de câte ori trece trenul îmi astup urechile și cânt
apoi izgonesc vrăbiile mai sus de calea ferată
peticesc rucsacul
și mă asigur că pietrișul pe care-l vor încerca tălpile mele
are culoarea rubinului
mai întâi văd păduri îndreptându-și cocoașele
ca niște soldați în rafale de mai
dragi îmi sunt când le vad furișându-se în viori
dăruindu-se celor care știu să treacă amazonul
dintr-un ochi în altul
la polul curajului se aud sunete noi
cred că acolo se adună trenurile stricate
în joacă
Adaugă un comentariu
Lisia, trimit toate razele mele de suflet spre tine. Drag,
Valeria, îți mulțumesc!
O poezie luminoasă care ne face să îndrăznim să sperăm...
... „dragi îmi sunt când le vad furișându-se în viori
dăruindu-se celor care știu să treacă amazonul
dintr-un ochi în altul” - aici este miezul minunatului tău poem
Cu bucuria lecturii!
Fiecare zi are trenul ei. Cu suflet. Cu destinații exacte. Poate spre păduri de brazi. Ori în jurul turnului Eiffel. Uneori cred că se strică din prea mare efort. De-ale destinului...
Mulțumesc, Sofi.
Ne aduci un tren întreg, plin de speranță... un ecou, cum că pădurile își vor reveni și odată cu ele și noi. Iar tot ce e rău, se vor aduna cu trenurile stricate.
Ca o mireasmă aurită luminează versurile tale prin potrivirea metaforelor impresionante.
Cu drag,
Sofi
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE