Voi cere azi pădurilor să-mi dea-napoi
tot ce-am lăsat la umbră sub copaci,
când iarba-şi legăna vesmântul lângă noi
şi te-ntrebam aievea cât mă placi.
Străin mă simt când trec pe lângă ele,
copacii plâng în mine rupţi de vânt,
sunt călător cu ochii plini de stele
crescut printre minuni ce nu mai sunt.
Întâmplător sau nu îmi este dor de tine
închid ferestrele de teamă să nu pleci,
când visele se strâng cu ramurile-n mine
şi zorii-mi cad pe pleoape blânzi şi reci.
M-avânt cu sufletul în milloc de pădure
s-adun miresmele în care te-ai născut,
şi n-am să las cândva din mine să te fure
eternitatea-n care ne-am pierdut!
Adaugă un comentariu
Frumos domnule Ungureanu! :))
Pădurile vor înveșmânta ecouri, le vor imita, le vor sluji pentru o reîntoarcere în rădăcini, întru seva iubirii...
Natura, confidenta sufletului nostru! Frumos!
Un călător plin de dorinţe, cu viziuni de la melancolic la trist, căutând refugiu în codru. Nu e rău, natura dintotdeauna a fost prietenă cu poetul.
Am citit cu deosebită plăcere!
Sofy
iarbă-și > iarba-și
Și dacă naiada e născută din imaginația noastră, nălucă deci?
da Coza
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE