Să ştiu cândva

[Vezi blog]

Aici s-a întrerupt tăcerea şi parcă timpul a vorbit
De nestatornicia clipei şi chipul ei îmbătrânit, 
Cu fruntea oglindind păcate şi ridul ca un evantai 
Ţinut în mână de domniţe în faţa porţilor de rai. 

 

Doar sufletul mai plânge încă, el neştiind că ai murit 
Când picurau din ramuri frunze pe trotuarul părăsit,
S-a rupt în două o minune cu aripi mari cât un cuvânt 
Prin care-am vrut sa stiu candva daca voi fi cel care sunt. 

 

S-au supărat pe noi oceane, dar multe astăzi au secat 
Chemându-şi apele-n adâncuri sub pleoapele care-au oftat 
Şi singur blestemând oraşul cu trotuarele pustii, 
Salut această neputinţă de-a mă plimba prin galaxii. 

 

Presimt la orice colţ de stradă cu bratele-n care m-ai strâns 
Să mă cuprinzi intreaga noapte si clipa s-o opreşti din plâns, 
Eşti undeva la mine-n gânduri şi nu ştiu cum să te culeg, 
Oraşu-i doar pe jumătate şi trotuarul nu-i întreg. 

 

Nu sunt alei cu pomi în floare şi nici vitrine cu păpuşi 
Din care să-mi zâmbească timpul îmbătrânit pe lângă uşi, 
Adorm visând cum mii de fluturi au mai răpit din calendar 
Imagini cu tăcerea serii din care îngerii dispar. 

 

Şi cineva sfidând pustiul vâsleşte mai departe-n larg, 
Prin liniştea de pe trotuare purtând speranţa la catarg
Aşa s-a întrerupt tăcerea şi parcă timpul a vorbit 
Sau vâsla lacrimilor mele de malul tâmplei s-a lovit 

 

Făcându-mă să las fiorii în herghelii să se strecoare, 
Prin trupul meu rămas ostatic în templul clipei următoare. 

[Sofia Sincă]

Versuri născute din tragedie. Un catharsis al sufletului prins în menghina durerii. Sper că şi-au făcut efectul, poetule.

Am citit cu plăcere, Sofy