CAPITOLUL XIV

 

" - Mai mare decât o dragoste nu poate fi altceva decât tot o dragoste... Mai matură și mai profundă. Mai coaptă! Ca o toamnă încărcată de roade după o vară înflorită. E adevărat că toamna, printre altele, mai învățăm ceva de la frunze... să cădem. Să cădem frumos. Hai, e toamna ta! Și poate te-ai trezit. Nimic nu are sens dacă nu-ți croiești un ideal. Întoarce-te!... "

 

 

- De ce nu renunți, Sandule? Renunță la Legiune și întoarce-te lângă cei dragi. Nu cred că nu vei reuși și acolo să-ți împlinești visele. 

Cuvintele infirmierei se zbuciumă în mintea mea obsedându-mă asemeni unui refren pe care nicicum nu-l poți uita. Doar că ceva venit dinlăuntrul meu mă face să fiu un pic mai reticent față de luarea unei decizii. Oricât aș cumpăni... Nu, chiar nu mă pot întoarce! Nu mai pot... 

- Ba da, poți, Sandule! Nu trebuie decât să vrei. N-ai decât să iei imediat o foaie de hârtie și să-i scrii Ministrului Apărării. Să-i spui că misiunea ta aici s-a încheiat și să-l convingi să te primească din nou în Armata Română. E simplu! îmi șoptea necontenit acel demon din interior, a cărui voce nu-mi mai dădea pace. 

În sfârșit am confirmarea că în câteva zile voi putea părăsi spitalul. De-abia aștept să se încheie acest război absurd. Războiul pe care-l port cu propriile-mi gânduri și care-mi aduce numai deservicii. Îmi tulbură tot confortul invadându-mă cu stări de nervozitate nejustificată, când, de fapt, ar trebui să mă preocupe lucrurile minunate care se vor întâmpla în viața mea în scurt timp... Ar fi de preferat să-mi canalizez gândurile spre zona frumoasă a vieții. Cum de ce? Pentru că în câteva zile voi pleca spre România. Iar acasă mă vor întâmpina iubitele mele Carmen și Raluca - soția și fiica de care am fost departe de atâta amar de vreme. Mi se topesc cuvintele în flacăra dorului de ele, însă nu le voi da voie să zboare și să le ducă vestea sosirii mele. Numai eu știu cum le strunesc ca nu cumva fetele mele să aibă nici cea mai mică bănuială că m-aș putea întoarce. Trec printr-o succesiune de stări care mă poartă de la agonie la extaz și înapoi, cu halte scurte în realitatea imediată; asta ca să nu uit unde mă aflu. Dacă ar ști cât îmi doresc de mult ca sosirea mea acasă să fie pentru ele cea mai frumoasă surpriză de care au avut parte vreodată!... Și-așa-mi vine să urlu să mă audă toată planeta, ca să se afle cât de mult le iubesc!...

Dar în clipa asta nu-mi doresc altceva decât liniște. Liniștea în care să mă adun de pe unde sunt împrăștiat. Închid ochii încercând să mă detașez de tot frământul care-mi biciuie sufletul și-mi stăpânește mintea. Mă irită ceva!... Aha, e orologiul din perete, care împrăștie sacadat roiuri de tic-tac-uri sâcâitoare în jur. Mă ridic din pat și-i scot bateria. Și dintr-odată tace. Dar după câteva minute o repun la loc. Îmi lipsesc bătăile ceasului!... E clar, sunt atât de irascibil încât mă deranjează orice zgomot, oricât de nesemnificativ ar fi el. Nu cumva și propria-mi respirație?... Ba nu, fiindcă vreau să stau de vorbă cu... ceasul! Cu timpul. Vreau să-l descos ca să înțeleg de ce știe el mai multe despre vremea ce va veni... Ciudat, nu? Cum să-mi explic dorința de a dialoga cu un ceas, când în toate peregrinările mele prin sălbăticie, pe creste de munte sau țărmuri de mare, prin codrii cei falnici sau prin pădurile ecuatoriale, nu am fost niciodată un... vorbăreț?! Și iată-mă acum stând la tăifăsuială cu un ceas. Și m-a înnebunit cu liniaritatea răspunsurilor sale: o serie nesfârșită de tic-tac-uri care te lasă să înțelegi ce vrei. Se spune că ceasul vorbește o limbă universală, n-ai nevoie de nici un translator pentru a-l înțelege. La fel ca lacrima...

- Ia mai gândește-te, asta vrei?... S-a rătăcit prin negurile vremii idealul pentru care te-ai zbătut atâta după ce ai terminat Școala Militară. Ți s-au uscat pe buze jurămintele făcute, mergând mai departe împins de un sânge nestatornic. Vedeai cum se năruie visurile din care-ți făcuseși crez și te măcina neputința de a întreprinde ceva pentru a opri dezastrul de care erai conștient. Construiseși doar niște castele de nisip de care se alegea praful și pulberea... Priveai adesea cu speranță spre oglinda sufletului tău, conștientizând faptul că acolo se aflau răspunsurile la o sumedenie de întrebări la care, aparent, tu nu știai răspunde... Acumulaseși în tine un enorm bagaj de frământări care stăteau să dea pe dianafară, pe care încercai să le încumințești. Cu speranță. Eterna speranță. Nu voiai să le mai taci, dar totuși le-ai tăcut preferând să pleci. Vrei acum să te întorci?... îmi șoptește din nou acel demon care nu-mi dă pace.

Mă răsucesc de pe-o parte pe alta căutându-mi o poziție confortabilă, care se pare că nu e de găsit. E nevoie să gândesc „la rece”. Și iarăși mă invadează șoaptele drăcușorului aceluia ce nu se astâmpără deloc:

            - Mai mare decât o dragoste nu poate fi altceva decât tot o dragoste... Mai matură și mai profundă. Mai coaptă! Ca o toamnă încărcată de roade după o vară înflorită. E adevărat că toamna, printre altele, mai învățăm ceva de la frunze... să cădem. Să cădem frumos. Hai, e toamna ta! Și poate te-ai trezit. Nimic nu are sens dacă nu-ți croiești un ideal. Întoarce-te!...

 

De dimineață mă perpelesc întruna la flacăra gândurilor care-mi aleargă zănatice prin minte. Mă frământă toate întrebările lumii, care astăzi și-au găsit culcuș înlăuntrul meu. Și nu izbutesc să-mi dau nici un răspuns. Cum să procedez? Ce decizie ar trebui să iau? E o chestiune benefică viitorului meu și al familiei mele, sau este doar o fantasmă care se va risipi la un moment dat și mă vor năpădi regretele?... Niciodată nu știi dacă sfaturile pe care le primești sunt de bun augur sau sunt doar îmbrăcate în veșminte care-ți iau ochii, tocmai ca să te atragă într-o cursă... Poate că ușuratica minciună s-a înțolit în trup de adevăr și m-a făcut să orbesc. Spunea cineva că minciuna are nevoie de o aparență agreabilă, altfel nu ar atrage. Sau, cel mai probabil, asta-ți este scris și orice ai face tot acolo ajungi?! Cum unde? Pe drumul croit de destin, indiferent de consecințe!...

Câteodată entuziasmul și curiozitatea te costă mai mult decât fac amândouă la un loc; și atunci când te trezești îți muști cu disperare mâinile. Entuziasmul, acest zbor care pe mine știu că nu mă poate plictisi vreodată!... Numai că uneori primești lecții de viață dure, ți se mai taie din aripi și pierzi timp prețios așteptând ca ele să-ți crească la loc. Aripi frânte, această sintagmă de care m-am ferit mereu, chiar și numai s-o rostesc!... Nu, cred că eu nu mai am acest timp...

O grămadă imensă de pietre fac zid în preajma sufletului meu. Și nimic nu mai poate ajunge la el, poate doar o binecuvântată Lumină... Mi-aș dori ca eu însumi să fiu Lumină și să mă pot strecura tiptil printre ele. Și cu cât înțeleg mai bine taina Luminii, cu atât mai mult pietrele mă rănesc... Nu e cale de întoarcere, Sandule! Nu-ți cumpăra bunăstarea cu prețul propriei vieți!...

Mă uit pe fereastră căutând agonic înțelepciunea Luminii. O rază de soare bate cu degete de mătase, încetișor dar repetat, la poarta sufletului meu. Dintr-odată îi simt mângâierea dulce și căldura ei îmi inundă trupul istovit de atâta frământare. Tresar: Știu ce am de făcut, pentru că știu ce vreau! – îmi zic și mă ridic brusc căutând stiloul și-o foaie de hârtie.

Sigur asta vreau? Da, sunt convins!

 

„Domnule Ministru,

 

Sunt căpitanul Gorun Sandu, ex-comandant al Companiei 1 din Bxxx..., ieșit din serviciul activ în august 2002 ca urmare a cererii mele de demisie din Instituția Armatei...”

 

Și mai departe cuvintele vin de la sine, startul a fost mai greu. Curg pe hârtie precum picăturile unei ploi de toamnă, triste și nesfârșite, care face dumnezeiasca legătură între pământ și cer. Credeam că îmi va fi mai greu, dar m-am înșelat. Parcă mi se ia un văl de pe creier și îmi dau seama cât de mult m-am mințit în perioada scursă de când am demisionat. Cât de importantă a fost pentru mine Armata Română! Fără Ea, totul mi se pare o mare fără țărmuri pe care plutesc în derivă, un trist surghiun al sufletului în care mă adâncesc zi de zi, un succes sterp, spulberat în întuneric și unde doar durerea îmi este priveghi... De-abia acum, când stau la masa tratativelor cu propriile mele simțiri, realizez cât de puternic i-am zidit prezența în conștiința mea și ce tare a putut să doară absența ei. 

 

 „…față de cele raportate, vă rog să aprobați revenirea mea în rândul cadrelor active ale Armatei Române.”

 

 

***

 

- Măi, moșulică... ai albit, tăicuțule, de când tot stai prin spitale, râde Oancea cu gura până la urechi. Bunăciunea aia de infirmieră... e și ea p-acilea? De-aș fi fost în locul tău, demult i-aș fi sărit în spate, tataie! Mai ai câteva zile și gata, te externează!

- Fugi de-aci, măi, ce treabă am eu cu ea? De altfel... nici nu ne-am mai văzut de când am revenit în Franța. Nu lucrează în spitalul ăsta, îi zic îmbrățișându-l. Da’ Alin unde e?...

- Vine și el, s-a dus până la bufet să-ți cumpere câte ceva. Uite-l!…

- Salutări, căpitane! Merge, merge? mă întreabă dragul de Alin strângându-mă cu putere la piept. Măi, moșule, ne-ai lipsit, tată! Îmi pare bine că te revăd și că ești sănătos. Au fost grele ultimele trei săptămâni fără tine în calvarul ăla...

Doamne, cât de minunată este revederea cu cei dragi și câtă bucurie mi-au adus azi în suflet! Nu cu mult timp în urmă eram singur și simțeam cum un soi de frig ciudat îmi pătrunde în toate ungherele ființei. Ca apoi, să dispară dintr-odată la vederea lor și o căldură dulce, ca o blândă adiere, să mă învăluie purtându-mă spre un alt anotimp: primăvara din sufletul meu. Cât de mult mi-au lipsit băieții!... Zilele și nopțile petrecute împreună prin cazărmi sau misiuni, grozaviile văzute și trăite, suferințele care nu ne-au ocolit în acești ani, toate cele prin care am trecut au statornicit între noi legături care cu greu s-ar mai putea desface. Privindu-i acum cu inima plină de bucurie, îmi dau seama cât de mult i-a schimbat războiul... Din copiii care erau când ne-am cunoscut s-au transformat în adevărații bărbați pe care-i am în față. Se spune că cel care a gustat măcar o dată moartea o va purta veșnic ascunsă în sânge, însă vizibilă, pe chip. Și așa este: pe fețele lor parcă au fost săpate tranșee, ochii le sunt ca niște oglinzi în care se reflectă scânteile din baionete, iar în glas li se simte puternic determinarea. Și cu toate acestea, cât de frumoși și inocenți au rămas copiii din ei!...

- Gata cu bocitul, ajunge! Ce naiba, suntem bărbați! Puneți scrisorile pe masă, spune Oancea ducându-și mâna la buzunarul de la piept și scoțând două scrisori.

- Uite-le și pe ale mele, zice Alin.

- Le aduc și eu. O secundă, să le iau din dulap...

De fapt, care este povestea acestor scrisori? Înainte de a pleca în Coasta de Fildeș am hotărât ca fiecare dintre noi să scrie o scrisoare, în două exemplare pe care să le dea spre păstrare celorlalți doi... Astfel, eu păstrasem scrisoarea lui Alin și a lui Oancea. Alin pe-a mea și pe-a lui Oancea. Iar Oancea, la rândul lui, pe a mea și a lui Alin. Scrisorile erau destinate familiilor, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva cu noi și nu am fi scăpat teferi din jungla ivoiriană. Acest demers ne dădea oarecum siguranța că fiecare scrisoare ar putea ajunge la destinatar...

- Le rupem? Gata: unu, doi, trei… Hai la coșul de gunoi cu moartea!

- La coș cu războiul! Pentru totdeauna!

Dau să spun ceva, însă gura parcă mi-e ferecată. Aș avea atâtea lucruri de împărtășit cu prietenii și camarazii mei, dar nu reușesc să scot nici măcar un sunet. Poate nici nu e nevoie. În viață vorbele ne pot fi uneori rădăcini, alteori, frunze; câteodată, răsărituri, câteodată, apusuri... De multe ori, destine. Indiferent dacă le spui sau le taci, cu voie sau fără... Complicat, și totuși, atât de simplu!...

- Ăsta este războiul, Aline! Ucizi sau ești ucis. Între cele două alternative nu există altceva decât dezonoarea. Nimic nu este drept într-un război. Chiar nimic. Singurul lucru pe care-l dorești este să supraviețuiești nopții și apoi să continui să respiri. Nu trebuie să te întrebi cine e ucigașul și cine este victima. Există doar respirația ta. Doar aerul care intră și iese într-o ordine perfectă. Până una-alta, iată că respirăm și noi. Doar asta contează acum!...

- Așa e, căpitane, zice Alin cu privirea ațintită în pământ. Vreau să știi... că am luat zilele astea o hotărâre. Mai am un an de contract... după care mă opresc aici. Nu mai continui. Îmi pare rău să te anunț tocmai astăzi, dar am considerat că este mai bine așa. Cred că nu sunt făcut pentru asta. Poate este și frica. Știi, purtăm fiecare în noi instinctul de a fi și spaima de a nu mai fi. Însă tu, moșule, parcă ești plămădit altfel. Ție îți este groază mai mult de a fi, decât de a nu fi...

- Băi, băiatule, sper că nu vorbești serios! Știu că ești obosit. Și, de ce nu, poate îți este și frică. Să-ți mai spun ceva, Aline: până și stelele știu că într-o bună zi se vor stinge... Dar ele continuă să strălucească noapte de noapte. Hai, scutură-ți noaptea de pe umeri! Oancea, mă’ băiatule, ia zi și tu ceva!

- Ce să zic, căpitane? Am discutat mult cu Alin despre această situație după repatrierea ta în Franța. E hotărârea lui și trebuie respectată, indiferent cât de mult ne doare. În ceea ce te privește, lucrurile stau altfel. Ți-aduci aminte ce ne-ai spus în clipa în care ne-ai înmânat scrisoarea pentru soția ta? Mesajul pe care doreai să i-l transmiți și pe care nu-l voi uita niciodată?... „Întotdeauna, Carmen, am crezut că am puterea să risipesc norii doar dacă mă uit îndelung la ei. Mă iartă, iubita mea soție pentru că m-am înșelat. Nu am găsit, din nefericire, destulă suflare pentru a-i împrăștia. Indiferent de ceea ce s-a întâmplat, află azi, iubito, că ți-am simțit mireasma ori de câte ori am văzut o floare... Mă iartă!”

Tu ești alt om, căpitane. Ia, fii atent: într-o noapte am visat că stau de vorbă cu Dumnezeu. Despre mine, despre tine, despre noi trei... Îmi făceam probleme pentru tine, nu știam cum te simți, nu știam ce se va întâmpla... L-am rugat să îți fie aproape și să te protejeze. Mi-a promis că nu te va părăsi niciodată, deși tu nu ai nevoie. Am rămas perplex și l-am întrebat imediat: „Cum adică, Doamne, cum de nu are nevoie? „Pentru el, moartea are gust de femeie”, mi-a răspuns Dumnezeu. De-abia atunci am înțeles...

- Mda, interesant!... Dar și eu am vești noi pentru voi. Am întocmit un raport către Ministrul Apărării Naționale din România, în care îl rog să mă reactiveze. În cazul unui răspuns pozitiv... mă voi opri și eu. Și mă gândesc serios să o fac chiar și în cazul unui răspuns negativ. Am o soție și o fetiță care mă așteaptă acasă. Simt că aici mi s-au retezat aripile. Și astfel, fiecare secundă îmi pare un jug prea greu de purtat. Tot ceea ce s-a întâmplat în viața mea în ultimii trei ani m-a marcat puternic. Ca și cum aș fi trecut de la umbletul pe stâncă, la mersul pe nisipuri mișcătoare... Și eu nu știu nicium să calc pe ele...

Mă uit atent la Oancea. În colțurile buzelor puternice și în profunzimea ochilor clari, în care i-a rămas un rest de noapte, poți citi un strop de amărăciune și o deziluzie ostenită... Urmele nedorite ale războiului!...

- Cine sunt eu ca să vă judec?!... ne spune îmbrățișându-ne și bucurându-se vizibil de revedere ca după o absență îndelungată. Eu am semnat deja doi ani în plus. Până la expirarea contractului poate mă voi hotărî și eu să părăsesc Legiunea...

***

 

Autostrada se întinde în fața mea ca o fâșie de pânză plumburie brodată cu linii albe, intermitente, creându-ți iluzia că mergi fără oprire și pe un drum fără sfârșit, ca apoi să te afunzi încet, încet în nemărginirea orizontului. Sunt pe undeva prin Austria... Drumul bun, mașina puternică îmi dau toate motivele să gonesc. Și o fac cu sufletul plin de bucurie, lăsând în urmă vârtejuri reci de ceață. Trebuie să fie frig afară! În depărtare se zăresc piscurile munților spintecând burțile norilor goniți de vântul care mătură zăpada de pe crestele semețe. Conduc plin de avânt un Alfa-Romeo și cu o furie entuziastă îi forțez la maximum motorul. Rulez de parcă zbor pe șoseaua aflată în stare excelentă, sub un cer înghețat dar senin, în timp ce o cascadă uriașă a decibelilor emiși de radiocasetofonul de bord stă să-mi spargă boxele. Viteză, muzică, emoție și dorința de a ajunge cât mai repede la destinație!...Nu e prea mare trafic pe autostradă la ora asta. Dacă n-aș avea muzica ar fi plictisitor. Chiar și așa, câteodată mă atenționează claxonul vreunei mașini semnalându-mi că m-am abătut de la banda mea. Speriat, mă reechilibrez imediat! Nu e cazul să fac vreo prostie acum...

Și iarăși gândurile își dau ghes și-mi bat în tâmple ca niște ciocănele de aramă care îmi încearcă nervii și simțurile. Realizez perfect că am pornit pe un drum pe care trebuia să-l parcurg cu orice preț. Inconștient sau nu, în toți anii scurși de la plecarea mea am visat la această clipă. Și iată cum, gonind pe autostrada aproape pustie și întorcându-mă în trecut, simt cum întineresc!... Alerg repede spre înapoi cu aceeași viteză cu care mă îndreptam acum câțiva ani spre Franța într-un autocar plin cu turiști morocănoși... Nici atunci nu știam ce mă așteaptă. Azi am pe bordul mașinii plicul cu raportul către Ministrul Apărării Naționale. Nu l-am pus la poștă în Franța. Ar fi durat prea mult ca să ajungă și eu nu-mi mai permit timpi morți. Mai ales când de asta depinde viitorul meu. L-am luat cu mine. Când ajung în Buzău, primul lucru pe care-l fac este să-l duc la poștă și să-l expediez cu aviz de primire. Recomandat. 

Făcând uz de memorie și trecând în revistă întâmplări mai bune sau mai puțin bune pe care le-am trăit așa cum am crezut de cuviință, sau cum s-a putut, nu mi-a fost deloc greu să conchid că viața este ca o cărare care șerpuiește printre munți, cu ocolișuri, cu bariere, cu suișuri și coborâșuri... O urmăm cu strictețe conștienți de legile nescrise care o guvernează, deși uneori ne pierdem puterea... și alteori, speranța. Dar întotdeauna avem tăria să ne zbatem și să ieșim la liman, râvnind la luminița aceea aducătoare de speranță... și de un pic de bine. Încercăm, fără doar și poate, să găsim calea cea bună. Iar acea putere sălășluiește numai înlăuntrul fiecăruia dintre noi. Ne îndreptăm privirea spre înafară când nu mai avem ce vedea în interior... Și-atunci putem spune că am murit. Sau că ne-am pierdut speranța. Și iubirea.

Simt cum pe măsură ce mă apropii de casă, speranței îi cresc aripi noi în inima mea. O asemuiesc cu o șuviță strălucitoare dintr-un pârâu de argint ce străbate, cu pași mărunți dar siguri, întunericul. Știu acum și ce voi avea de făcut! Ultimii trei-patru ani din viață mi-au fost furați de nimicuri colorate de care mă voi debarasa în curând. Voi ajunge acasă peste puțin timp și-mi voi îmbrățișa soția și fiica. Și voi uita de toate relele în brațele lor.  

Opresc într-o parcare să mă odihnesc puțin. Organismul își cere dreptul la un pic de repaos. Îmi pot permite câteva ore de odihnă. Important este să ajung în siguranță la destinație. Ies din mașină puțin ca să mă dezmorțesc. E voluptuos aerul de afară în seara asta... Soarele s-a ascuns deja între pernele sure ale norilor, iar frigul mușcă până și din ochi, făcând ca lacrima să înghețe în pupilă. O statuie din lemn străjuiește cu semeția ei întreaga parcare. Mă apropii ușor de ea și nu știu de ce mă trec fiorii... Îmi aduc aminte atunci că ori de câte ori admiram o lucrare de artă, gândul îmi zbura la statuile zeităților, care asupra mea au avut dintotdeauna un efect aparte: trăiam un fel de tristețe privindu-le chipurile cioplite, cu pleoapele acelea grele sub care se ascundeau ochii ce-ar fi trebuit să le aducă bucuria și magia luminii... Acum mă bucur ca un copil pentru că, iată, simt ca odinioară. Sus capul, Gorune! Încă mai pâlpâie viul din sufletul pe care tu îl credeai mort!...

Mi-am rabatat scaunul ca să-mi pot întinde un pic picioarele și încerc să dorm. Închid ochii, dar în capul meu se formează un carusel al gândurilor care se învârte nebunește. Ah, ce surpriză le voi face! Tare se vor bucura fetele când se vor trezi cu mine la ușă. Mă uit la ceas, e trecut deja de ora nouăsprezece. Mâine seară, în jurul orei nouă, ar trebui s-ajung acasă. Ah, la naiba, mi-a scăpat un amănunt foarte important din scenariul gândit pentru surpriza de-acasă: toate magazinele vor fi închise la ora aceea. Și florăriile. Și eu trebuie să cumpăr flori! Dacă le-aș lua din vreun oraș prin care trec mi-e teamă că se vor ofili. Vreau trandafiri și ăștia-s foarte sensibili... Dar îmi vine o idee: Bursuc! „Bursuc” este o poreclă pe care i-am dat-o unei prietene de familie. Felicia. Felicia Goidescu. Nu are nici o legătură cu fata din tinerețea mea, despre care v-am povestit și pe care tot Felicia o chema. Mă trezesc râzând singur în parcarea asta pustie… 

- Alo, Feli? Salut, Bursuc, ce faci? 

- Sandu? Saluuut, ce faci, tuuu? Doamne, ce surpriză! Unde ești, cum ești? Când vii acasă? mă bombardează Feli cu întrebări, nelăsându-mi răgaz să răspund.

- Hei, hei, ușurel, fato!... Sunt în drum spre casă și am o rugăminte la tine. Dar să fie secretul nostru, OK?

- Poftiiim? Uraaaa! Bine, bine, hai spune-odată!

- Uite, ajung mâine seară la Buzău, în jurul orei nouă seara. Poți să cumperi un buchet de trandafiri roșii și să-l ții la tine până când ajung? Și să-i pui în apă, să nu cumva să se ofilească! Se subînțelege că trebuie să-ți ții gura, da? Să nu cumva să afle Carmen...

            - Bine, Sandule, mă voi duce spre seară la florărie și voi fotografia buchetele... Apoi ți le trimit prin mesaj, ca să alegi tu ce-ți place. Tu decizi și eu cumpăr! Te aranjează așa?

            - Perfect, Feli, mersi! Te sun când ajung în apropiere de Buzău. Încerc să mă odihnesc un pic, acum. Te pupic, pe mâine!

            - Pa, Sandule! Fii atent la drum, pe mâine!

A trecut multă vreme de când eu nu mai număr prietenii în stol. E drept că nici nu am avut prea mulți. Cei pe care i-am numit prieteni s-au dovedit a fi oameni de nădejde. Iar Felicia se numără printre ei. Mai mult decât atât, femeia asta parcă poartă iarba fiarelor în sân, atât este de deosebită. Bucuria și optimismul sunt atributele care i se potrivesc cel mai bine. Împrăștie fericire și veselie în jurul ei, dăruindu-le cu toată inima. Îmi spunea cândva: „O clipă de durere prețuiește la fel de mult ca una de iubire, depinde din ce unghi privești, Sandule!” Poate a avut dreptate, poate nu, însă eu am păstrat în mintea mea aceste cuvinte ca pe un sâmbure de învățătură dobândită din experiența prietenilor cu care am interacționat de-a lungul vremii. N-am pretenții că aș avea veleități de psiholog, dar mi-a plăcut tare mult să-mi analizez semenii și acțiunile lor. Astfel am încercat să văd ce se află dincolo de ceea ce se poate observa cu ochiul liber. Să-i înțeleg. Să-i sfătuiesc atunci când sunt în măsură s-o fac, sau să-i mângâi, pur și simplu, cu o vorbă bună atunci când nici eu nu am soluții la problemele lor.

Măcar o dată-n viață fiecare dintre noi a vizitat o galerie de artă. Nu-i așa că v-ați ostoit dorul de frumos privind exponatele, dându-vă frâu liber imaginației și încercând să pătrundeți tainele fiecărei lucrări în parte? Ce-a vrut oare să transmită artistul? Cum percepem strădania lui de a transmite un mesaj prin lucrările sale? Nu-i așa că fiecare tablou ne inspiră altceva, că nu sunt două la fel, chiar dacă sunt realizate de același artist?

La fel e și cu oamenii. Sunt tare diferiți unul de celălalt, așa ca tablourile dintr-o galerie. Unele trebuie privite de aproape pentru a le descoperi detaliile în care se reflectă iscusința pictorului. Sau nuanțele, care la o privire superficială n-ar însemna mare lucru... Cum la fel de adevărat este că există tablouri care transmit acel ceva privitorului numai dacă sunt percepute ca ansamblu al tuturor detaliilor. Detalii care analizate individual nu spun mai nimic. Ba mai mult, insistând în a le descoperi constați că nu sunt altceva decât un amalgam de linii confuze și iritante, pe care habar nu ai cum să le interpretezi. Practic n-au niciun sens, niciun înțeles!

Dar mai există și picturi care, indiferent de la ce distanță și din ce unghi le privești, te atrag și transmit acel ceva cu care ochiul se răsfață, de care inima se bucură și sufletul se înalță. Putem să le numim, oare, tablouri desăvârșite? Fără îndoială, da! Iar Felicia se poate spune că face parte din categoria tablourilor desăvârșite. Un tablou viu, pe care ori de unde și în ce fel l-ai privi, tot minunat este! Și tare sunt fericit că am avut norocul ca viața mea să se intersecteze cu a ei.

 

***

 

N-am reușit să dorm decât vreo patru-cinci ore, dar e bine și atât. Surescitarea datorată recentei hotărâri luate în privința serviciului, dar și bucuria de a revedea în curând ființele cele mai dragi sufletului meu mă țin cu adrenalina sus. Și mă vor ține treaz până la Buzău! Dau ocol mașinii de câteva ori, cu pas repejor ca să-mi dezmorțesc trupul. Mă simt excelent! Cred că mai am circa 1500 de kilometri, așa că mă voi încadra în promisiunea ce mi-am făcut-o: diseară voi fi acasă!  

Dimineață devreme, cer întunecat, sticlos și rece, pe care scapără din loc în loc câțiva ochi curioși cu pupile de gheață și irizații argintii brăzdate de întuneric. Un val de aer rece îmi inundă plămânii, fac câteva exerciții de respirație și mă simt ca nou. Pentru că am învățat să respir cu inima. Privesc șoseaua liberă la ora asta și mă grăbesc să urc în mașină, ca să pot ieși din Austria în mai puțin de două ceasuri. Cum nu se poate mai bine: voi parcurge o bucată bună de drum mai puțin aglomerat și pe teritoriul Ungariei. Zăresc în apropierea parcării un nonstop care în mod normal ar trebui să aibă un automat de cafea. Mi-ar prinde bine!...

 

Sorb cu nespusă plăcere din licoarea fierbinte și aromată care știu că mă va revigora imediat și-mi va fi de mare ajutor în orele viitoare. Mă așteaptă drum lung și vreau să-l fac dintr-o bucată: nu mai dorm nicăieri, numai acasă! La dorul care mă macină, la care se adaugă infinita dorință și nerăbdarea de a-mi vedea familia cât mai repede, voi zbura spre România ca vântul și ca gândul. Și oricum, gândul nu mi se clintește defel de la fetele mele, care nici idee n-au ce surpriză o să le fac diseară!

Ce-o să zică? Cum vor reacționa? Cum mă vor primi? Va fi fericită Carmen când va auzi de cererea mea de reactivare în Armata Română?... Cavalcada întrebărilor care se rostogolesc una peste alta în mintea și imaginația mea este întreruptă brusc de o voce cristalină de copil, un ghemotoc de fetiță de vreo 8-9 ani. Îi zice tatălui ei: - Tati, tati, te rog nu pleca, mai vreau să mă uit la reviste... Și dacă sunt cu lacăt și cu cheiță, nu-i așa că îmi cumperi și mie?... se răsfață micuța înconjurând cu brațele-i micuțe picioarele părintelui său și sărutându-l pe obraji. I-a pus în acest mod pecetea dragostei sale. Dragoste ce trebuie răsplătită într-un fel anume, nu-i așa?... Zâmbesc când îi văd fețișoara aceea expresivă și-i admir puterea de convingere, pentru că tatăl i-a cedat imediat.  Cât de bine cunosc situațiile de genul acesta!... Dar de când n-am avut parte de ele?... Și lacrimile adunate în colțurile ochilor mi se rostogolesc involuntar pe obraji, în timp ce în gât mi se pune un nod... Intru în mașină. Nimeni nu m-a văzut vreodată plângând, fiindcă de câte ori era s-o comit îmi aminteam vorbele mamei: „Bărbații nu plâng niciodată, Sandule!”...  

Ia să vedem, în ce an suntem noi acum? 2005?... Când mă gândesc că și Raluca mea va împlini în iunie 9 anișori, nu-mi vine să cred că am lipsit atâta vreme de lângă ea... Parcă mai ieri era o zgâtie de copil care mă aștepta să vin de la serviciu, ca apoi să-mi povestească ce-a mai făcut. Îmi sărea în brațe, fericită c-am ajuns acasă, și întotdeauna mă drăgălea un pic înainte de a-mi povesti una-alta. Știam deja că urmează să-și deșarte sacul cu... surprize. Trăznăi de copil, și nu puține!, de-mi făceam uneori probleme, întrebându-mă dacă sub drăgălășenia aceea a fetiței mele nu cumva se ascundea un caracter de băiețandru. Mi-o fi semănând?... Asemeni mie, nu e prea vorbăreață. Imi vorbea tăcând de cele mai multe ori. Între noi doi nu era nevoie de cuvinte. Dar uneori, când mă privea țintă în ochi și-mi spunea: Te iubesc, tati!... mă topeam de dragul ei. Și-apoi, luându-mă de mână, nu-și dezlipea ochii dintr-ai mei și continua cu cel mai dulce și tandru: Hai, nu vrei să dansăm?... Puteam refuza o astfel de invitație? Nici vorbă! Între noi nu era nevoie de cuvinte, se statornicise un fel de limbaj al privirilor al căror înțeles numai noi doi îl puteam desluși. Abia acum realizez cât de dor îmi este de copila mea și ce goluri imense a creat în sufletul meu, depărtarea.

Când am aflat că voi fi tată, pe la începutul toamnei anului 1995, eram la Alba Iulia într-un stagiu de perfecționare în arte marțiale. Ne iniția în domeniu un grup de polițiști chinezi. Îmi amintesc cum, în penultima zi de stagiu mi-am fracturat piciorul în lupta cu adversarul... nemaiputând termina cu brio cursul. Eram nervos, îmi venea să urlu de ciudă. Și pe acest fond de irascibilitate am primit telefonul lui Carmen cu vestea că voi fi tată. Nu m-a mai interesat nimic: nici piciorul rupt, nici ochii vineți, nici ratarea calificativului mult-așteptat. Toate la un loc nu valorau nimic pe lângă faptul că urma să se nască copilul nostru. Rememorând toate aceste momente trăite cu fiica mea, Raluca, astăzi parcă mă simt pierdut de mine însumi...nu sunt eu, cel întreg și împlinit, fără ea și fără Carmen. Rătăcesc ca o lacrimă printr-un hohot de plâns, căutând să-mi regăsesc vadul... Mă aduce la realitate căderea câtorva stropi de apă rătăciți printre ramurile copacilor ce străjuiesc parcarea, pe parbrizul mașinii. Până și pădurea-și lăcrimează dorurile fremătând din ramuri, darămite eu?!...

Hai, bagă cheia în contact și la drum, Gorune!...

 

 

***

  

Două ore, cam atât estimez că mai am până ajung acasă. N-am picat chiar pe ora ce mi-am propus, deși în condții normale mă încadram. Dar am uitat că infrastructura la noi e în defazaj față de restul Europei. Până când, nu știm, dar noroc că am învățat să... sperăm. Ungaria am traversat-o cu ușurință, scăpând pe muchie de ambuteiajele din orele de vârf. De abia după ce am trecut de Borș au apărut problemele. Un accident pe E 60, între Huedin și Cluj, a mai adăugat aproape o oră de întârziere. Lipsa centurilor ocolitoare la unele orașe, aglomerația obișnuită a orelor de vârf și chiar nebunia unor șoferi ce nu meritau niciodată să posede un carnet de conducere. Și toate acestea au contribuit într-o masură mai mare sau mai mică la întârzierea mea. Dar nu mai contează acum, bine că mă apropii și în curând voi fi cu ele, cu fetele mele, Acasă!...

Conduc destul de calm, deși, încă de la intrarea în țară, simt că ritmul cardiac îmi e mai accelerat. Nu, nu e cafeaua în exces, nici oboseala acumulată... frământările ce-mi stăpânesc ființa în ultima vreme sunt vinovate. Imaginea soției îmi apare din nou pe ecranul minții. Cât de mult o iubesc pe Carmen, numai Dumnezeu știe. Dacă am reușit sau nu s-o fac să înțeleagă ce loc important ocupă în existența mea, habar nu am, și nici dacă e conștientă de faptul că pentru mine, centrul Universului este ea, copila noastră, familia noastră. E adevărat că am o structură un pic diferită, fiind cam sever din fire cu mine însumi. Poate prin natura meseriei, atributul acesta se extinde și în relațiile cu cei din jur, fără însă a le afecta sinceritatea și intensitatea. Mă spovedesc în gând și accept acum și faptul că eram gelos, recunosc... Da, dar nu sufăr de acea gelozie bolnavă care a dus la atâtea nenorociri. E mai degrabă un fel de dorință ca pe Carmen să nu o atingă nimeni și nimic. Nici chiar vântul care-i împletea povești în plete sau îi ascundea în ochi luceferi cu care să mă lumineze... tot pe mine, ca să vezi! Nu știu dacă să o numesc gelozie sau mai degrabă invidie pe toate cele ce nu le puteam eu și ea le primea de la natură, sau din altă parte... Mai știu, din experiența altor cupluri sau chiar a părinților mei, că la un moment dat orice femeie trece printr-o perioadă în care îi este un dor nebun de cavalerul său, care... nu se știe niciodată dacă se substituie și coexistă cu regele, sau... în mod cert pe unul dintre ei îl va căuta în altă parte. Cu certitudine, întotdeauna eu m-am simțit rege, dar oare eram în același timp și cavaler al lui Carmen?... Posibil. Îndrăgostiții n-au nevoie de cuvinte, e de-ajuns o privire care cuprinde în ea toate declarațiile și dorurile, deopotrivă. Ochii nu mint niciodată, iar eu văzusem toată poezia iubirii noastre strălucind ca o regină peste nesfârșirea aceea albastră a privirilor ei. Acolo descopeream mereu izvorul, apa vie cu care ne ostoiam setea... Și de fiecare dată ne creșteau aripi...

Poate fi asemănată viața cu o lumânare? Sigur că da! Pentru unii arde până la capăt, pentru alții nu tocmai... Mulți se sting pe parcurs. Asemeni lumânării, și oamenii ard în retortele sufletului lor ceva: sentimente. Unii, iubire. Alții, ură... Unii, conștient, alții... involuntar. Există o categorie de oameni care se urăsc pe ei înșiși fiindcă nu sunt capabili să cultive sentimente nobile, sunt lipsiți de iubire și sensibilitate... Dar în același timp nutresc o înverșunare zguduitoare împotriva celor care știu să iubească și sunt iubiți... Eheeei, niciodată sufletele goale nu vor nici auzi și nici simți frânturile din infinit!... Degeaba ai sentimente, Sandule, dacă nu știi sau nu ești capabil să le exprimi! Restul sunt doar scuze inutile! îmi spun plin de ciudă pe cel care am fost...

Cu câte șoapte de iubire nu mi-a desfătat Carmen auzul și cât le-am dus dorul?... Am impresia că a trecut o veșnicie. Ah, dacă aș putea lua cu mine acea lumină pe care o poartă în ochii ei, sigur m-ar călăuzi în peregrinările pe cine știe unde și nu m-aș mai simți rătăcit prin propria mea viață!... De câte ori nu m-am retras în mine însumi lăsându-mi privirile să înoate în golul din preajmă-mi și închipuindu-mi-o aproape, încercând să ucid depărtarea cu propriile-mi arme: toate simțămintele care-mi umpleau inima. Mi-o imaginam luminându-mi drumul în misiuni, prin hățișurile de liane din jungla ecuatorială, dar și pe crestele înghețate ale munților, simplul gând că trebuie să rezist și să depășesc toate obstacolele ca s-o revăd îmi dădea putere. O vedeam alergând cu mine prin ploaie, sau ridicându-se odată cu mine din mlaștini... ascunzându-ne ca să scăpăm cu viață... O simțeam în picăturile de apă ce-mi primeneau trupul ostenit, dar și în razele de soare jucăușe care-mi redau apoi forța și vigoarea de care aveam nevoie ca să pot merge mai departe. Dar ce zic, soare?... Sigur că da, pentru că însuși surâsul soției mele este rupt din soare, este fericire, este viață!... Hei, Sandule! Trezește-te, măi băiatule, e atât de aproape clipa revederii!... Nu peste mult timp vei uita de zbucium culegând mărgăritare crescute din pleoapele ei, înlocuind definitiv frigul depărtării cu flacăra macilor ce stau să înflorească din nou în sufletele voastre... - mă trezesc vorbind cu voce tare și-n același timp zăresc ce scrie borna de pe marginea șoselei: Buzău 20 km!

Inspirat am fost când mi-am cumpărat mașina asta! A înghițit o grămadă de kilometri și nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Dacă la început fredonam câte-o melodie acompaniind, pe limba mea, radiocasetofonul din mașină, pe parcurs s-a așternut tăcerea și eu n-am mai auzit nimic altceva decât bătăile inimii îmbrățișându-mi tăcerea... Trecut-au pe lângă mine orașe și sate, munți și văi, fără să le observ, stând la taifas cu lăuntrul meu... Și m-am pregătit sufletește pentru ce urmează, fiind convins, mai mult ca niciodată, că... iubirea naște îngeri.

Oare, Ea, ce va simți când mă va vedea la ușă ascuns după un braț de trandafiri?...

 

 

***

 

În sfârșit, iată-mă în Buzău! Deschid geamul mașinii lăsând să pătrundă în interior aerul răcoros al nopții, aer de Acasă. Fascicule moi furișate din luminile palide de pe stâlpii stradali cad jucăuș pe parbrizul mașinii mele. E-o liniște adâncă ce-mi pare că prevestește ceva... Acasă! Nu-mi vine să cred c-am ajuns. E aproape de miezul nopții și străzile sunt aproape pustii. Câte-un cuplu de îndrăgostiți strâns înlănțuiți, rătăcind ici-colo, se îndreptă spre acel nu-știu-unde în voia căruia s-au lăsat. Nimic nu-mi pare schimbat, sau poate nu văd eu din cauza celor câteva rotocoale de ceață, care se rostogolesc din când în când spre mine?... Îmi pare doar trist, orașul meu. Să fie, oare, din cauza iernii care încă nu și-a luat tălpășița de pe-aici?...

 

- Bursuuuuc! Ce faci, fată dragă? Bănuiesc că foarte bine din moment ce ești tot așa cum te știu, cu gura până la urechi! îi spun Feliciei îmbrățișând-o strâns și făcînd câteva piruete cu ea în brațe. Hai, dă-mi repede buchetul ăla, că nu mai am răbdare!

- Stai, măăăăi, unde te grăbești? Rămâi măcar la o cafea, apoi...

- Nimic! o întrerup acoperindu-i gura cu pachețelul în care era cadoul pregătit pentru ea.    Zbor acasă! Sper să-ți placă ce ți-am adus, dar îmi spui mâine. Îți promit că trecem pe la tine, de acord?

- Bine, bine, te înțeleg! Fugi, însă altădată când vei lustrui bolta în bocancii tăi, ca de obicei, gândește-te că poate a venit timpul să îi pui în cui. Stană de piatră ce ești!... N-am auzit decât pe jumătate spusele Feliciei și am țâșnit ca din pușcă pe ușă afară. Minunați trandafirii, Felicia și-a făcut excelent treaba, ca o adevărată prietenă ce-mi este!...

Ajuns în față blocului arunc o privire spre ferestrele apartamentului nostru. Luminile sunt stinse. E normal, fetele mele dorm, doar e aproape miezul nopții... Cum vor reacționa? Cum mă voi descurca cu emoțiile revederii, eu, berbecul de soldat care nu pare sensibilizat de nimic și care acum... e praf și pulbere, mai rău ca un licean! Urc tiptil, să nu deranjez vecinii, și deschid ușa, aprind luminile... dar nici o mișcare. Mă uit peste tot și constat că nu e nimeni acasă... „Ah, precis sunt la nași, fetele mele!”, îmi spun și ies val-vârtej coborând tot câte două-trei trepte odată. Sunt nașii de botez ai Ralucăi. Și ei au o poveste tristă pe care o veți afla într-o bună zi... Dar altă dată, acum mă grăbesc să ajung și să-mi iau în brațe fetele.

            Sun la ușă de câteva ori. Insist!... Într-un târziu cineva răsucește cheia-n broască... ușa se deschide și în prag apare nașa. Încremenește la vederea mea... După câteva secunde, nașul își face apariția și se face alb ca varul la față. Măi, să fie! Ce Dumnezeu se întâmplă aici?... N-am vreme să mă dezmeticesc, pentru că din casă iese într-un suflet și se aruncă la mine-n brațe, Raluca:

- Tatiiiiiiii, tatiiii!....

- Măi, îngeraș... mai apuc să zic înainte să-mi dea lacrimile. Dar în acel moment prințesa mea frumoasă și firavă ca floare de nu-mă-uita, tremurându-mi în brațe, izbucnește în plâns. Își încolăcește brațele în jurul gâtului meu, ca nu cumva să mă piardă, și cuibărindu-mi-se la piept îmi spune printre sughițuri:

- E în Spaniaaaa!... Mama a plecat în Spaniaaaaaa...

 

Vizualizări: 174

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Captivant, ca de obicei! Am să revin cu detalii. Mulțumesc!

Un text care incită să fie citit și aștept urmarea. Narațiunea curge plăcut și la fel și propriile idei, frământările interioare. Din câte știu eu, cei care au aderat la Legiune au ușile închise și nici o șansă să revină în Armata Română. 

Continuă să scrii și să postezi, te citesc cu drag! Îmbrățișări cu prietenie, oriunde te-ai afla!

Am reținut câteva fraze care spun câte ceva despre tine ca militar și alegerile făcute:

Cât de importantă a fost pentru mine Armata Română! Fără Ea, totul mi se pare o mare fără țărmuri pe care plutesc în derivă, un trist surghiun al sufletului în care mă adâncesc zi de zi, un succes sterp, spulberat în întuneric și unde doar durerea îmi este priveghi... De-abia acum, când stau la masa tratativelor cu propriile mele simțiri, realizez cât de puternic i-am zidit prezența în conștiința mea și ce tare a putut să doară absența ei.

 „Pentru el, moartea are gust de femeie” 

 

Scrii bine, dar ai frânturi de logică. Îţi iubeşti fetele, însă nu le suni zilnic - deşi mijloace tehnice ai - să vezi ce zic, ce fac... doar dacă soaţa n-a plecat de 30 de minute...

da Coza

Și totuși: de ce Bursuca nu te-a pus în gardă?

Darius, te rog să postezi și capitolul 15! Am urmărit firul acestui roman biografic, fiecare capitol are parfum de război și femeie. Pentru mine lumea legionarilor e o necunoscută. Știu c-ai fost rănit în junglă, dacă nu mă înșel, în timp ce salvai un copil ascuns de mama lui într-un tufiș te-a mușcat un șarpe mambo. Admir faptul că tot timpul vorbești frumos despre oamenii din jur, chiar dacă soarta uneori ți-a fost potrivnică, chiar dacă unii te judecă, ai răbdarea de-a înțelege acolo unde alții trec ușor la persiflare. Legiunea te-a învățat spiritul de colegialitate, mort sau viu, legionarul își aduce camaradul în unitate! Între misiunile din Guiana Franceză sau acolo unde ești, găsește un moment de respiro pentru cititorii poveștii tale. Îmbrățișări!

În mintea sucită a unora, s-ar putea crede că vreau să persiflez, dar, fiindcă n-am citit toate capitolele, întreb: soția a primit bani în ultimile cinci luni?

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 1 oră în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 2 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 9 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 12 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 13 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 13 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 14 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 14 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 14 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 14 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 14 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA culori în iarbă a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 14 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor