Nevoie de viaţă

[autor necunoscut]

Zilnic aud cum întunericul frânge priviri,
fuioare de ceaţă stau agăţate pe ramuri
şi doar inima ca un clopot loveşte în viaţă,
de multe ori am impresia că vrea s-o sfărâme,
picură pe străzi grijile unei zile trecute,
câte gunoaie, Doamne, câte gunoaie s-au strâns
de la oameni cuminţi, de la femei desfrânate,
de la preoţi păgâni, de la bătrâni fără vârstă,
ochii sufletului caută averi într-un coş cu tămâie,
am nevoie de-o lacrimă alba, fără zăpezi,
să-mi pot trezi ochiul adormit în durere,
nu mai există biserici cu preoţi în genunchi,
mă spovedesc ţie Dumnezeul meu, iartă-mă
după moarte, acum sunt viu şi caut lumină,
herghelii de gânduri jertfesc ţie pentru sufletul
fără şei, fără zăbale, fără destin,
încă mai am nevoie de viaţă, mai am nevoie de mine,
nu mă pot trimite singur la acelaşi altar,
mă-nchin ţie spre ceruri şi nu plâng, duc tristeţea
în rochie albă, duc amurgul spre iarnă, duc păsările spre zbor,
mă rog ţie acum să-mi dai putere,
vreau doar să-nchid întunericu-n stele
să vadă sfinţii cum strâng copiii icoane la piept
când lumânările nu mai au preţ!

[gina zaharia]

duc tristeţea 
în rochie albă, duc amurgul spre iarnă

... pe drumul poeziei. E cel mai sigur și nici singur nu vei fi. 

Am citit cu plăcere!