1. Spovedania poeţilor. Sfinxul îmi reaminteşte că sunt muritor

                          Motto:

          „N-aş vrea dar eu a mă pune cu zeii cei pururi ferice

                      (Homer, „ILIADA” –C. VI, v.141)

                         

   Amintesc adeseori, câte un vers-două, din poeţii ce-mi vin în minte, în această fascinantă călătorie, alergând, ca şi acei poeţi, pesemne, după himere.  Dacă lumea (planetară) n-au salvat-o încă, mai e o speranţă în poeţii care „locuiesc în zdrobirea cuvintelor” (cum ar fi spus, într-un poem, mult blamatul Ion Caraion): „Ţintirimile din noi călătoresc/Spaţiu-aleargă, pulberea-i ca-argintul/Oamenii şi timpul. Pribegesc.../Toate pleacă. Ne îngroapă Timpul” – şi, doar citez, din acest poet, câte ceva, din memorie. Am fi (prin poezie) alături de poeţi, acolo unde răsărise luna de mult, cum spunea E. Hemingway, în „Bătrânul şi marea”: atunci când „bătrânul dormea dus şi peştele trăgea mereu, neschimbat, iar barca o apucă printr-un tunel de nori” – în căutarea fabuloasei prăzi. Sau până când... „toţi armaţii, strigând: bura! bura!/ Merg ţiganii spre rău, sau spre bine,/ Cu inima de frică îngheţată”, auzind buciumul poetului, din cornul strămoşesc – şi îl numesc aici pe autorul singurei epopei în limba română –, I.B.Deleanu. Că bine-i mai zicea: „Că cercând lucru în amănunt bine,/Întâia pricină din om vine”. Când poetului îi va îngheţa mâna cu care scrie, ca şi lui Tonitza, se va sili să scrie „cu unghiile de la mâna stângă”. Şi, toate astea, pentru a pune ordine în „cosmosul interior” al omului, cum ne învăţase Democrit. Iar grecii au aflat, prin filosofii lor, conştiinţa unor valori, funcţie de care omul poate să fructifice, la maximum, viaţa. Şi, au înţeles, că prima condiţie – de a rămâne unici în timp – era frumusețea din arta şi creaţia omului. Sfinxul, imaginaţie terestră împinsă dinspre real către ireal, la extreme (nici leu, nici pasăre, nici…) văzut la muzeu, m-a pus în mare încurcătură, imaginându-mă, în realitate, dinaintea lui, precum Oedip, cândva. Mă tem că Oedip, nici nu era om ca noi toţi, ci, poate, un fel de semizeu, de vreme ce l-a putut privi direct în faţă pe Sfinx, chiar mai mult, înfruntându-l, l-a şi biruit. Mă imaginez, pe una dintre treptele Teatrului lui Dionysos, dinaintea actorilor care le imitau zeilor, trăirile. Un Eschil, Euripide ori Sofocle, în accepţiunea mea, trebuie să fi împrumutat câte ceva din comportamentul şi voinţa semizeilor, de vreme ce îi atribuiau omului artist, câte ceva din estetica zeilor şi puterea lor divină. Cultul lui Apollo s-a stabilit în Delphy – când acest zeu a poposit aici, ucigând Pythonul (şarpele care găzduia oracolul lui GE, principala zeitate). Citesc de pe panourile cu inscripţionări de orientare, că templele de piatră au fost construite în sec. 7 Î.Hr., că unul era dedicat lui Apollo şi altul Atenei Pronaia (Providenţa), că, de prin anul 582 Î.Hr., au început să se organizeze, din patru în patru ani, în onoarea lui Apollo, jocurile pythice, pentru a comemora uciderea şarpelui. Iar când aveau de luat o decizie importantă, grecii antici veneau aici, pentru a cere şi asculta sfaturile preotesei Pythia, care transmitea preoţilor mesajele oraculare; la rându-le, preoţii le traduceau, prin catrene alambicate şi sofisticate, oamenilor. La fântâna Castalia, se opreau ei, mai întâi, purificându-se, înainte de a ajunge la oracol. Încerc să înţeleg, de ce drumul printre grupurile sculpturale şi diferite corpuri ale templului era considerat „drumul sacru”. În plin centru al amfiteatrului ornamental de la Delphy, simţi că eşti încărcat cu o energie aparte. Aşezarea sanctuarului, tocmai pe versantul muntelui Parnas, n-a fost aleasă întâmplător.  Îmi imaginez cum trona, în sala templului, statuia Sfinxului, privind pe deasupra lucrurilor, deasupra bolţii cereşti, deasupra întregii lumi. Cred că privea cu o treaptă mai sus, unde se desfăşurau conflicte dramatice în creaţii de artă desăvârşite, unde omul se înfrunta direct cu zeii, în încercarea nebunească de a le cuceri piscul acelui munte dominator. Acum înţeleg de ce Stadionul, aflat pe a treia treaptă, cea mai de sus, era destinat doar omului care îşi exersa tăria trupului uman în confruntarea pe viaţă şi moarte spre a lua locul zeilor. Să demonstreze, ce? Că doar el, singur, este cel învingător? Că, încă, nu este pierdut, atâta timp cât unul ca Oedip nu s-a temut, de unul singur, să înfrunte Sfinxul şi, prin acest gest uman, însuşi Destinul? Cheia acestor întrebări poate sta în fraza lui Pitagoras: „Mintea este nemuritoare, toate celelalte sunt muritoare”. Urc pe zidul care străjuia, impetuos, cândva, marginile Stadionului, şi prin acest gest mă situez şi eu la înălţimea celor ce fremătau de patimi pe vremea jocurilor pythice, acum eternizaţi doar în marmură de către sculptori. Pe lespezile acelui zid mă simt încărcat de energia frazei rostită odinioară de bunicul: „Uneori, în viaţă şi cu duşmanul în braţe poţi avea izbânzi”. Mă simt de parcă aş avea în braţe acel arc al lui Deucalion, de care amintea fiul meu. Până şi gândul face minuni aici! Dar, cum e să înfrunţi, de unul singur, Destinul? Ion Murgeanu îmi atrăsese atenţia, că pentru a înainta, mai departe, în viaţă „ar trebui, din când în când, să ne privim trecutul în faţă, cum spune poetul, însă neliniştiţi”. Amintind despre trecut, Ion Murgeanu evocă anii din tinereţe, când cele două vicii, ţigara şi băutura „punea ordine” (cum ar fi spus Democrit), în cosmosul lui interior. Visele, care-l marcaseră atunci, ar fi trebuit să-i dea de gândit, căci şi ele veneau tot dintr-un „cosmos interior”. Mi-a atras atenţia pasajul: „Îmi revenea tot mai des în minte ce-mi povestise mama la Zorleni, cândva, la o întoarcere a mea „din lume” şi pe un fond al ei de relaxare. Uneori, rar de tot, avea obiceiul de a opri de pe drum câte-o ţigancă ghicitoare, o trăgea în curte la noi şi-o punea să-i ghicească”. Şi, ce-i răstălmăcea ţiganca? „Ai pe cineva pe care-l ţii cel mai aproape de inima ta, parte bărbătească: acesta poartă pe fruntea lui o coroană, dar iese şi cu o boală… o duce aşa pe picioare; nu are nume boala lui… şi-i tot mai greu pentru el şi-i mai mult supărat decât vesel…”. Adică, îmi sugera poetul, citea ţiganca în soarta copilului? Mircea Cărtărescu amintea, în cartea sa, un vers al lui Euripide, prin care îmi sugera mie că totul e lăsat scris în soartă, numai să ştii să citeşti în semnele ei: „Multe sunt schimbările tale, soartă!/Căci zeii ne dăruiesc doar spaime şi disperare”. Asta îmi aduce aminte de rândurile scrise, în timpul vieţii, pe pământ străin, de poetul latin Ovidiu, întipărite şi pe soclul statuii sale, din piaţa ce-i poartă numele, din oraşul dobrogean: „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum/Ingenio perii, Naso poeta, meo…”. Dar cum să dai vina numai pe soartă? Boala „fără nume”, de care suferea poetul Ion Murgeanu (despre care relatează în spovedania sa), avea să-i fie „descifrată” nu de o ţigancă, ci de o femeie doctor: „Fiţi mai fatalist! Nu vă mai temeţi atâta!”. Chiar aşa! Iubea poezia, se iubea precum Narcis, dar pentru poezia sa, se temea de moarte, gândind tot timpul la boala lui. Oare, merita? Marin Preda, se spune, l-ar fi întrebat, odată, pe Nicolae Labiş „de ce bea atâta?”. Iar, Labiş, caracteristic poetului boem, dezinvolt, i-ar fi răspuns „că păcatul lui era numărat de la naşterea sa îndoielnic pusă sub „o zodie bună”. Au şi poeţii presimţirile lor. Aşezat, şi el, sub mantia spovedaniei, Ion Lazu trece în revistă, în cartea „Himera literaturii”, calvarul anilor când i-a apărut, la început, în 1981, la Ed. Eminescu, prima carte de poezii, „Muzeul Poetului (elegii)”. Îi vor urma: „Rămăşagul”; „Curtea interioară”; „Haina de brumă”; „Capcana de piatră”; „Sălbaticul” şi… după 47 de ani, „Veneticii”. „A avea har, este echivalentul lui a fi ales”, şi că „viaţa este marele nostru zeu, totul trebuie să i se subordoneze, inclusiv exigenţele talentului” – notează poetul. Dar, recunoaşte deschis, că, pentru scrierea romanului „Veneticii”, a traversat o tragedie, şi, că, de fapt, a scris la această carte cam toată viaţa. Cum se scrie un roman? Cu durere. Altfel, cum? „Trebuie să dai cuvintele auzite de-o parte, până la unul, şi în schimb să iei suferinţa de la capăt, să o trăieşti în locul tuturor, minut cu minut”. Când pe pământ străin (Basarabia – n.n) îţi rămân: casa, averea, mormintele strămoşilor…, se poate nenorocire mai mare? Scriind, cu dragoste, despre evrei, ţigani, ruşi, şi români, Ion Lazu recunoaşte că de la părinţi a învăţat că nu etnia contează ci omenia. Pentru a înţelege asta, se cade ca talerele judecăţii noastre, atunci când răsfoim cartea despre care avem, mai apoi, a ne pronunţa, trebuie să coincidă cu cele ale scriitorului care s-a aşezat la masa de scris pentru a-şi depăna povestea. De pildă, o frază din „Veneticii”, peste care trecusem iniţial cu vederea, m-a întors, mai apoi, la a reflecta cele amintite mai sus. Redau acea frază: „Dacă nu ştii de unde vine porecla asta, ţi se pare că e de batjocură; dar dacă ştii povestea, vezi că e mai altfel...”. Fraza aceasta m-a urmărit, mai apoi, pe tot timpul lecturii. Era scena în care Mihăiţă, tocmai îi ceruse mamei sale să-i explice de unde până unde ai săi foloseau numele de „bâtcă”, în loc de bâtă. Mama începe o lungă poveste, cu incursiuni în istoria neamului, doar-doar copilul va accepta forma lingvistică a obiectului comentat. Istorisirea mamei are câte ceva din suferinţele şi patimile neamului acesta. Aici, ca flacăra care izbucneşte în vatra „adormită”, istorisirea mamei aprinde imaginaţia copilului: „...s-au ameţit turcaleţii, de, neobişnuiţi cu aşa ceva; s-au îmbătat, au adormit acolo, palancă la pământ, în jurul focului din vatră. Atunci, străbunicul, pe la spate, i-a omorât pe toţi şapte cu o bâtcă”. Când n-ai fost niciodată pe aceeaşi treaptă cu viaţa ta şi a celor de lângă tine, nu se poate spune că ai fost ancorat în viaţă. Acest liant nu ţi-l poate da decât poveştile copilăriei. Astfel de rânduri nu pot fi scrise nici de filosofi, nici de oameni simpli; e nevoie de o aplecare în rugăciunea scrisului, în care, atunci când eşti la masa de scris, să te poţi adăposti în ea, dar, şi de a o întoarce spre copilăria absolută prin scrisul ei, atunci când, tot la masa de scris, te opreşti o clipă, cu ochii umezi în sus, şi, revenind din nou la masa de scris, cititorul să te simtă alunecând ca pe o frânghie nevăzută. Am ţinut (într-adins) să punctez tăria poveştii din romanul „Veneticii” lui Ion Lazu. „Acasă la tine, tragi uşa, pui zăvorul şi nu vrei să mai ştii de lume” – notează autorul, undeva, în paginile romanului. Şi asta, pentru că odată ieşit în lume cu povestea ta - cu istoria nemaipomenită a unei familii, refugiate, pe vreme de război, în spatele frontului - ori trebuie să ai grozăvia acestor trăiri, tot timpul deasupra capului, ori să o înlocuieşti cu alta şi mai trepidantă. Răspunsul îl dă Vera, într-o clipă de îngrijorare, cu privire nu la ea, ci la soarta copiilor ei: „Vezi, asta e, stau ţeapănă, mută şi-aş vrea ca ei să citească pe fruntea mea că...”. Aceste puncte, care urmează frazei de dinainte, ne aminteşte nouă că în noianul de gânduri avute-puse-impuse-cernute (şi) desfăcute, cu privire la soarta copiilor ei, Vera aluneca între viaţă şi moarte, pentru un adevăr hamletian. Există sau nu există un astfel de adevăr, în viaţa ce Domnul ne-a dat? „Totul ar fi de văzut şi de admirat” – rosteşte până la capăt, acest gând, Vera. Se pare că Grigore însuşi pierduse faima moldoveanului arhicunoscut pe meleagurile sale de baştină, că, aici, în Oltenia, nu reuşise „până acum” să-şi scoată din suflet obida; „povestind şi iar povestind”, de aceea încerca el să-şi ogoiască sufletul, luându-şi martori pe toţi cei de faţă. Şi, în primul rând pe Vera (care trebuia să se convingă cât de mulţumită ar fi trebuit să fie alături de un aşa bărbat, care nu a înclinat nici acolo, dar nici aici – pe ţinuturile natale, şi apoi cele de refugiat – de a fi o buruiană visătoare a materiei). Cât despre om, căutându-şi soarta (asemeni lui Iov cel biblic), Grigore – din tot ce am înţeles – a câştigat o demnitate din lupta sa cu răul unei societăţi ce te putea îngenunchea oricând. Ne-am fi aşteptat (după atâtea nedreptăţi ale sorţii) să-i auzim sfâşietoarea întrebare firească: Ce soartă ai ursit Doamne, omului, de-l chinui de-a lungul vieţii să-şi poarte povara în spate, fără a-i veni în ajutor? Nici Vera și nici Grigore n-a făcut-o. Cât despre Papaşa, el va rămâne emblematic surprins în tablou, la pag. 17. Părinţii n-au vârstă; de bine, de rău, şi-au petrecut zilele împreună, dar fiecare a murit singur. Trenul tristeţii trece peste noi de parcă nimic nu mai face parte din noi. Un fluviu curge în continuare (în noi) – care e și viaţa lor. Taina lor se întâmplă numai înlăuntrul nostru. De mâine încolo, viaţa celor doi, nu mai poate lua forma întâmplării. Totul tremură în univers iar poveştile mari vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am scrie despre drama părinţilor noştri, „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit”, cum ne avertiza marele Will. Mă gândesc că Ion Lazu îşi asumase şi el rolul lui Oedip, de a-şi înfrunta Destinul literar, prin scrierea acestei cărţi. Să-i notăm mărturisirea: „Am ţinut cu tot dinadinsul să prezint lucrurile în lumina adevărului, ca să se vadă fără echivoc cum strâmbele rânduieli sociale îl urgisesc pe om şi îi căşună nenorociri în lanţ”. Şi a scris cartea, despre evrei ori ţigani, români sau ruşi, fără ură. Nici Eugen Simion nu credea că un scriitor ar putea rămâne în literatură prin „urile lui abjecte, înjositoare”. Ba chiar puncta o evidenţă de necontestat: „Publicăm poeme, romane, eseuri nu pentru a căpăta „putere”, ci pentru a lumina cu modestele noastre forţe un colţ umbrit al existenţei”. Pesemne, tocmai de aceea, Ion Lazu simţise, pe când scria la „Veneticii”, „că scrisul este o forţă, că el are putere în sine, de neînfrânt”. Transmitea, aşadar, ceea ce Sfinxul de la Delphi îmi transmitea şi mie: dacă te încumeţi să-mi răspunzi, întrebarea poate fi materializată doar prin scris, deci scrie ceea ce ai trăit şi cunoscut, nu lăsa toate astea părăsite în lăcaşul minţii tale, că nu eşti nemuritor. 

 

                                                       (va urma)

 

 

 

 

 

Vizualizări: 53

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Când poetului îi va îngheţa mâna cu care scrie, ca şi lui Tonitza, se va sili să scrie „cu unghiile de la mâna stângă”.

Mi s-a chircit sufletul când am citit asta. Am văzut cum se scrie „cu unghiile de la mâna stângă”, ba chiar cu o singură unghie de la mâna stângă. 😔

Cum se scrie un roman? Cu durere. Altfel, cum? „Trebuie să dai cuvintele auzite de-o parte, până la unul, şi în schimb să iei suferinţa de la capăt, să o trăieşti în locul tuturor, minut cu minut”. 

Iarăși simt nevoia să fac o mărturisire. Am avut șansa / privilegiul / fericirea de a mă afla în preajma celui care scria un roman. Avea zile în care era foarte tăcut. Sau foarte trist. Îl întrebam ce se întâmplă și îmi răspundea: „azi scriu scena despre...”. El trăia cu adevărat acea scenă, trăia durerea acelei scene, trăia durerea tuturor. Îl întrebam: cum poți scrie atât de real, atât de autentic? Îmi răspundea: „îmi imaginez totul, trăiesc totul...”.

Mulțumesc pentru tot, maestre! Și pentru că mi-ați adus în amintire ceea ce am relatat mai sus.

scrie ceea ce ai trăit şi cunoscut, nu lăsa toate astea părăsite în lăcaşul minţii tale, că nu eşti nemuritor. 

O să mă călăuzesc după asta.

Doamna Vasilisia: Interesantă mărturisire despre scrierea romanului lui Ion Lazăr. ca cititor am simțit și eu participarea directă la scenele descrise, semn că autorul „fusese acolo” cu imaginația și o parte din trup. Că el era chiar unul dintre personajele care trăia un calvar în direct. Ca scriitor realizez că atunci când scria își făurise din stilou o secure dublă, lăsând pe cel care învârte această secure să decidă dacă va ucide cu ea sau vindeca - cum îmi sugera mie O Paler (luat într-o carte, în această călătorie) vorbind despre Nietzsche.

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Când poetului îi va îngheţa mâna cu care scrie, ca şi lui Tonitza, se va sili să scrie „cu unghiile de la mâna stângă”.

Mi s-a chircit sufletul când am citit asta. Am văzut cum se scrie „cu unghiile de la mâna stângă”, ba chiar cu o singură unghie de la mâna stângă. 😔

Cum se scrie un roman? Cu durere. Altfel, cum? „Trebuie să dai cuvintele auzite de-o parte, până la unul, şi în schimb să iei suferinţa de la capăt, să o trăieşti în locul tuturor, minut cu minut”. 

Iarăși simt nevoia să fac o mărturisire. Am avut șansa / privilegiul / fericirea de a mă afla în preajma celui care scria un roman. Avea zile în care era foarte tăcut. Sau foarte trist. Îl întrebam ce se întâmplă și îmi răspundea: „azi scriu scena despre...”. El trăia cu adevărat acea scenă, trăia durerea acelei scene, trăia durerea tuturor. Îl întrebam: cum poți scrie atât de real, atât de autentic? Îmi răspundea: „îmi imaginez totul, trăiesc totul...”.

Mulțumesc pentru tot, maestre! Și pentru că mi-ați adus în amintire ceea ce am relatat mai sus.

scrie ceea ce ai trăit şi cunoscut, nu lăsa toate astea părăsite în lăcaşul minţii tale, că nu eşti nemuritor. 

O să mă călăuzesc după asta.

Citind textele tale, cel mai bun lucru pe care-l fac, ele, textele, este că te pune să-ți reamintești de Oraculul din Delphi, de Sfinx și de toate celelalte începuturi ale literaturii pământene. Le-am citit și eu, mai în tinerețe, fără a fi foarte pasionată de ele, însă văd câtă însemnătate  au, totuși, și că sunt de fapt puntea de pornire pentru scriitori, chiar dacă nu ne dăm seama. Foarte elocvent pui pe tapet acest fenomen și legătura dintre acestea, chiar facă, doar, citind printre rânduri.

Încă o dată fac remarca importanței acestor disertații literare, scrise într-un mod lizibil, plăcut și captivant, și prin umila mea părere, nu cred că acești doi scriitori, I.Mărgineanu și I. Lazu ar fi deranjați de ceva din cele scrise. Sper că le vei publica, dacă nu chiar ai făcut-o.

La fel de încântată de text.

Sofi

Doamna Sofia:  E o plăcere să duc cu fiecare dintre comentatori un dialog pe textele acestea, aici. Acest Jurnal este, în primul rând, despre o călătorie prin țara lui Homer, abia în al doilea rând un fel de literatură. Am căutat, în Grecia, să citesc pe feţele oamenilor, visele care-i croiseră, odinioară, drumul lui Ulisse. N-am putut desluşi nimic din ceea ce crezusem la plecare. Altfel, poate aş fi fost un „ghicitor” mult prea îndrăzneț cu planurile sale de călătorie în încercarea mea de a pleca pe urmele lui Homer. Dar după această încercare, părea a-mi sosi şi mie rândul să nu-i mai cred pe antici şi, ca într-o vale demnă de plâns, ar trebui să mă las acum în voia instinctelor, pentru ca imaginaţia să zburde după „himera” celor doi poeți deosebiți. Dacă n-aș fi recurs la căutări pe plan literar și m-aș fi ghidat doar după urmele lăsate de istorie, pesemne aș fi comis o mare eroare. Trebuie însă să vă mărturisesc – şi sunt, la rându-mi, un vector al demonstraţiilor mele – că aceste erori pot fi fatale sau geniale. În fond, nu acelaşi ecou îl poţi genera „povestind” (pur şi simplu) sau însăila, în pagină, pure abstracţiuni. Această ultimă alternativă a eroului descris de Homer în Iliada și Odiseea – cel care a şi trecut graniţa dintre mit înspre actualitate, va trebui repede diagnosticată, sau, mă rog, tratată cu maximum de seriozitate. La finalul călătoriei aveam să fiu doar dezamăgit, sau voi fi fost stârnit în hohote de râs de un precursor al istețului Sancho Panza, pierdut pe drum de iscusitul hidalgo? Vom vedea.  



Sofia Sincă a spus :

Citind textele tale, cel mai bun lucru pe care-l fac, ele, textele, este că te pune să-ți reamintești de Oraculul din Delphi, de Sfinx și de toate celelalte începuturi ale literaturii pământene. Le-am citit și eu, mai în tinerețe, fără a fi foarte pasionată de ele, însă văd câtă însemnătate  au, totuși, și că sunt de fapt puntea de pornire pentru scriitori, chiar dacă nu ne dăm seama. Foarte elocvent pui pe tapet acest fenomen și legătura dintre acestea, chiar facă, doar, citind printre rânduri.

Încă o dată fac remarca importanței acestor disertații literare, scrise într-un mod lizibil, plăcut și captivant, și prin umila mea părere, nu cred că acești doi scriitori, I.Mărgineanu și I. Lazu ar fi deranjați de ceva din cele scrise. Sper că le vei publica, dacă nu chiar ai făcut-o.

La fel de încântată de text.

Sofi

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 1 oră în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cântec de lebădă neagră a utilizatorului chindea maria elena
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 11 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 11 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 11 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 12 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 12 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 12 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 14 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 16 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 17 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 17 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 17 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 18 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 18 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 18 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 19 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor