gările vor fi mereu tăcute

[Tudor Cicu]

gările vor fi mereu tăcute

 

urma să plece trenul și ea

plină de presimțiri nelămurite

sta în fața ferestrei cu paltonul descheiat.

învârtea o floare de păpădie între degete;

mă întrebam:

de ce nu un fir de trifoi aducător de noroc?

m-am întristat

că oamenii vorbeau pe peron

de parcă ar triumfa

și mâncau semințe de floarea-soarelui,

clipeau din ochi fără motiv;

doar muștele bâzâiau în aer.

și a fost utima oară

când mi-am auzit inima în ticăitul ceasului din gară

ca un pui micuț prins în capcană.

la ce se gândise în pâcla de fum

ce ridica între noi oglinzi vrăjite?

toate cele ce vi le spun

n-a privit pe nimeni

doar ea

mi-a urmărit cu ochii privirile după rândunele

Dumnezeu mă ascultă, gândea –

ori n-a știut...

cât mi-am înghițit nodul din gât,

ce să-mi răspundă?

[Tudor Cicu]

Mihaela P: Da, Mihaela! Gările au însemnat clipe tăcute și triste în viață, așa cum spuneam și în altă schiță (prozopoem) postată aici la ÎNSEMNE. Se numea: „Atunci, în gara pustie...” și care începea așa:„Atunci, în gara pustie, am blestemat acel război la care luase parte bunicul”. Dar fiindcă suntem în izolare și ar trebui să fim optimiști, voi posta la secțiunea proză (începând de astăzi) notele mele de călătorie -și de încântare - pe care le-am însăilat când am fost în Grecia, acum ceva ani! Poate se va regăsi și cineva, în ele, dacă a fost pe urmele mele. Cu drag! 

[Tudor Cicu]

Vasilisia: ...și gările plâng”! (frumos, Leonid Iacob). Eu însă nu pot să mă desprind de imaginea surprinsă și în vechiul meu prozopoem „Doar noi murim, povestea rămâne”: Fac același drum în fiecare zi la gară. Cu aceeași întrebare: „Când mai vin trenuri?” Și de fiecare dată, așezată în genunchi, printre șine, Anna Karenina se roagă fierbinte: „Ce fac? Pentru ce? Pentru ce?...”  

[Mihaela Popa]

frumos!

[Vasilisia Lazăr]

Tristeţea gărilor ce plâng
un tren cu şuierul prelung,
e doar pustiu şi rece gol,
viaţa dată rostogol,
şi disperărilor obol
de dor nătâng.

(Leonid Iacob)

Minunat poem! Gările... tăcute și triste. 

[Tudor Cicu]

Valeria: Un salut și un gând drag din departele... departelui. Ca o epistolă scrisă pe frunza timpului. Si cu speranța că și mâine va mai fi o zi. Cu respect! 

[Valeria Merca]

Lirismul nu lipsește din poezia lui Tudor Cicu, fie vers ritmat, fie vers alb. Spre neșansa noastră, vă dau dreptate: „gările vor fi mereu tăcute”! 

Cu marea plăcere a lecturii!

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia: Aș fi vrut să zic precum Lopahin din „Livada de vișini”: (A dat Dumnzeu și a sosit trenul), dar nu am cum. Cei plecați... parcă nu se mai întorc. Un gând frumos! din... izolare. 

[Sofia Sincă]

Despărțiri pline de regrete și romantism. Gara - simbolul despărțirilor.

Proză lirică, unde emanaţia sufletului, împovărat de regrete, naşte cuvinte marcate de simțiri sensibile.

când mi-am auzit inima în ticăitul ceasului din gară - surprinzător de frumos!

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofi