De un timp, aflase că păsărica nu e doar pentru a face pipi. Când era cu vaca pe ţarină, către seară, se oprea din cusut – mai avea doar merele aurii cu vrâste verzui şi termina carpeta cu buchetul de maci de-un roşu incendiar, aranjaţi savant într-o vază obţinută ad-hoc dintr-o ulcea neagră din lut, smălţuită, aşezată lângă cele trei mere, pe un colţ de masă acoperit cu un ştergar în dungi, pe un fundal în degrade, dinspre albastru-ultramarin înspre azuriu –, deci se oprea din cusut, îşi dădea chiloţelul mai deoparte şi începea să se mângâie prelung. Uneori băga un deget acolo, de fapt intra doar buricul degetului, dar cu multă, multă grijă să nu rupă ceva preţios, pentru ca – Doamne fereşte! – mai târziu să nu se poată mărita. Mişcările prindeau viaţă într-un du-te-vino din ce în ce mai scurt şi mai apăsat. Înceta când simţea că o ia căldura de la pieptul abia înmugurit şi până-n tălpi, când un fior necunoscut până la acea vârstă îi paraliza picioarele într-o plăcere intensă ce-i răvăşea barbar şi pântecul feciorelnic. Locul pierzătorului extaz era luat treptat-treptat de remuşcări şi teamă. Dacă Iisus, când intra ea în biserică, n-o s-o mai binecuvânteze din imensa icoană ce domina iconostasul? Dacă n-o să-şi mai ia ochii mustrători de la ea când, după ce s-a închinat pe la toate icoanele de sub picioarele Lui, se va aşeza tot în rândul imaculat al copiilor satului, în strană?... Dar îşi spunea că auzise despre multe fete – fete de nuntit – că nu ar mai trebui să intre în biserică fără batic pe cap, că făcuseră ele... Şi-apoi, Magdalena, fata vecinilor, neavând ce lucra pe-acasă, în vacanţe – nu păzea nici măcar boboci de raţă! –, într-o zi a însoţit-o aici, pe ţarină, şi a învăţat-o să se mângâie, spunându-i că toate fetele fac asta. Chiar şi aşa, oare Magdalena nu stătea, duminică de duminică, lângă dascăl?... În altă zi, a poposit la ea, aducându-i pe Mihai şi Răduţu, colegii lor de clasă. Tot hârjonindu-se, tot glumind, au ajuns – nici nu mai ştia cum – să se joace „de-a mama şi de-a tata”. Bineînţeles, joaca lor s-a repetat de mai multe ori, în mai multe zile, şi ar fi continuat şi acum dacă ele nu s-ar fi certat... „Iote, măi, mă face «văcăriţă», drujbista naibii!...” zicea mereu când îşi amintea de zavistia lor, copilărească, în fond. Totuşi, Mihai – progenitura poştaşului – o vizita aproape zilnic, dar asta după ce se sătura de fotbal pe prundul din faţa şcolii şi de baie în stăvilarul morii, şi insista să se mai joace „măcar o dată, de-a mama şi de-a tata”. Nu, nu îl avea drag pe Mihai, care şi el era un trântor cât brâul stelar, însă măcar mergea binişor cu învăţătura, pe când Magdalena... şi mai era şi urâtă... „Parcă te-a ţinut taică-tău cu faţa la eşapamentul drujbei!” i-a aruncat nisipu-n borş, în timpul sfadei. Or ea... ea, Ilina, era şatenă spre bălaie şi frumuşică... şi... şi ce piele albă şi fină are pe coapse... mai ales pe interior, pe unde, adineauri, curgeau râuri, râuri de foc... Mâna, ca un hoţ de flori, s-a strecurat din nou în locul acela şi bâjbâia, de data aceasta, după vreun fir cârlionţat, ce începuse să răsară, pe ici, pe colo, să-l dezmierde cu două degete, ca pe mustaţa lui Albuşel – motanul alb cu coada gri, al bunicului, cel găsit anul trecut în drum. Conştientizând la timp că se armează iarăşi capcana dansului cu fum din praf de blânde ciuperci hăbăuce, se sumeţi, apoi se ridică şi privi în jur să descopere dacă nu cumva fusese spionată, deşi cărarea de dincolo de pârloaga pe care păştea vaca sta vara mereu necălcată. Mulţumită, căută spre lucrul său vremelnic abandonat. Era prea târziu şi ea prea fără chef ca să se mai apuce iar de cusut, aşa că strânse într-o bocceluţă ghemele colorate, acul şi carpeta. Simţea că dacă nu face câţiva paşi, gândul revenea în ţara litaniilor păgâne, unde muezinul numai eunuc nu era. Ajungând ea pe o dâlmă tocită, îl zări pe Mihai urcând pitiş pe o viroagă înierbată. Şi nu asta-şi dorea la ora aceea... Oricum, era hotărâtă să nu-i mai cedeze, aşa că l-a luat la rost de la distanţă:

          – Ce cauţi aici, mă?! Ia, pleacă imediat, că-l chem pe tătuţu! Ce rânjeşti ca viţelul? Hai, valea!...

          Mihai se aşeză mai la picioarele Ilinei, în scobitura aceea de pământ în care, de obicei, se drăgosteau, în felul lor inocent, Răduţu cu Magdalena. Zâmbetul, într-adevăr, îi era cumva tâmp, însă constituia o armură împotriva a orice, chiar şi a unui belzebut rătăcit, darămite a unei voci de înger...

          – Ai venit să te lauzi la toţi că-mi faci, că-mi dregi... Las’ că vă ştiu eu pe voi... Poate că acum vii de la baie. Şi cât te zvântai pe malul gârlei, te lăudai băieţilor că o să vii să mă întinzi pe iarbă... Iaca nu mai vreau... A înţărcat plăvaia... Ce taci? Când suntem mai mulţi laolaltă, tu nici nu mă bagi în seamă. Uite, Răduţu şuguieşte cu Magdalena. Glumeşte chiar şi cu mine, deşi e supărat. Mi-a cerut şi mie ceva, dar nu i-am dat... Şi e şi el băiat de brutar... Ce, dacă pleacă mai departe, la şcoli, trebuie să-şi ţină nasul pe sus?... Hai, şterge-o!... Tu n-auzi? Şterge-o!

          – Uite, ţi-am adus mărgele, ca să-ţi faci brăţări late... zise Mihai, scoţând din buzunar un pacheţel dintr-o coală de maculator.

          – Nu mă interesează! încercă Ilina să se răstească, însă faptul că Mihai a venit de acasă, şi nu de la fotbal ori de la scaldă, îi mai tocise vorbele cu umbră de oţel.

          – ...Câte-o linguriţă din toate culorile pe care le are mama, că tata ştie acum o nouă adresă, din Bucureşti, unde comandă, nu ca femeile din sat, la acelaşi depozit cu stocul epuizat...

          – Ţi-am spus că nu mă interesează!

          – Mâine, dacă vrei, îţi aduc paiete... De toate felurile: mici, mari...

          – Mijlocii... îi luă gura înainte, Ilinei.

          – Vino să vezi mărgelele...

          – Adu-mi-le aici.

          Mihai dădu din cap, iar zâmbetul i se schimbă într-unul cu mireasmă altoită de vâsc înflorit.

          – Hai, măă, adă-le... dar văzând că se loveşte de aceeaşi încăpăţânare, Ilina făcu o concesie: Uite, vin, dar nu mă aşez. Să ştii!...

          Mihai aprobă discret, tot cu o mişcare a capului, însă, când fata a fost destul de aproape, a înşfăcat-o de mână şi aproape că a obligat-o să se aşeze. Înainte însă ca aceasta să protesteze, îi întinse pacheţelul cu mărgele, puţin desfăcut. Ilina rămase surprinsă de cantitatea şi de varietatea culorilor. Profitând de clipa de relaxare, Mihai o prinse de umeri şi începu să o tragă încet dar insistent pe iarbă.

          – Stai să strâng pacheţelul... Dar să ştii că este ultima oară... zise Ilina, întinzându-se pe spate şi, ţinându-şi ochii închişi, îşi dădu chilotul mai jos de genunchi, îşi împleteci picioarele şi îşi săltă rochiţa până la jumătatea coapselor. Se amuza cumva în sinea ei, ascultând mişcările extrem de emoţionate ale lui Mihai. Căuta, aştepta acea plăcere despre care îi tot vorbise Magdalena că ar produce-o băieţii. În zadar. Era departe şi de focul stârnit de ea singură, mângâindu-se. O înfiora, ce-i drept, respiraţia lui precipitată, care-i răvăşea, în zbateri de aripi de fluturi, genele...

          – Ce faceţi aici, mă, ’tu-vă muma-n cur?!

Speriat ca un brotăcel, Mihai sări în picioare şi o luă la fugă. Dar oricât a fost de iute, grumazul său tot a primit o lovitură scurtă cu capul coporâii.

          – Dacă te mai prind pe-aici, îţi tai gâtul cu coasa!...

          – Dar nu făceam nimic, bre, nene Văline... începu să se smiorcăiască Ilina, aranjându-se grăbită.

          – Stai jos!

          – Te spun lu’ tătuţa...

          – Nu, nu... Eu am să te spun lu’ ta’c-tu şi-o să te alunge de-acasă! Hai, întinde-te!

          – Nu, bre! Nu vreau!... Mi-e frică!...

          – Taci! Porunci tăios Vălin, smulgând lenjeria Ilinei. Crăcănează-te! Şi-acum îndoaie genunchii!...

          Oh, ar fi vrut să aibă un prieten s-o ajute... Vaca? Ce ştie ea? Mărgelele din pumn? Dacă ar fi fost din sare, i le-ar fi băgat în ochi ticălosului... Ar fi strigat după ajutor, dar s-ar fi auzit în sat, s-ar fi făcut de ruşine... O suliţă de jar, neaşteptată, îi străpunse pântecul. Reuşi, în ultimul moment, să-şi oprească un ţipăt de durere. Pumnul se crispă involuntar şi rupse hârtia. Simţea cum printre degete îi curg mărgelele, însă nu mai erau colorate – doar negre. Şi tot izvorau... izvorau... formând o movilă din ce în ce mai mare, care o sufoca sub greutatea ei. În urechi îi năvăleau grohăituri sinistre, iar nările îi erau barbarizate de o exalare acră de ţigară stinsă, amestecată cu iz greu de transpiraţie iute. „Opreşte-te... Opreşte-te... Te rooooog...” începu Ilina să implore în gând.

          – Am să te las la ta’c-tu să mai creşti trei-patru ani şi-apoi te fac muierea mea, zise Vălin, ridicându-se, în timp ce se încheia la prohab. Vezi să nu cumva să mai faci asta cu alţi băieţi, că vă omor. Pe amândoi vă omor. Când o să fluier pe la poartă, să ieşi, altfel te spun lu’ ta’c-tu. M-ai înţeles?!

          Speriată de tot ce i se întâmplase, Ilina, cu genunchii strânşi la gură, clătină din cap mărunţel.

          Vălin, luându-şi coasa într-o mână, porni să coboare spre sat, sărind sprinten din dâmb în dâmb, din hat în hat, având încântarea unui vânător care a eliberat puiul din laţ pentru a prinde cerboaica. Totuşi, a ajuns târzior acasă. A trecut mai întâi să cineze la gospodarul la care a cosit toată ziua, pe urmă şi-a luat plata, dar s-a întins şi la un pahar de vorbă. Când a intrat în odaia lui sărăcăcioasă, o semiobscuritate blândă şi o răcoare plăcută îl întâmpinaseră generoase, însă pe omul ciufut...

          – Ai mâncat, dragu’ mamei? sări din patul de după uşă Aliţa, mama lui Vălin, trezită din picoteală.

          – Păi, parcă am fost la muncă... Omu’ îţi dă o mâncare bună, o băutură bună, o vorbă bună şi, dacă eşti harnic, o simbrie bună.

          – Ei, eu n-am decât ştir cu perje-cu-gât.

          – Bagă-ţi-l în ochi.

          – La câţi bani pui pe masă, aia-ţi pun în strachină.

          – Dar tu, la un prăşit, la un adunat fân?... Ştiu... ştiu, ţi-e rău... Dacă-mi dădeam seama cât eşti de prefăcută, rămâneam în armată, mă însuram cu fata colonelului şi pân’ acum eram cel puţin sergent-major...

          – Du-te-napoi. Cât a-i bate din palme, îţi fac valiza, iar eu, până mâine la prânz, mă mărit...

          – Da, fa... De când te ştiu, gândul ţi-a fost numai la hadrângă... Şi nu ţi-a ajuns numa’ una, cum nici fiică-tii, văd, nu-i ajunge doar una... Dac-o alungă prostu’ ăla, să nu creadă ea c-o primesc în casă... Şi-a luat zestrea? Adio!... Adu-mi o cămaşă curată şi nişte izmene noi, porunci Vălin, scoţându-şi cămaşa transpirată, pe care o aruncă, zeflemitor, în mijlocul odăii, pe pardoseala din lut bătătorit.

          – Să dai bani, să-ţi cumpăr izmene, că toate s-au rărit în tur... zise Aliţa, ieşind.

          Vălin lepădă pantalonii şi izmenele şi le aşeză peste cămaşă în aşa fel încât deasupra să troneze prohabul pătat de sânge.

          – Măi porcule, nu ţi-e ruşine să stai cu palanga goală, în faţa mă-tii? întrebă Aliţa, înmânându-i nişte izmene din pânză, tocite, şi-un maiou, rupt şi el. Hei... pe unde mi-ai umblat, craiule? exclamă încântată aceasta, ducând rufele murdare sub ochi.

          Vălin nici nu se sinchisi să-i răspundă. Îşi trase tacticos izmenele şi îmbrăcă a fandoseală maieul, apoi se lungi pe pat.

          – N-auzi ce te-ntreabă mă-ta, mă? se arătă fals indignată Aliţa. Ai fost la Stela lu’ Cotrică?

          – Vezi ce proastă eşti? Adică, eu renunţ la ditamai fata de colonel ca să mă bag între prăpădiţii ăia?

          – Atunci, la Magdalena lu’...

          – Gaiţa aia? Dar eşti pe-aproape.

          – Nu cumva?... Pui de lele, ce-mi eşti... Staai... Oare cum o cheamă? Ehei, ne-am făcut oameni... Da, da... îs neam de gospodari... Irlina, parcă o cheamă...

          Speriată că la oricare mişcare reîncepea sângerarea, Ilina se duse la bocceluţa sa şi luă din fiecare ghem câte un capăt bun de sfoară din melană sau lână boită, făcu un tampon pe care îl strecură în chiloţel. Se asigură, apoi, că vaca o să fie cuminte pentru câteva minute şi plecă la pârâul din apropiere. Plângând – de fapt, era mai mult un bocet fără lacrimi, o lamentaţie murmurată, amară, deznădăjduită –, încercă să-şi spele rochiţa. Nu prea îi izbuti acest lucru, aşa că se întoarse la vacă, îşi refăcu bocceluţa şi hotărî să aştepte amurgul. În lumina difuză a serii şi la flacăra lămpii cu gaz petrolier poate că scăpa neobservată... Dar mişcările ei, de fată cu păcat, n-or s-o dea de gol? Obosiţi şi tracasaţi de treburile de peste zi, părinţii Ilinei nu-i remarcaseră lipsa poftei de mâncare, gesturile rigide şi deplasările mai cu spatele la pereţi. Nici graba cu care aceasta şi-a culcat surioarele, nu li s-a părut suspectă. Ajunsă în aşternut, Ilina nu era cu nimic mai liniştită. Ştia dimensiunea furtunii şi faptul că descătuşarea ei urieşească e inevitabilă. Inima, ba întreaga făptură îi era un pui golaş, într-un cuib părăsit, invadat de furnici roşii. Deşi ar fi dorit să nu doarmă niciun strop în noaptea aceea, somnul o furase parşiv tocmai când cocoşii cântau în zori şi nu auzi, prin uşă, cum maică-sa, Ileta, în răsăritul soarelui, căuta să o trezească şi să o trimită cu vaca la iarbă. Ca şi-n alte dăţi când Ilina nu reuşea să se scoale, Ileta intră tiptil în odaia fiicelor sale şi trase ţintă la patul Ilinei şi al mezinei, prinse cu grijă ţolul şi intenţionă să-l dea deoparte. Chiar în acel moment, somnoroasă, Ilina mijise ochii şi, azvârlită parcă direct între măselele Infernului, zări cum chipul maică-sii se întunecă într-o ură mânată de lupi turbaţi. Avusese totuşi curajul, puterea sau inconştienţa să smulgă ţolul şi să se învelească cu el la loc, stârnind şi mai mult furia acesteia. În mişcări crispate, Ileta se duse la celălalt pat, unde dormeau cele două fiice mijlocii, şi le aruncă până în prag. Neştiind ce li se întâmplă, Rodica şi Ionica începuseră să bâzâie. Trei-patru palme usturătoare le înroşiseră funduleţele instantaneu, având în plus puterea de a pecetlui porunca:

          – Azi vă duceţi voi cu vaca!

          Într-adevăr, erau prea crude ca să fie trimise doar ele cu vaca la păscut. Uneori o mai însoţiseră pe Ilina, însă Biblia părea că în acea zi începea şi se termina cu Apocalipsa. Pentru a-şi proteja surioara mezină, Ilina se mută în patul abia eliberat, se înghesui în colţ şi se înfăşură în ţolul ce încă păstra căldura surioarelor ei. Secundele erau lavă rostogolită prin snopul fiecărei respiraţii. Deznodământul nu era departe: fetele au scos vaca din grajd, treburile matinale, stringente, au fost făcute, maică-sa afurisea fiecare lucruşor ieşit în cale cu o duşmănie surdă... La un moment dat, uşa se deschise ca un capac de insectar ce nu mirosea a flit.

          – Nu mai fac!... Nu mai fac!... începu să implore Ilina de sub ţol.

          Maică-sa, cu făcăleţul în mână, se opri la marginea patului, ameninţătoare:

          – Cu cine, fa, cu cine?!...

          – Nu ştiuu!...

          – Cum nu ştii, fa?! explodă în furie oarbă Ileta şi prinzându-şi fiica de păr o întinse de-a lungul patului.

          – Nu ştiu, crede-mă!...

          – Cum nu ştii, nesocotito!? Spune, m-auzi?!... o somă iarăşi.

          Dar nu aşteptă răspunsul că şi porni urgia.

          – Nu spun... Nu spun!... ţipa, zvârcolindu-se, Ilina.

          – Spune că te omor!...

          – Nu spun... Nu spun!...

          Anesteziată de atâta durere, sau din încăpăţânare, ori căzută în semiconştienţă, Ilina nu mai mişca de mult. Chiar şi aşa, maică-sa nu dădea semne de îndurare. Spuma veninoasă ce-i curgea în acele momente prin vene îi arăta fiecare locşor de pe trupşorul Ilinei, din călcâie până la ceafă, ce încă nu era strivit de făcăleţ...

          – Îţi crăp capu’, fa! Îţi crăp capu’... Şi-aşa ta’c-tu o să ne omoare pe-amândouă, aşa că o să te îngrop de vie, şi-apoi, mă-sa ei de viaţă!... blestemă Ileta, parcă obosită, parcă înfrântă, şi plecă aruncând făcăleţul lângă Ilina, ceea ce însemna că puteau să urmeze alte şi alte reprize de bătaie. Trecând pe la celălalt pat, îşi luă mezina de subsuori, care, de atâta plâns, acum doar sughiţa înspăimântată, o ridică în aer şi o izbi de perne: Ce credeţi voi, fa, că eu o să cresc un cârd de stricate în casa asta?

          Ceva mai târziu, Ilina se auzi strigată prin uşă:

          – Vezi că ţi-am pus feredeul sub cireş. Du-te şi te spală. Zoieşte-ţi zdrenţele de pe tine, dar şi rufele de-acolo.

          Abia când a început să facă nişte paşi, durerea ce adormise puţin explodă în milioane de aşchii sângerânde. Îşi simţea trupul ca fiind trecut de o mie de ori prin meliţă şi darac. Lacrimile se înnodau, cristaline şi inocente, în barbă, însă nu ar fi dat glas suferinţei nici să-i fi corcit zodiacul. Cum asta nu era destul, pe hol se întâlni cu maică-sa – voia să ducă un sufertaş micuţ cu lapte covăsit vecinei de peste drum – şi fu apucată iarăşi de păr, şi blestemată-n doliu cerşit la poarta cimitirului de ciungi sinucigaşi.

          Ajungând la tulpina cireşului, se dezbrăcă, ascunse hainele printre celelalte boarfe ce aşteptau să fie spălate, aruncă tamponul în closetul aflat la câţiva metri, pe urmă intră în feredeu. Apa aproape fierbinte îi dublă şi ea supliciul, însă, încet-încet, se obişnui cu toate, deşi toate păreau că vor s-o pedepsească. De parcă se avea numai pe sine, începu să dea cu săpunul de casă, fiert cu foi de pelin, pe umeri şi braţe. Mângâierea îi făcea bine. Corpul părea că-i aparţine din nou. Îşi frecă degetele de la picioare, pulpele, genunchii, coapsele... coapsele... coapsele... Privi cu multă precauţie în jur. Doar o lume vegetală o înconjura. Mută. Discretă. Tăinuitoare... Curiozitatea, învinsă de teamă, o făcu să-şi ducă mâna „acolo”. Căută să introducă buricul degetului, însă acesta se scufundă într-o prăpastie fără fund. Speriată, sări din feredeu direct la sarafanul bleumarin pe care-l zărise atârnat într-un ciot al cireşului şi îl îmbrăcă îngrozită. Aruncă rufele în apă. Grăbită, le luă la zolit. Mulţumită de rezultat, le clăti în găleata zincată, le stoarse şi le întinse la uscat pe-o creangă de vişin mai dosnic. Preocupată vârtos de spălat – maică-sa, când se întoarse de la vecina, îi reproşase că adormise cu nasul în leşia din feredeu –, Ilina nu simţi apropierea vreunui intrus, iar când se îndreptă de spate, tresări aşa de tare, încât şi dacă ar fi văzut-o pe joimăriţa citind în bobi de ricin măsluiţi, groaza tot n-ar fi fost atât de adâncă.

          – Furnicuţa, mamei, furnicuţă!... zise mama lui Vălin, care se strecurase hoţeşte în curtea lor şi o prinse cu tandreţe de obrăjori pe Ilina, când aceasta-i descoperise prezenţa, etalând un zâmbet larg, ce se voia drăgăstos, în realitate constând într-o jimbătură ce oferi vederii dinţii rari şi stricaţi, dar şi măselele de minte văruite cu suc uscat de rostopască, la rădăcinile cărora se desfătau dezgustător fire de mălai cu bucăţi de frunze de ştir. Mai mult decât prezenţa intempestivă, pe fată o cutremură contactul fizic, deşi mama lui Vălin nu era vreo bidiganie, iar mâinilor bătătorite întotdeauna ea le-a purtat respect. Oricât ar fi fost surpriza de mare pentru Ilina, când Ileta păşi pe treptele casei, şi o zări pe mama lui Vălin, privirea i se întunecă de parcă îi căzuseră pe creştet toate potcapurile călugăriţelor deocheate:

          – Treci în casă, fa! se zborşi la fiică-sa.

          – Bine te-am găsit sănătoasă, cuscră! se băgă în seamă mama lui Vălin, hlizindu-se. Ileta, cătrănită, se scărpină ostentativ în partea intimă, ca răspuns la bineţea ce i s-a dat. Hei, hai să nu ne ţinem aşa fudule – continuă cu neobrăzare şi optimism musafira nepoftită, vârându-se efectiv sub nasul Iletei –, că băietul meu a lăsat acolo, la armată, o fată de gheneral. Dacă rămânea încorporat ajungea pân-acum cel puţin colonel-majur, da’ l-a tras inima acasă, mânca-l-ar norocu’ de boboc frumos... El e harnic, fata-i crescută-n cumpătare... Peste-un an-doi, punem de-o nuntă mare şi bănoasă...

          Văzând că e prizonieră în propria bătătură şi că era obligată să facă şi să asculte ceea ce voia ocupanta, Ileta execută cu eleganţă o piruetă şi jumătate prin care se debarasă de invadatoare, se-apropie de gard, de unde alese, de prin răzlogii vechi, o ulcică din lut, ceva mai puţin ştirbită, abandonată de multă vreme, apoi îşi dădu catrinţa la o parte şi urină în ea din picioare. Ehei... ştia şi mama lui Vălin că o astfel de ulcică, nouă, umplută de o fată mare şi spartă între mugurii de coarne ai unei juninci, avea harul să o dezveţe pe aceasta să mai împungă lumea, dacă nutrea o astfel de apucătură, aşa că a început o retragere strategică, mai ales că Ileta, cu o privire criminală, îi fixă cutele verticale dintre ochi şi începu să-i mărşăluiască în coastă ca un tanc rusesc la Cotul Donului, cu ghiuleaua pe ţeava proaspăt ghintuită.

          – Vă las cu bine! zise mama lui Vălin, ţinând la mina sa victorioasă. Dacă aveţi nevoie de-un om la coasă, ori de mine la adunat, să ne căutaţi aca... însă nu-şi duse vorba la capăt că a trebuit să se pitească după tumurugul gros al porţii, tumurug aureolat, la nici o zecime de secundă, cu o droaie de cioburi din ulcica de lut şi cu o jerbă multicoloră din stropi minusculi...

          Nu ştim dacă ulcica spartă între coarnele junincii o lecuieşte pe aceasta de meteahna împunsului, sau poate că altfel ar fi stat lucrurile dacă ştirbita ulcică şi-ar fi atins ţinta, oricum, peste vreo trei ani zimţaţi vag de întâmplări apocrife, începuse să dospească zvon de nuntă. Perioada n-a fost una propriu-zis de logodnă – Vălin trăgea la Maricica, fiica lui Şesoi, ca la o nuntă fără mire, iar Ilina a început să se afişeze pe la clăci, pe la horă cu flăcăiandri de vârsta ei, chiar dacă aceşti „mucoşi, fără armată” erau ameninţaţi de Vălin cu bătaia. Nici de dragoste nu s-ar putea vorbi cu toată gura. Teama că nu ar găsi o familie mai bună ca a Ilinei îl determină pe Vălin să trimită drept peţitori nişte rude îndepărtate, bine văzute în sat, căci naşii săi de botez, înfiaţi de umbra povernelor, vieţuiau într-o cocioabă sprijinită de trei tufe de cătină şi-un păducel. Din acel moment, el nu mai dansa decât cu Ilina, în pofida iritării făţişe pe care o arăta tatăl acesteia, şi o conducea, după horă, duminică de duminică, până la poartă.

          Până la poartă şi-a însoţit şi Ilina alaiul care, în toiul nopţii, cu chiuituri mai vesele sau mai prefăcute, a condus-o în casa lui Vălin. Îşi imaginase de multe ori clipa aceasta. Şi chiar dacă nu citise cărţi cu Cenuşărese şi Ilene Cosânzene, strămutarea în altă glastră îi umplu cu colţi de urgisită singurătate furca pieptului când se topi în beznă până şi glasul extaziat al celei ce avea să-i fie soacră, care se ducea să doarmă, în această primă noapte, pe la neamuri, că nu s-a vrednicit să-şi aranjeze un chiler, dintre cele două de la subsuoara casei, unde să se retragă, atunci când i s-o însura băiatul. Simţindu-i starea de stinghereală, Vălin o prinse posesiv pe după umeri. Într-un zâmbet zglobiu – artificial, desigur –, Ilina se desprinse şi o zbughi în odaie. Aruncă o privire fugară peste lucrurile sărăcăcioase, dar curate şi ordonate, peste masa cu duzina de pahare desperecheate şi cu cele două sticle golite de peţitori. Se duse la patul lui Vălin şi căută sub perne. Ar fi trebuit să găsească un minim trusou, drept cadou de la soacra ei. Dezamăgită şi nu prea, se apropie şi de celălalt pat. În colţ, în spatele pernelor, pe un tulpan, oarecum speriată de ceea ce i se întâmplă, o pisică torcea într-un început de travaliu. Ilina îi făcu spaţiul mai mare şi, pentru a o linişti, începu s-o mângâie.

          – Ce cotrobăieşti pe-acolo? întrebă Vălin, cumva iritat la gândul că Ilina ar dori să doarmă în paturi diferite.

          – Uite, fată pisicuţa noastră.

          – Dă-o, dracului, afară.

          – Nu, că unde a fătat o mâţă poţi să mănânci, atât lasă de curat...

          – Da, fa... eşti deşteaptă...

          – N-oi fi eu cum crezi tu, dar ai mei m-au învăţat să prăsesc o capră, o oaie, o scroafă, o vacă... şi chiar şi o pisică.

          – Ai tăi, pe dracu... Nu s-au putut abţine să nu mă judece şi-n seara asta ca pe ultimul hoţ de cai... Treci şi te culcă.

          După vreo patru luni, în pragul nunţii, în timpul cinelor – chiar dacă transformaseră un chiler într-un spaţiu locuibil pentru Aliţa, încă mâncau împreună –, tot făcând şi desfăcând planuri cu voce tare despre cum va arăta gospodăria lor, Vălin încheia mereu supărat:

          – Dar pentru asta trebuie bani.

          – Bani s-or găsi, de-ai şti s-o faci pe fimei-ta să te-asculte. Că asta-i datoria fimeii: să-l asculte pe bărbat, să...

          – Taci, fa. Sunt înconjurat numai de muieri deştepte, văd... mârâi Vălin la maică-sa, însă ştia că aceasta are dreptate fiindcă, dacă nu reuşea cât mai repede să o convingă pe Ilina, vreme pentru alte încercări nu prea exista, aşa că, noaptea, după ce s-au băgat în aşternut, a început să o dezmierde cu mâinile şi cu vocea, dar s-a oprit curând, într-un oftat: De-aş avea bani, câte n-aş face... Şi ce, fac doar pentru mine? Uite, nici nu poţi intra în cas-cea-mare că-ţi cade-n cap bagdadia.

          – Dacă vom fi...

          – Ia, mai lasă-mă-n cucută verde cu sănătatea ta!... Ascultă-mă bine: după strângerea darului, banii vor fi legaţi într-o năframă şi puşi la tine-n sân; când se va încinge nunta, fiindcă naşu-i o fulangă de cal jugănit, o iau eu la joc pe mă-ta; naşa – aranjez tot eu – îl joacă pe ta’c-tu, că-i curg balele după ea, iar tu, în toiul dezmăţului, o iei pe mama şi vă prefaceţi că vă duceţi la privată, înşfaci o mână babană de...

          – Şi cu cinstea cum rămâne?

          – Să v-o băgaţi... Tu faci ce-ţi zic eu, altfel îţi învineţesc ochii.

          – Mai greu e să explici nuntaşilor vânătăile mele.

          – Îţi dau bătaie după nuntă.

          – Nu-i acelaşi lucru?

          – Ba da, dar altădată o să faci exact ce-ţi poruncesc.

          Zâmbind sceptic, în întuneric, Ilina îi întoarse spatele soţului său...

          Peste ani şi ani, când, în urma unei sciatice rebele căzuse iarăşi la pat, Vălin, din cine ştie ce supărare imaginată, îi porunci Ilinei să-i dea cârja, iar ea să se așeze în aşa fel încât să o poată ciomăgi cu temei, aceasta îi îndeplini întocmai şi la secundă ordinile. Omoplaţii, sub lovituri, sunau – sau cel puţin astfel i s-a părut lui – ca nişte oftaturi pline de milă faţă de călău. Înciudat, azvârli cârja cât colo, pe parchetul bine lustruit:

          – Ce proastă eşti!... Eu aş fi fugit din odaie, şi doar rugată m-aş fi întors.

          – Tu, da. Eu, nu.

          – Ştiu. Tu şi stirpea ta nobilă...

          Ilina îşi miji ochii, luminându-se. Înşirase, de când l-a cunoscut pe Vălin, cu excepţia celor trei fii ai lor, numai mărgele negre. Poate că aceasta era prima de culoare gri dintr-un viitor şir de mărgele colorate...

 

Vizualizări: 87

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Cu „Mărgele negre”, Ion Lazăr da Coza dă dovada talentului său în a stoarce vieții drame tulburătoare care tresaltă oricând urechea cititorului, într-o proză care demonstrează că viața bate filmul, sau în care viața e o poveste întotdeauna adevărată și asemănătoare cu cea în care „împăratul gol-goluț” se și mândrea cu hainele sale închipuite. Cum viața nu îți oferă doar mărgele negre, și că spre sfârșitul vieții vine și una gri, păcatul nu este o încălcare voluntară a legilor divine, cât o stare detestabilă a sufletului. De aici, în această proză de o tristețe incomensurabilă a personajelor, ispita răului nu e de partea celor care comit răutăți concrete. 

O altă față a satului, una întunecată, de data aceasta, mai bine spus, a locuitorilor acestuia. Această proză scurtă ne introducea în zona decadenței sătești, plecând de la întâmplări copilărești, descrise de autor într-un mod inocent, spre comic, de ajunge la drama unei fete, educate în spirit nobil. Însă acest spirit dogmatic spune că doar cu un bărbat trebuie să fii toată viața, să nu ieși din cuvântul său, indiferent de împrejurări. Destinul i-a rezervat Ilinei doar mărgele negre. Una gri, abia mijindu-se la finalul povestirii și al vieții oropsitei.
De remarcat și de admirat este stilul în care se narează, cu dezinvoltură, încă de la început, a unor întâmplări mai puțin povestite pe față. Ion Lazăr da Coza știe să le dea viață, să le să pună le hârtie, până la urma, urmei. Intimități cu grad destul de înalt, fără a isca sentimente scabroase.  Modul original, magic de expunere a întâmplărilor ține cititorul cu sufletul la gură pentru a merge mai departe, chiar dacă intriga este una dramatică și viața descrisă este dură... Forța folosită, atât de către violator, cât și tratamentul mamei aplicat betei fete pentru a ajunge la adevăr, sunt cumplite, descrise ca fiind aproape normale. Prin urmare - viața satului trece cu ușurință peste tragismul întâmplărilor. Fără a căuta alte soluții, dacă așa spun dogmele. Cel puțin la suprafață. Și, totul pentru același motiv: înavuțire, forțarea, ruperea lanțurilor sociale, diferențierea lor fiind greu suportabilă.
Modul literar evocat este același original, plin de epitete, descrieri fantastic de autentice, caracterul personajelor, structura lor psihologică, desprinzându-se ușor din povestire. Însuși mediul descris fiind propriu autorului.
Cu deosebită admirație,
Sofi

Într-adevăr, maestre, viața bate filmul. De cele mai multe ori. Mulțumesc pentru comentariul avizat!

Zâmbetul din final... Tăria femeii! Admirabil adus din condei!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 7 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 8 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 8 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 11 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 13 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 13 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 15 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 15 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 15 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 15 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 15 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 15 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 15 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 15 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor