimilor şi că aceste seminţe vor rodi din belşug şi vor face dreptate Basarabiei, iar de acolo, din înalturi, Andrei Vartic va spune adevărul în faţa lui Dumnezeu, despre suferinţele şi idealurile băsărabenilor, se va ruga pentru vatra parintească, pentru baştina şi Moldova natală, pentru tot neamul românesc, şi va avea grijă ca Tricolorul să fâlfâie de-a pururea pe întinsurile paradisiace "de la Nistru până la Tisa".

 

Frumos omagiu adus acestui luptător, actor şi regizor, filozof, scriitor, gazetar, învăţător al poporului! Felicitări din toată inima!

Nobil fiu al Moldovei, al neamului românesc, Andrei Vartic a gândit ca un român şi a scris la fel.

Felicitări Cezarina Adamescu pentru acest articol amplu!

Felicitări pentru această postare!

Suntem datori înaintaşilor măcar cu un soclu de cuvinte dacă din marmură nu avem posibilitate.

Cu stimă,

da Coza

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 7 minute în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 8 minute în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 40 minute în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 45 minute în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 47 minute în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 2 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 5 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 5 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 6 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 6 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 7 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 7 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 7 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 7 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 7 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 7 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor