Roșul din pahare

[Dolha Paul-Alexandru]

mi-aduc aminte că pe vremuri
privirea mea se tăia în tot ce atingea 
și sângera
puțin câte puțin roșul mi s-a scurs tot
într-un pahar

lumea a devenit alb
lumea a devenit negru
ca în orice film mut tăcerea a început să vorbească
fiecare om 
fiecare lucru
avea tăcerea lui

la o masă mare eram așezați toți
am închinat în cinstea lui alb
am închinat în cinstea lui negru
și am băut tot roșul din pahare

[Valeria Merca]

O maturizare timpurie  ţi-a prilejuit contactul necondiţionat cu momentele de viaţă: când vesele, când triste. Ca mai apoi să transpui ''tăcerea'' în cuvântul scris. Eu îmi doresc şi îţi doresc să închinăm mereu ''în cinstea lui alb''.

Foarte frumos ai construit acest poem.
Felicitări, Paul!

[gina zaharia]

În paharul acela ai adunat esența din noiane de lumi. Și a fost lumină confuză, și a fost întuneric atent... :)

Doar roșul a rămas treaz în toată beția aceea de sunete ne(mai)auzite.

Asta am înțeles eu, Paul! :)

[Sofia Sincă]

Poem meditativ, cu mesaj trist, al lumii insipide sau în cel mai bun caz, transformată în alb-negru. Suntem, vinovați de acest fenomen. Stări de spirit ce reflectă traumatisme sufleteşti.

Aici eu aș schimba: mi-aduc aminte/că pe când lumea era colorată - îmi amintesc de când lumea era colorată sau altfel, că pe când, nu sună prea poetic.

Poemele tale sunt clădite pe meditație, inteligente, concentrate, dar fără fior liric... Poate asta ai ales...

Am citit cu multă plăcere,

Sofy