o femeie care știe că va îmbătrâni singură

[Nuta Craciun]

  caută în fiecare dimineață o fereastră pe unde să evadeze
o fereastră în propriul corp pe unde să-și poată abandona
tristețea care îi urcă mai sus de frunte o depășește
oboseala roșie a unui apus în care soarele
are aceeași vârstă cu singurătatea ei

e doar o femeie care știe că de atâta melancolie
i-ar putea putrezi inima de aceea cântă
îmbrățișează și iubește la întâmplare
să poată uita o imagine luminată de lună când cineva
îi vindea cuvinte și ea le spăla cu lacrimi de recunoștință
ca un cerșetor orb ce pipăia lumea direct cu sufletul

și străzile sunt singure când le străbate singurătatea ei
poate că ora fragilă pe care i se sprijină piciorul este o oglindă
marchează orizontul o panoramă blestemată
în care norii iau forma unor îngeri izgoniți din rai

între timp lumea merge înainte
soarele rotește în jurul ei o toamnă de aur
restul iadului e albastru ca cerul

[Nuta Craciun]

multumesc de semn și de versuri,  Stanescu Valentin! Da, să ne bucuram că suntem vii, avem atâtea lucruri frumoase de făcut!!  

[Stanescu Valentin]

Frumos poem în sine despre singurătate ! Ce aş mai putea adăuga singurătăţii unei femei, singurătăţii unui bărbat ? Să ne bucurăm că suntem încă şi că avem această cale de a ne dărui gânduri frumoase încărcate de viu.

Intre ele

Bucuriile sunt
ciocârliile inimii în azur.
Nimic nu atinge
zborul lor pur.

Tristeţile curg
precum gheţarul în munte
şi-mi lasă urme
neşterse pe frunte.

Intre ele trăiesc
Miracolul numit Viaţă:
când zborul ciocârliilor,
când sloiul de ghiaţă

[Stanescu Valentin]

Frumos poem în sine despre singurătate ! Ce aş mai putea adăuga singurătăţii unei femei, singurătăţii unui bărbat ? Să ne bucurăm că suntem încă şi că avem această cale de a ne dărui gânduri frumoase încărcate de viu.

Intre ele

 

Bucuriile sunt

ciocârliile inimii în azur.

Nimic nu atinge

zborul lor pur.

 

Tristeţile curg

precum gheţarul în munte

şi-mi lasă urme

neşterse pe frunte.

 

Intre ele trăiesc

Miracolul numit Viaţă:

când zborul ciocârliilor,

când sloiul de ghiaţă.

 

[Nuta Craciun]

Ce poate fi mai frumos decât un bărbat care comentează singurătatea unei femei... si nu o face cu emfază, o face de pe aceeași treaptă, recunoscând-o și mustrând-o. Deși știu că ai comentat poemul în sine, nu singuratatea femeii, eu îți  mulțumesc, gabriel cristea, și mă bucur că ai facut referire și la forma și la imaginile poeziei, fără de care un poem nu poate rezista. Să ne auzim cu bine!

[Nuta Craciun]

Mulțumesc, draga Sofi. 

Se poate construi un poem interesant plecând de la această idee ca titlu: "țara femeilor singure". Ar fi o bună provocare, dacă îmi permiți și o sa-mi permită și doamna inspiație, o să încerc. Poate constituim și un Consiliu de ajutorare! :)   

[Nuta Craciun]

Eu mulțumesc! Mi-ar fi plăcut mai mult de rezonăm la bucurie, dragă  Vasilisia, dar  viața asta e așa cum e și uneori ne vrea singure, Mă bucur să te găsesc puternică, așa cum sunt de altfel, mai toate femeile singure, și pregătită să duci încă multe lupte.

Sincer, nu mă asteptam la atâtea rezonanțe,  dar uite cum se confirmă că în general singurătățile seamănă între ele, singurătatea te scrie ea pe tine, tu doar te lasi pe mâna ei. Mă bucur de regăsire! 

[Nuta Craciun]

Bucuroasă să ne întâlnim din nou aici, Valeria! Multumesc! Singurătățile astea, ce mult seamănă între ele!

[Nuta Craciun]

 Denisa, uneori trebuie să fii puternic vrând-nevrând, altfel "golul din jur de omoară", mulțumesc!

Aceeași admirație! :* 

[Nuta Craciun]

  Mulțumesc de semn și de sugestie, dragă  Mihaela ! O să tin cont! 

[gabriel cristea]

Acea langoare ce-adâncește urâta singurătate... Imagini inedite!